Stimate tovarăşe Preşedinte,
Subsemnatul Coja Ion, membru al Partidului Comunist Român, asistent universitar, membru al Uniunii Scriitorilor, vă rog să binevoiţi a lua aminte asupra următoarelor:

Sînt autorul unui volum de teatru primit excelent de presa literară, de specialitate. Nici una însă din piesele volumului nu a ajuns însă să fie jucată, deşi unii regizori şi directori de teatru au încercat s-o facă. De fiecare dată s-a opus Direcţia Teatrelor.

La fel s-a procedat şi cu alte texte dramatice, prezentate de mine spre aprobare. Motivele respingerii nu au privit niciodată calitatea literară a textelor. Ci anumite idei care, chipurile, contravin politicii noastre, a partidului. Sînt foarte conştient că nimic din ce am scris nu vine împotriva acestei politici, dimpotrivă, o susţine. Numai că adeseori într-un fel superior, mai subtil, altul decît lozincile deasupra cărora nu se poate ridica înţelegerea unora.

În urmă cu două luni şi jumătate am depus la acelaşi for piesa CREDINŢA. Mi-a fost respinsă într-un chip ruşinos pentru instituţia în numele căreia mi s-a vorbit: Consiliul culturii şi educaţiei socialiste. M-am adresat tovarăşului Miu Dobrescu, printr-un memoriu depus în ziua de 10 februarie, neprimind până azi vreun răspuns. CREDINŢA este o piesă cum nu există multe în literatura noastră dramatică. Şi anume, prin intenţia ei, în bună parte realizată, de a da o interpretare nu atât momentului 1877, cît întregii noastre istorii, fiinţei noastre naţionale, în ceea ce avem unic noi în peisajul spiritual al omenirii. Prezint spre adeverire textul acestei piese.

(Cum probabil textul acesteia, ca şi memoriul de faţă, nu vor ajunge chiar la tovarăşul Nicolae Ceauşescu, rog pe cei care în numele dumnealui îşi vor asuma răspunderea soluţionării pezentei întîmpinări, să ofere spre lectură acest text unei persoane de recunoscută autoritate literară şi politică. Mă gîndesc, bunăoară, la D.R. Popescu, membru al C.C., pe care nu-l cunosc personal, dînsul nu mă ştie, probabil, nicicum, dar în oameni ca dînsul partidul poate să aibă încredere atunci cînd, în numele partidului, se hotărăşte soarta unui text literar, scris cu credinţa că în acest fel contribui cinstit şi efectiv la creşterea limbii româneşti, la cinstirea patriei. Sper că tov. D.R. Popescu va avea amabilitatea să-mi citească piesa şi să refere asupra ei. Pe această cale îi mulţumesc îndatorat.)

Respingerea acestei piese mă indignă cu atît mai mult cu cît am conştiinta utilităţii sociale maxime a textului pe care l-am scris. Alte texte, de asemenea respinse, vor fi avut mai puţină importanţă pentru alte persoane, pentru cititori. Dar CREDINŢA, credinţa în România, în destinul nostru, în istoria noastră, este un text necesar altora, publicului. Conştiinţa acestui fapt mă obligă să încerc orice mijloace pentru a-l face să ajungă la destinaţia sa.

Menţionez că pe lîngă acest text, fişa mea de tînăr autor român cuprinde şi alte titluri rămase în sertar. Iată cîteva:

Piesa Cu paşaportul în buzunar – satiră a unor bine cunoscute defecte tipice perioadei actuale, deşi nu inerente.

Romanul Carnaval la Constanţa, aflat în planul editurii Cartea Românească pe anul 1976, rămas nepublicat din motive care, de asemenea, nu privesc calitatea cărţii. Este un roman despre condiţia estetică a scriitorului, dincolo de orice determinare accidentală, un roman despre farmecul oraşului meu natal, un roman, cred eu, cu interesante propuneri de stil. Publicarea lui a fost întârziată de răposatul M. Gafiţa, dar vina nu este a lui, ci a climatului cu totul nefiresc în care îşi duc activitatea editorii români.

