De la basarabeanul Nicolae Cojocaru (n. 1935)

Bună vremea, domn prof. Ion COJA!

Demult tot voiam să Vă adresez aceste CUVINTE DE PROFUNDĂ MULȚUMIRE. Pentru BINELE COLOSAL pe care – PRIN MUNCA ÎNDELUNGATĂ DE AFLARE ȘI PROPAGARE A ADEVĂRULUI – de un car de ani îl faceți întru binele românimii. Grație cărui fapt și unul ce sunt am putut, abia cu începere de acum câțiva ani, să mă luminez în multe teme despre cele ce s-au tot întâmplat României, mai ales în anii interbelici și în cei de aflare a ei sub ocupația bolșevică, dar și în deceniile de după 1989. Întâmplări dramatice și chiar tragice, de la care, cu regret, au avut și mai au de suferit mult, întâi de toate, etnicii români.
Sunt licențiat în istorie, doar că în fosta RSSM studiile la această specialitate produceau nu atât istorici, ci mai mult niște politruci. Cărora nu numai că despre istoria românilor mai nimic nu li se comunica, dar și li se implanta convingerea ca despre ea nici să nu se prea intereseze… Apoi, ca doctor în filosofie și cadru didactic universitar, aveam cu totul alte îndeletniciri. Pe de altă parte, nici nu erau surse de informație veridică, ca cea pe care o putem afla din scrierile Dvs.
Am spus acestea, pentru a-i invita pe acei din Țară care ne judecă prea sever să mediteze cât de puțin asupra situației prin care am trecut și în care foarte mulți dintre basarabeni se mai află. Căci dacă chiar și unul ca mine a rămas un amar de timp foarte puțin informat pe temele unde Dvs. aduceți mai multă lumină, ce atunci să spunem despre majoritatea oamenilor de rând de aici?! Or, ei formează grosul electoratului de azi și de mâine…
Revenind la începutul acestui mesaj, îmi amintesc cu plecăciune în fața meritelor sale de bunul nostru cunoscut, regretatul mare inginer român Eugen STATNIC. Căci anume de la dânsul am aflat de Pagina Dvs., el oferindu-mi și nr. de telefon, prin care ne-am cunoscut de la distanță și am putut începe să Vă citesc textele. Cu regret, dânsul, precum știți, ne-a părăsit subit în decembrie 2021, neajungând la plănuita lansare – la Chișinău, în iunie 2022 – a valoroasei sale cărți „ÎNSTRĂINAREA BASARABIEI” (ediția a 2-a, revăzută și completată – nu știu dacă dl Vasile Șoimaru V-a trimis-o, dar cred că V-ar interesa). Pe 30 iunie ce vine E.S. ar împlini 95 de ani. Sperăm ca la Chișinău ne va reuși să organizăm ceva întru omagierea sa publică.
Acestea fiind spuse, trec la unele mici DOLEANȚE ale mele. Ele se referă la niște accente pe care mi-aș dori să le aflu din textele Dvs., pe unele din temele despre care am citit în pagină. Evident că nu pot insista, dar și sper că nu va fi cu supărare. Aceste doleanțe sunt legate de niște întrebări la care nu-mi pot răspunde. Sau am niște presupuneri, însă nu știu dacă sunt cât de cât întemeiate. Așadar,

