FIE CA BUNUL DUMNEZEU SĂ VĂ DEA SĂNĂTATE, IUBITE DOMNULE PROFESOR

Mulțumesc pentru tot… Important este că bunicii dumneavoastră au fost oameni minunați, români adevărați, care au  crescut o fată și un băiat, părinții dumneavoastră,  oameni minunați,  care la rândul lor au dat țării  un mare patriot ca dumneavoastră. Domnul să-i binecuvânteze pe bunicii și pe părinții noștri că au crescut și au știut să educe oameni frumoși ca noi ! Mulțumim, Doamne, pentru tot!

 Iată ce îmi scrie un scriitor din apropierea lui Nicole Manolescu : „Manolescu face parte din grupul Tismăneanu, Horia Patapievici, sorosiștii  Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Mircea Cărtărescu. Crezi că degeaba l-a propus Manolescu pe Horia Patapievici care a urinat pe poporul român  ca membru al Academiei ? Manolescu nu  a luat nici o atitudine împotriva lui Patapievici când în Dilema veche a vomitat  peste umilința și demnitatea acestui neam ? Ba, dimpotrivă, a semnat în același număr.  Sau degeaba Mircea Cărtărescu i-a cerut poporului român să aibă demnitatea să recunoască și să își asume că este autorul holocaustului împotriva evreilor ? A fost pus să facă asta, de aceea a fost și este propus la Premiul Nobel. DE aceea s-au cheltuit patru milioane de euro ca să fie tradus și publicat în străinătate. Să nici nu te gândești că Manolescu te va ajuta. Sincer cred însă că acolo în sufletul lui i-ai produs o rană foarte dureroasă. Să nu faci greșeala să îi răspunzi. Normal ar fi ca  un grup de scriitori să înceapă să vorbească despre tine. Ar fi bine să fii susținut de cât mai mulți. Acum se vor vedea scriitorii cu coloana vertebrală și cu conștiință”.

 Ce trist, domnule profesor Ion Coja, ce trist ! Să îți trădezi tu neamul, cultura în care te-au format pentru  niște avantaje. Deocamdată nu îi răspund. Asupra mea apasă o mare răspundere.

 Așa cum dumneavoastră ați văzut în mine un scriitor de valoare și ați sărit în ajutorul meu, și  Excelența sa dl Constantin Lupeanu (din generația dumneavoastră, este cel mai mare sinolog),  a fost ambasador în China mulți ani, crede în mine și a sărit în ajutorul meu. Mi=a cerut cărțile și va scrie despre ele. Ați văzut ce  spus despre romanul „Delirul, II”. Că este unul din marile romane ale secolului X. De curând a terminat romanul  trilogie „Uriașii de demult”.

 Iată ce mi-a scris despre el:

„

 

Constantin LUPEANU

 

 

UN ROMAN ULUITOR

 

În literatura chineză, de o vechime și complexitate greu de pătruns pentru noi, europenii, patru romane clasice sunt socotite a fi romane uluitoare, fără rival, fiecare îmbrățișând altă arie a vieții: 水浒传 Osândiții Mlaștinilor, secolul 14， 西游记 Însemnarea Călătoriei spre Vest，secolul 16,  三国演义Regatele în Luptă， secolul 14, 红楼梦 Vis în Pavilioanele Roșii, secolul 18. Pe primele două le-am tradus eu în limba română. Cel de al treilea este o istorie cavalerească, politică și de război. Ultimul a fost tradus parțial, vreo 40 dintre cele 120 de capitole, fără relevanță, încât cititorul român nu înțelege nimic și, mai rău,  sub un titlu fals: Visul din pavilionul roșu. Greșit: n-a avut nimeni nici un vis într-un pavilion, roșu sau de altă culoare! Nu este vorba de un vis, cel mai degrabă sunt visuri, fiind vorba de viața unor familii aristocrate, de iubiri imposibile. Sunt romane de mare întindere, cu peste o sută de capitole, fresce ale societății chineze pe sectoarele cercetate și din epocile respective.

O asemenea abordare complexă, ispititoare am întâlnit citind romanul lui Ștefan Dumitrescu, Uriașii de demult, eLiteratura, 2020, trei volume cu mai bine de o mie de pagini, mai exact 482, 504, 416 pagini. O lume mitică, bogăție de sensuri și simboluri, reîncarnări, trăiri ezoterice, plimbări ale personajelor  în timpi diferiți, un final neașteptat, tulburător, semnificativ pentru istoria omenirii și fragmentele din învățăturile culturii Daciei, care ar veni de la Zamolxe:

„Ia seama la gândul cel rău

Ferește-te de el ca de fulger

Lasă-l să se ducă precum a venit

Căci te-ndeamnă la lucruri nefirești.

Ferește-te de vorbele deșarte și de neadevăr

Sunt ca pulberea câmpului ce-ți acoperă ochii

Ca plasa păianjenului pentru mintea și sufletul tău.

Ele te îndeamnă la trufie, înșelăciune

Hoție și vărsare de sânge

Iar roadele lor sunt rușinea, neputința

Sărăcia, boala, amărăciunea și moartea.”