Includ în această listă şi teza mea de doctorat – un subiect de gramatică a limbii române – a cărei susţinere nu mi-a fost încă acordată. Aştept, pentru a susţine teza, avizul nu ştiu cărei comisii care hotărăşte avînd în faţă un dosar de acte, ce rude am care au fost chiaburi, plecaţi din ţară şi alte asemenea, iertaţi-mă, inepţii. În felul acesta, cînd şi înscrierea la doctorat, şi susţinerea tezei sunt condţionate de criterii străinei ştiinţei, îngăduiţi-mi să nu mai cred în lozinca cincinalului revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Ca să nu mai spun că actuala reglementare a doctoratelor atentează la cel mai omenesc drept: dreptul la muncă.

Eu, ca membru de partid şi cetăţean român, nu înţeleg cum este posibilă funcţionarea în ţara noastră a acestor practici care contravin deopotrivă Constituţiei Ţării şi Statului Partidului.

Iată-mă-s, stimate tovarăşe Preşedinte, la 34 de ani, cu mai bine de 1000 de pagini respinse, pagini care înseamnă mii de nopţi trudite, un efort crescut din cele mai cinstite gînduri faţă de poporul meu, un efort pe care-l continui şi azi, lucrînd la un dicţionar poetic al limbii române, muncind în condiţii improprii, dar muncind, căci aşa am apucat de la părinţii mei, să aflu în muncă sensul vieţii. Acest sens este însă ameninţat de felul în care funcţionează serviciile de cenzură. Acestea s-au îndepărtat de rostul lor şi au ajuns azi frîna dezvoltării culturale a României.

În legătură cu practicile acestor servicii îmi permit să vă amintesc că sînt practici importate, într-o vreme de tristă amintire. Ele au transformat direcţia presei în cea mai reacţionară instituţie, duşmanul nr. 1 al socialismului românesc. Ca o paranteză semnificativă îmi face plăcere să vă amintesc răspunsul dat pe vremea regulamentelor organice de un boier moldovean, cînd reprezentantul Rusiei, discutînd funcţionarea viitoare a cenzurii, s-a mirat aflînd că în ţările române nu există cenzură. Şi i-a răspuns atunci boierul moldovean: “În ţara noastră cenzura o face religia şi moralul public”. Să-i lăsăm, zic eu, după 150 de ani, să-I lăsăm pe cei de la cenzură să-şi vadă fiecare de meseria lui, eventual să şi scrie niscai cărţi, şi să avem încredere în bunul simţ al poporului nostrum, în ruşinea lui, în moralul public, în hotărîrea noastră unanimă de a construi o societate mai bună! Această societate nu poate fi decît opera tuturor. Să-i lăsăm, deci, publicului să aleagă între rău şi bine. Şi sînt absolut sigur că va şti cititorul român să sancţioneze abaterile scriitorilor de la drumul drept al ţării, căci doar nu sîntem un popor de imbecili, cum lasă adeseori să se înţeleagă feluritele precauţii inventate de cei de la cenzură.

Mai amintesc, în completarea fişei mele de autor, că am scris o piesă despre Cehoslovacia anilor 1968-69, Recviem pentru Jan. O piesă antiimperialistă, prin care am înfierat ideea ocupării unei ţări de către alta. Am scris această piesă cu gîndul la ţara noastră, de atîtea ori ameninţată în acest chip, şi am încercat să trimit piesa spre publicare în străinătate, în Franţa. Încă şi acum mai cred că era bine ce făceam, aducînd un serviciu cauzei noastre, căci nu era un text defăimător, ci scris în apărarea ţării. Şi singurul care ar fi avut, poate, de suferit aş fi fost eu, căci nu ştii la ce te poţi aştepta de la serviciile speciale ale bunilor noştri vecini. Mi-am riscat pielea cu gîndul că aduc patriei mele un bun serviciu, lucru care n-a fost înţeles nici de organele de Securitate, nici de cele de partid.