1. Referitor la LEGIONARI și prof. IORGA. Nu mă îndoiesc că acest GENIU înțelegea perfect însemnătatea Mișcării legionare / a valorilor pe care ea le cultiva pentru viitorul românilor. Ba și mai mult, eu concluzionând (și sper că nu greșesc) din replica Căpitanului – pentru care a fost învinuit de ultragiu – că un timp marele istoric chiar a și sprijinit Mișcarea. De aici MĂ ÎNTREB MEREU: ce l-o fi făcut pe Iorga să se lase folosit ca detonator al începutului răfuielii carliste cu legionarii? Să nu-și fi putut el da seama de tragedia care începea cu implicarea sa nemijlocită?
Că de vină o fi fost și trăsăturile caracterului cu totul ieșit din comun al genialului Iorga asta, cel mai probabil, nu poate fi exclus. Iar despre marile supărări ale lui pentru orice critică la adresa sa aflăm din mai multe surse – mărturii lăsate de contemporani cu privire la rivalitatea dintre IORGA și STERE. Am citit pe această temă într-un text al scriitorului de la Chișinău Iurie Colesnic, întitulat Cine a fost Nicolae Iorga, și în care se citează fragmente din scrierile autorilor: Onisifor Ghibu, în volumul Oameni între oameni (București, 1990, p. 240-241); M. Sevastos, Amintiri de la „Viața românească”, București, 1966, p. 93); Z. Ornea, Viața lui C. Stere (vol. II, București, 1991, p. 214); Tudor Arghezi, art. „Două vieți paralele” (în ziarul „Facla”, din 10 aprilie 1930); Pamfil Șeicaru, care i-a cunoscut bine pe ambii (cartea „Un Singuratic: C. Stere”, Madrid, 1956).
Bineînțeles că intoleranța marelui Iorga față de Stere, rivalitatea lor se explică nu doar prin deosebirea radicală a caracterelor celor doi, ci nu mai puțin și prin incompatibilitatea doctrinelor social-politice pe care le împărtășeau, a viziunii fiecăruia dintre ei asupra viitorului pe care îl vedeau / doreau și îl propagau (cu deosebire Iorga) pentru masa de jos a poporului român – țărănimea.
Totuși, înclin să cred că pentru Iorga un motiv deosebit al acelei rivalități a fost și INTOLERANȚA MARELUI ISTORIC, și nu numai, FAȚĂ CHIAR ȘI DE GÂNDUL CĂ UN ALTCINEVA PRETINDEA SĂ ÎMPARTĂ CU EL ROLU DE CEM MAI DE VAZĂ (cm se spune acum) INFLUENCESR ASUPRA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI DE ATUNCI. Or, e știut că revista Viața Românească”, editată de Stere, era o vreme bună cea mai citită de români. Chiar și decât rev. „Semănătorul”, editată de Iorga…
Iar de aici BĂNUIESC CĂ ACELAȘI MOTIV l-ar fi putut influența mult pe Iorga și în atitudinea sa față de Căpitan și Mișcarea legionară. Căci ea, probabil, ajunsese să umbrească cumva autoritatea lui Iorga (ceea ce, evident, nu exclude alte motive, inclusiv influențe asupra sa, instigări la războire cu Codreanu…).
Nu am întâlnit ceva scris despre acea posibilă intoleranță a lui Iorga față de noul concurent pentru autoritatea sa în societate. Dar nu pot exclude că nu doar umila mea persoană gândește așa. Iar faptul că despre asta nu se scrie ar putea să aibă mai multe explicații: CĂ Iorga nu o fi lăsat ceva scris despre o atare nemulțumire sau chiar indignare a sa, mărturie care să fi fost găsită și făcută publică; CĂ poate în familia s-a știut, dar mai apoi asta s-a tăinuit pentru totdeauna; CĂ și cineva din afara ei a știut, dar nu a făcut asta public, din dorința de a cruța măcar ceva din fosta mândrie a românilor cu marile noastre personalități pe care le-am avut…

2. La cele ce am citit în textele Dvs. pe tema ANTONESCU versus LEGIONARI mi se pare că s-ar mai cere elucidate două aspecte. Și anume,
a) Coincidența în mare parte dintre valorile pe care le împărtășeau și pe are se bazau în cele ce făceau ambele părți. E vorba de acele valori ale românilor care au rădăcini multiseculare, începând – mai explicit – cu Învățăturile lui Neagoe Basarab…, fapt la care (fără a și nminaliza) Vă referiți în Programul GpR. Doar se știe că Mareșalul, ca și legionarii, considerau cel mai de preț CREDINȚA, PATRIOTISMUL (nu doar în vorbe, ci obligatoriu întruchipat în fapte), MUNCA și CINSTEA. De aici,
b) Faptul că Antonescu a dorit să reducă influența legionarilor asupra politicii statului sau chiar să o curme a fost determinat, cred, nu de un careva grad esențial de incompatibilitate a pozițiilor sale CONCEPTUAL-GENERALE în raport cu cele ale Mișcării Legionare. Căci ambele părți se asemănau, dacă nu greșesc, chiar și prin credința până la FANATISM în ceva: Mareșalul – în devotamentul militarilor și încrederea că nimeni nu-l va trăda (uitând că încrederea poate să nu dea greș, numai dacă e completată de control), iar Căpitanul – în credința că jertfa poate dezrădăcina răul (la acest detaliu voi reveni).
Dorința menționată a Mareșalului a fost determinată și chiar dictată de CONDIȚIILE ÎN CARE SE AFLA ATUNCI ROMÂNIA. Condiții deosebit de dramatice CARE, dată fiind iminența apropiatului război de eliberare a teritoriilor cotropite de imperiul roșu, IMPUNEAU CATEGORIC EXISTENȚA UNUI SINGUR CENTRU DE PUTERE ÎN STAT. Ba și că era necesar anume centrul puterii militare. Despre asta vorbesc clar absolut adresările mareșalului către Horia Sima. (Presupun că despre lipsa incompatibilității de principii între Antonescu și Mișcarea Legionară nu s-a scris din considerentul de a nu da motive în plus celor de după 44 și de mai încoace cu învinuirile de tot felul în adresa celui mai de valoare om de stat al românilor de după Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.)
Iar de ce excluderea legionarilor de la guvernarea statului a decurs așa cum a decurs, din pagina Dvs. poate să nu fie clar doar pentru cei care nu doresc cu tot dinadinsul să recunoască faptele incontestabile, dci, sunt certați cu bunul-simț elementar.
Închei acest pasaj cu gândul ca în sintagma cu REBELIUNEA cuvântul LEGIONARĂ să fie întotdeauna luat între ghilimele. Ceea ce, cu regret, nu s-a făcut în textul de exclusivă valoare a d-lui colonel (rez.) Marin Neacsu „Născut pentru a fi trădat”.
(Mă închin în fața autorului pentru acest text de zile mari. VEȘNICĂ CINSTIRE ȘI AMINTIRE MAREȘALULUI ANTONESCU!) În final,