Un roman absolut uluitor, iată, Ștefan Dumitrescu a îmbogățit și literatura română cu o astfel de capodoperă, roman bine scris și bine orchestrat, cu acțiune plină de sens și personaje credibile, desprinse parcă din vatra românească tradițională a Vâlcei. Autorul îl numește „roman de dragoste, filozofic, psihologic și mitologic, un roman antropologic și cosmogonic.”

Într-adevăr, în roman se găsesc toate aceste coordonate. De reținut invenția epică inepuizabilă, stilul elegant, plin de farmec și pe alocuri, mai ales în primele două volume, reconstituirea cu minuție și competență a unei vieți dispărute, din secolul trecut, din mai multe epoci, mai apropiate sau mai îndepărtate de lumea noastră.

Lumea satului de dinainte de cel de-al doilea război mondial reînvie prin viața lui Mărin al lui Trașcă, un tânăr reprezentativ, el și familia sa, pentru satul românesc din acea vreme, care va cunoaște o metamorfoză rară. El este nepotul unui bărbat cu același nume, un înțelept, transmițător al învățămintelor dacice străvechi și dotat energetic, deoarece simțea în palme energiile subpământene, izvoare, minerale, comori îngropate. Credibil. Au existat și mai există asemenea oameni.

În sat, se spunea că bunicul lui Mărin ar fi fost ortoman, dintre drepții și preoții lui Zamolxe, o confrerie secretă și sacră care își avea originile în Ordinul cavalerilor traci sau danubieni. Bunicul a transmis din învățătura sa fiului său, dar cel care îi va urma și-l va întrece va fi personajul principal al romanului „Uriașii de demult”, dotat din naștere, avid de cunoaștere, a cărui minte se luminează și își extinde treptat aria înțelegerii umanului și sacrului. Fără studii, fără să citească manuale sau cărți vechi, el se dezvoltă și se transformă ca individ pe cale orală, cum se presupune că s-a transmis și s-a menținut civilizația traco-dacilor. Și încă ceva. Lui Mărin al lui Trașcă încrederea, credința și staționarea în bine, în aria purității umane supreme, în care nu există pizma, ranchiuna, răutatea sau răzbunarea, nu numai că îi schimbă comportamentul, dar  și îl înnobilează. În același timp, aceste date sunt potențate de omenie, purtare bună și ajutorarea celor nevoiași. Mintea sa se extinde de la sine pe o arie nelimitată, care cuprinde știința acumulată de strămoși, învățăturile rămase de la Zamolxe și slava Cerului. Mărin este un patriot deplin. El se raportează adesea la Dumnezeul din înalt, la Iisus Hristos, la Fecioara Sfântă Maria, cea care le apare adesea în închipuire, lui și familiei sale, ba chiar îl îndrumă ce este bine să facă, ce opțiune să îmbrățișeze. Acest lucru se vede în comportamentul diurn, în relațiile cu cei din jur, în felul de a se exprima, iar spre final vorbește ca un atoatecunoscător. În timp, Mărin al lui Trașcă depășește sfera de cuprindere a unui țăran și, pe măsură ce trece timpul, prin contactul cu bătrânii înțelepți numiți ortomani, adică oameni drepți, explică autorul, se transformă intelectual și ajunge de nerecunoscut, devine o forță vitală a locurilor, a românilor, iar în sfera socială, a politicului, se pronunță ca un expert, ajunge curând bărbatul căruia i se cere sfatul, este ascultat și urmat.

În plan sentimental, de copil, Mărin se înțelege cu Linuța. Numai că, după ce face armata, părinții îl căsătoresc cu Ștefana lui Ion al Firii. De ciudă, Linuța se mărită în satul vecin, dar nu nimerește bine. Ei toți se cunosc și au unul pentru altul gânduri prietenoase, de apropiere. Mărin era un băiat frumos și arătos, învăța bine la școală, dar fiind singurul copil, părinții nu l-au lăsat să meargă mai departe la studii. Cine ar fi preluat pământul lor din moși strămoși? De aceea, copil și mai târziu fiind flăcău, îl plăceau mai multe fete, de-o seamă și mai mici, el însuși le socotea pe toate frumoase și deștepte, bune să-i devină soții. Pentru că aceasta este relația prezentată între el și alte fete și femei din sat, o înfățișare probabil realistă, bine documentată, a mentalităților și obiceiurilor vremii. În preluarea treptată a învățăturii lui Zamolxe, Mărin al lui Trașcă se trezește că înaintează pe calea nouă, aceea de va deveni un înțelept ortoman, un arheu sau forță vitală, un avatar, deoarece în altă viață el fusese unul dintre preoții lui Zamolxe. Mai târziu, într-una dintre reîncarnările sale, studiase în străinătate. Astfel, asistăm la transformarea sa într-un înțelept și ortoman ca bunicul său. Și în această calitate este îndrumat să cunoască starea exactă a poporului român. I se spune că, la români, trădarea este Legea Supremă, iar oamenii au decăzut, boli fără de leac i-au invadat, precum individualita, egoplasmul, axiofagia. Mărin înțelege curând că românii nu mai sunt o societate unită, monolitică, ci una dezbinată, și nu de azi, de ieri, ci de mii de ani. Dezbinarea și trădarea, instalate, după trădările lui Burebista și Decebal, au fost repetate pe orice verigă a istoriei, numind patologia aceasta  atomită.

