Medicină și creștinism (2)
Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae 27 Octombrie 2021
Vasile Astărăstoae
Afirmam într-o notiță anterioară că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate. Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, crearea și dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică. Vom arăta în continuare rolul creștinismului în crearea și dezvoltarea spitalelor.
Crearea spitalului reprezintă punctul culminant a trei secole de filantropie medicală, timp în care Biserica a menținut un program extins de îngrijire a bolnavilor. Nicio organizație similară nu există în lumea clasică. Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de proeminenți în planificarea, amplasarea și construirea spitalelor, precum și în strângerea de fonduri pentru acestea. Orașele cu populații creștine semnificative începuseră deja să schimbe atitudinile predominante și să construiască ospicii (case de oaspeți pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități cronice).
Ne-am fi așteptat să găsim originea spitalului (în sensul modern al cuvântului) în Grecia, locul de naștere al medicinei raționale în secolul al IV-lea î.Hr. Nu a fost așa. Medicii hipocratici tratau doar acasă, iar templele lui Asklepios au fost utilizate pentru somn de incubație și tratament magico-religios. Infirmeria romană (valetudinaria) era accesibilă doar unui public limitat (în special soldaților și sclavilor de pe moșiile plantațiilor) și nu aveau o natură filantropică.
Una dintre cele mai vechi forme de asistență creștină „spitalicească”, organizată din secolele al II-lea până în al V-lea, în jurul centrelor ecleziastice active, a fost diaconia. Diaconul, colaborând cu preotul și episcopul, avea datoria să ajute frații nevoiași și să le acorde asistență medicală în numele comunității creștine. Istoricii diaconiei sunt de acord în atribuirea unei funcții medicale diaconilor; în unele cazuri, atribuțiile lor erau cele ale lucrătorilor din spitale sau ale asistentelor medicale în sens strict.
Arhondaricul a fost prima instituție cu rol de spital atașată la diaconie. A fost deschis tuturor celor care au nevoie de adăpost și, inițial, a fost un adapost pentru călători și pelerini din locuri îndepărtate și cu nevoi financiare. Apoi, în majoritatea cazurilor, s-a produs treptat o schimbare. Asistența pentru bolnavi a prevalat asupra oferirii de adăpost.
În anii 370, creștinii au creat spitalul (xenodochium), o instituție specific creștină, care a apărut din idealurile filantropice ale bisericii timpurii. A însemnat adăpost pentru bolnavi și, în timp, xenodochium a devenit sinonim cu hospitale. Până în secolul al IX-lea, termenul xenodochium a fost folosit și în Occident în sensul său bizantin. Treptat, latinescul hospitale a fost preferat, determinând (până în secolul al XII-lea) dispariția termenului de xenodochie. Spitalul a inclus adesea un orfelinat și case pentru săraci și persoane în vârstă într-un singur complex.
Cel mai vechi și mai cunoscut spital a fost „Basileias” (Vasiliada), fondat de Sfântul Vasile cel Mare (episcop al Cezareii) în anul 369 d.Hr.(sau după alți autori în 372 d.Hr.). Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități. Iar aici erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă. Existau clădiri pentru unitățile de izolare, pentru tratarea persoanelor sărace sau în vârstă, pentru călătorii bolnavi și o casă de lepră. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Spitalele după modelul „Basileias” s-au răspândit rapid în Est și ceva mai târziu în Occident.
În anii 530, „Codul Justinian” stabilește că spitalul devine o instituție: există prevederi pentru o administrație, precum și legi care reglementează funcționarea acestuia. Spitalele sunt considerate drept persoane juridice reale plasate sub supravegherea administrativă și religioasă a episcopului.
Primul spital din Occident a fost înființat la Roma. Sfânta Fabiola (o matroană romană creștină care și-a dedicat viața operelor filantropice) a fost cea care a înființat primul spital din Imperiul Roman de Vest (în jurul anului 400 d.H). Clădirea originală a Sf. Fabiola nu mai este, dar există multe spitale antice, care au supraviețuit până în epoca modernă. Acestea includ și cea mai durabilă clădire de spital din Europa, Santa Maria della Scala din Siena, Italia. Este un muzeu acum, dar a fost un loc esențial al asistenței medicale timp de 500 de ani. În Franța, „Hôtel-Dieu” din Lyon a fost deschis în 542 d.H și „Hôtel-Dieu” din Paris în 660 d.H.
Majoritatea primelor spitale creștine erau încadrate cu călugări. Modul în care călugării își îngrijeau proprii bolnavi a devenit un model pentru laici. De exemplu, în Mănăstirea de la Montecassino, fondată la începutul secolului al VI-lea de Sfântul Benedict de Nursia, îngrijirea bolnavilor era plasată deasupra și înainte de orice altă datorie creștină.
În Evul Mediu timpuriu (476 d.H-1000 d.H), conducătorii influențați de principiile creștine au încurajat construirea spitalelor. Carol cel Mare (748 d.Hr. – 814 d.Hr.) a hotărât ca fiecare catedrală să aibă atașată o școală și un spital.