3. Ceva privitor la gândul Dvs. (de la sf. textului „Legionarii și comuniștii”), gând, după mine, îndreptățit pe deplin – că „Legionarii, dacă vor reuși să revină în istorie, au destule motive ca să revină cu fruntea sus!”.
Îl înțeleg în sensul că VALORILE de care se conduceau legionarii nu numai că merită, dar și că se cer / trebuie să fie urmate de către români, asta ținând de condițiile obligatorii ale renașterii Țării. Doar că nu și fanatismul legionarilor, manifestat cu deosebire în încrederea lor că RĂUL POATE FI DEZRĂDĂCINAT PRIN JERTVĂ, fără a i se opune (v-o fi fost, poate rezultatul influenței tolstoismului). Or, credința, inclusiv în forța jertfei, ne poate doar întrucâtva îndruma cum să ne opunem eficient răului, cum să-l condamnăm drept / după merite, dar nicidecum nu ne eliberează de datoria de a acționa împotriva răului.

Despre nezdruncinata CREDINȚĂ a Căpitanului ÎN ROLUL JERTFEI ȘILA CE A CONDUS EA ne amintește foarte semnificativ Mircea Eliade, care scria: Codreanu „dăduse ordine stricte de nonviolență, de renunțare chiar la rezistența pasivă, și dizolvase chiar partidul «Totul pentru Țară». Tactica lui Călinescu reușise: toți legionarii se lăsaseră prinși și se aflau acum în cușcă, așteptând, ca șoarecii, să fie arși de vii. Probabil că Codreanu, ca și atâția alți legionari, au murit convinși că jertfa lor va grăbi victoria mișcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecât o jertfă, ci consecința fatală a unei catastrofale erori de tactică politică (subl. mea- n.c.). Știu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii șefi preocupați de victoria politică, iar nu de mântuirea sufletelor, i-a spus odată soției, în temnița de la Râmnicu Sărat, după executarea lui Codreanu: – Iată unde ne-au dus slujbele și parastasele!…
La mai puțin de un an, avea să fie executat și el, care nici măcar nu avea mângâierea slujbelor și parastaselor. Dar n-a murit mai puțin senin ca ceilalți, cei credincioși. A cerut o țigară, a aprins-o și s-a apropiat zâmbind de zidul unde-l așteptau mitralierele” (preluret din internet).
 
Totodată, nu ar putea fi acceptată ideea, ca atare, de OM NOU. De asta nu e nevoie, dar la așa ceva nici nu e posibil de ajuns. Românul, ca și oamenii de orișice alte etnii, au nevoie doar de a fi ocrotiți de PERICOLUL DZUMANIZĂRII, pericol care devine tot mai mare. Iar încercările de a se ajunge la un om nou au degenerat mereu în ceva dezumanizat: nazi, homo sovieticus, hui văi bini-i, LGBT, cei din națiunea civică pentru care optează neomarxiștii / progresiștii șamd.

Acestea am găsit necesar să Vă spun acum. Și îmi cer scuze pentru că posibila citire a celor de mai sus Vă v-a răpi ceva timp.
Cu tot respectul și cele mai frumoase urări,
N. Cojocaru 11 aprilie 2024