În acele momente ale vieții sale, după ce Ștefana rămâne însărcinată și după obiceiul locului nu mai face dragoste cu el, atentă la copilul care se forma în burta ei, Mărin al lui Trașcă este ajutat să își ia mai multe neveste, într-o uniune religioasă – este vorba de religia străveche a dacilor propovăduită de Zamolxe. Află că, în acele vremuri de demult, el fusese preot, iar Ștefana, Linuța și un șir întreg de tinere femei, îl slujiseră ca preotese.

Lanțul acesta al formării lungului șir de preotese și soții este descris cu lux de amănunte și întregește pagini inedite, scrise atrăgător și diferențiat. Sunt descrise idile stârnite în scurt timp, deși ele sunt reeditarea unor situații de pe vremea veche. Aceste uniuni fac ca ele să îi devină soții, în ceremonii scurte, când el și mireasa rostesc un jurământ sacru, care îi leagă pentru totdeauna sau de neunde apar niște preoți daci care citesc din cărți secrete și îi unesc spiritual. Ele, femeile, sunt absolut toate fecioare, păstrate din diferite motive pentru el. Mărin le dezvirginează cu mărinimie, scopul fiind unic – să nască viitorii români curați la trup și suflet, urmași ai hiperboreenilor, cu care ortomanii ca Mărin aveau să formeze un popor nou.

Cum de se păstrează fecioare atâtea zeci de femei pentru eroul principal al cărții? Motivele nu sunt multe. Linuța de exemplu se măritase cu un bărbat care nu o iubea și avea altă amantă. Unele femei au soți bețivi, altele bărbați robuști, deși tineri țărani, sunt lipsiți de putere de procreație, multe sunt căsătorite împotriva voinței lor cu moșieri în vârstă, ajunși la vârsta neputinței etc. Surprinzător, toate fac o pasiune fulgerătoare pentru tânărul Mărin al lui Trașcă, elegant, manierat, înțelept. Acesta ajunge, tot ca un dat divin, să descifreze tăblițe rămase de la geto-daci, le transcrie într-o limbă română curată și așa aveau să se transmită până la noi Legile belagine, Legile frumoase, Legile Zamolxiene.

În final, i se prezice că el și alți ortomani vor schimba în bine soarta poporului român. El va avea „un fiu, pe care îl va chema Gheorghe, care va fi un mare povestitor. Gheorghe va avea un fiu pe care îl va chema Nicolae, care va fi bun la suflet și va face mult bine oamenilor, asemenea Sfântului Nicolae. Iar Nicolae va avea un fiu pe car îl va chema Ștefan, care va fi învățat și va fi sacrificat de neamul lui asemenea Sfântului Ștefan. Ei bine, acest Ștefan va fi cel mai bun doctor al neamului acesta, care îl va cerceta și îi va spune poporului român cele mai ascunse boli pe care le are și îl va învăța cum să și le vindece.”

Sunt multe înțelesuri în acest roman fără pereche, care apar firesc, în desfășurarea acțiunii, stârnind totodată interesul și bucuria cititorului. Sunt nenumărate scene simbolice, asupra cărora cititorii vor reflecta în voie, pentru că, deși este o carte cu acțiune de interes, cu un ritm trepidant al întâmplărilor, cititorul simte de multe ori nevoia întreruperii lecturii, pentru a reflecta pe marginea ei.

Ștefan Dumitrescu prevestește nu numai reformarea românilor, dar și o lume nouă, lumea binelui, a iubirii și iertării, cerută de Iisus, și întărită prin predarea lui Lucifer, care se sacrifică, se întoarce în rai și este primit de bunul Dumnezeu. Răul este stârpit definitiv dintre oameni, iar pământul va fi un rai perpetuu.

Să încheiem această prezentare sintetică, cu un nou citat:

„Nu judeca oamenii după greutatea lor

După puterea lor, după averea lor

După frumusețea lor sau chiar după râvna lor

Căci și unul și altul a lăsat din ceva

Pentru a crește în altceva.

Cel bogat este sărac în liniște

Cel tare este slab pentru altul

Și cel slab are tăria lui ascunsă.

Cum firea lucrurilor este dosnică, asemenea este și omul.

Ce dă valoare unei unelte, trebuința sau frumusețea?

Duce un om mai mult decât boul?

Este mai bogat vreunul ca pământul?

Doar cunoașterea și înțelepciunea

Îl ridică pe om peste dobitoace.

Și degeaba ai cunoaștere

Dacă ea nu este lămurită de vreme.”

 

 

Din Valea Brazilor, Argeș, August 2022

 

 Cam ce am mai putea face? Mă gândesc tot la publicarea romanelor în străinătate, pe cine să găsim noi să ne ajute ?

18. 08. 2022.  Cu respect și prețuire, al dumneavoastră

Ștefan Dumitrescu