Am fost ameninţat cu darea afară de la Universitate, telefonul mi-a fost pus sub urmărire, eu însumi încă mai sînt urmărit, pe seama mea luînd cineva un salariu degeaba, un salariu, probabil, mai mare decît al meu! Cînd din toată această poveste era aşa uşor de înţeles ce sentimente am faţă de poporul meu. Probabil că dacă aş fi scris ca să-mi defăimez ţara m-aş fi impus altfel în ochii organelor noastre de cultură, n-aş mai fi venit acum cu jalba la dumneavoastră!

Stimate tovarăşe Preşedinte, vă scriu după ce am răbdat ani de zile să nu mi se recunoască munca! Nu mai pot suporta să văd mai departe imposture şi incompetenţa batjocorindu-mi truda cinstită şi corectă, competentă, împlinită. Am însă încredere că ajuns la această ultimă şi cea mai înaltă instanţă accesibilă mie – adresarea către preşedintele ţării – voi primi satisfacţie, nu atît pentru mine, individual oarecare, ci pentru frumuseţile ce aşteaptă în scrierile mele să ajungă la mintea şi la la inima cititorilor.

Din păcate, tovarăşe Preşedinte, situaţia descrisă mai sus este încă şi mai gravă atunci cînd afli, cum mi s-a întâmplat mie deunăzi, cu revoltată stupoare, să aflu poziţia României în Europa în privinţa producţiei de carte: sîntem ultimii, stimate tovarăşe Preşedinte. În ţara lui Eminescu şi a lui Iorga se publică cele mai puţine cărţi din Europa! Prin “grija” cui acest dezastru?
Iată cifrele: România, în 1975, 3877 de titluri faţă de:
Bulgaria – 4188 titluri (la o populaţie de 8,7 mil.)
Cehoslovacia – 8567 titluri (14,7 mil.)
Norvegia – 5690 titluri (4 mil.)
Olanda – 11640 titluri (13,6 mil.)
Ungaria – 7381 titluri (10,5 mil.) etc.
(renunţ la alte cifre, încă şi mai umilitoare).

Iar eu şi atîţia alţii stăm cu cărţile scrise în sertar, cu susţinerea şi publicarea tezelor de doctorat amînate sine die, descurajaţi şi la rîndul lor alţii, din experienţa noastră descurajîndu-se de a mai scrie alte cărţi.

Sînt pe deplin convins, tristă convingere, că în această chestiune, de cea mai mare importanţă pentru o societate modernă, pentru o ţară europeană, pentru un popor setos de cultură, cum sîntem noi, politica noastră este fundamental greşită. Sau măcar sistematic sabotată de cei direct legaţi de activitatea de publicare a cărţii. Oricum, e deasupra oricărei îndoieli că se impune de urgenţă repararea acestei situaţii şi modificarea de principiu a activităţii editoriale, şi în primul rînd desfiinţarea barierelor artificiale ridicate între scriitor şi cititor, ridicate în calea culturii româneşti.

Cu stimă, al dumneavoastră prea plecat,

Ion Coja

*

Post scriptum 2017 Am regăsit copia acestui memoriu în urmă cu câteva luni. Am depus memoriul de mai sus la Comitetul Central, la secția Scrisori, în anul 1976 sau 77. Am depus de-a lungul anilor vreo 15-20 de memorii la CC sau la Consiliul de Stat, pe diverse teme, mai mult sau mai puțin de interes personal.
Memoriul de mai sus nu-mi dau seama ce efect a avut, dar ulterior am primit aprobarea să-mi susțin teza de doctorat, iar piesa de teatru a fost montată după ce a fost citită de mai mulți istorici, printre care și Dinu Giurescu.
Sunt mirat că fondul de arhivă CC al PCR nu este la dispoziția publcului. Cred că este mai interesant decât fondul de la Securitate.