Înainte de anul 1000 d.H., au fost înființate și primele spitale laice. Câteva au apărut în culmea epocii lombarde, dar, în perioada francă, numărul lor a crescut rapid. Acestea își datorau existența în primul rând influențelor feudalilor, dar și împăratului (care era șeful societății politice organizate). Existau tot mai multe spitale imperiale; în consecință, un capitol considerabil de legislație carolingiană este dedicat spitalelor.
Constucția de spitale a luat avânt. Câteva exemple:
– În 1120 d.H., pe baza experienței predecesorului său, Etienne I, Marele Maestru al
– Ordinului Ospitalier din Saint-Antoine, a construit un spital.
– Spitalul St Bartholomew a fost înființat în 1123 d.H de către Rahere, un curtean favorit al Regelui Henry I al Angliei.
– În 1132, regele Aragonului și episcopul de Pamplona fondează spitalul din Ronceveaux destinat pelerinilor.
– Jeanne de Constantinopol, contesă de Flandra, a fondat (în memoria tatălui ei Baudouin I de Constantinopol, mort în iulie 1205, în temnița de la Veliko Tărnovo, prizoner după ce a fost înfrânt de Ionița Caloianu, în bătălia de la Adrianopol) în interiorul zidurilor propriului palat un spital (în 1237). În 1243, a donat morile din Lille și Wazemmes spitalului, precum și drepturile de banalitate ale morilor pe care le deținea în toate suburbiile din Lille și care a fost numită Mannée de Lille. În 1245, frații și surorile comunității au adoptat regula Sfântului Augustin.
– În 1260, Sfântul Ludovic (Regele Ludovic al IX-lea al Franței, 1214 – 1270), a creat spitalul Quinze-Vingts (acum spitalul național francez de oftalmologie) și l-a destinat pentru cazarea și tratarea nevăzătorilor din Paris. Numele unității se explică prin faptul că avea 300 de locuri (adică de 15 ori 20 de paturi).
Mănăstirile aveau un infirmitoriu (infirmerie), un loc în care bolnavii erau duși pentru tratament, o farmacie și, frecvent, o grădină cu plante medicinale. Pe lângă îngrijirea călugărilor bolnavi, mănăstirile și-au deschis porțile pentru pelerini și pentru alți călători.
În Evul Mediu, în orașele cu mari populații creștine, călugării au început să „producă” medicamente și să îngrijească bolnavii. Infirmierile monahale au fost extinse pentru a găzdui mai mult din populația locală și chiar din zonele înconjurătoare. Interdicția pentru călugări de a practica în afara mănăstirilor lor (s-a susținut că acest lucru interferează cu îndatoririle lor spirituale) a dat impulsul instruirii și implicării medicilor laici în spitale. Treptat, orașele au început să ofere spitale publice mai mari cu sprijinul nobililor orașului și acest lucru a mutat asistența medicală mai mult în domeniul secular.
A început o nouă „epocă a spitalelor”, cu noi instituții construite de creștini devotați pentru săracii bolnavi, susținute în principal de contribuții voluntare. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, au fost înființate spitale în marile orașe din Europa, în special în nordul și centrul Italiei. Milano a oferit un exemplu tipic al acestei tendințe odată cu înființarea unui spital sponsorizat de ducele Francesco Sforza (1401 – 1466). Dar, în multe alte orașe europene, au existat exemple similare și la fel de interesante de centralizare teritorială și disciplinară și de reformă administrativă, care implică atât instituții ecleziastice, cât și instituții laice. Benedictinii au avut odată cea mai strânsă asociere cu spitalele, împreună cu carmeliții, dominicanii și aproape toate ordinele monastice. Augustinienii se aflau în spatele multor spitale, inclusiv cel mai vechi din Londra, Sf. Bartholomew. Se cunoaște că, în Anglia, Regele Henric al VIII-lea a suprimat mănăstirile în 1540.
Decizia a privat multe persoane suferinde și cu dizabilități de singurele lor mijloace de sprijin. Pacienții din spitale (precum Sf. Toma), fondate și conduse de ordine monahale, au fost aruncați pe străzi. Pare neobișnuit și inexplicabil faptul că a fost păstrat la Sf. Bartholomew personalul său religios chiar și după ce Henric al VIII-lea a eliminat orice instituție catolică. Asistența medicală engleză a suferit foarte mult, dar acest spital a fost excepția. Cu personalul său laic și religios, plus maicile augustiniene, a devenit un adevărat spital fanion.
În secolul al XVIII-lea, mișcarea spitalului creștin a reapărut. Revigorarea religioasă declanșată în Anglia prin predicile lui John Wesley și George Whitefield a făcut parte dintr-o descătușare enormă a energiei creștine în toată Europa de Vest. Li s-a cerut creștinilor să-și amintească de cei săraci și nevoiași din mijlocul lor, să înțeleagă din nou că trupurile au nevoie să se îngrijească la fel de mult ca sufletele. Asistența medicală a creștinilor din Europa continentală a primit un nou impuls. Filantropii creștini au finanțat înființarea Spitalului London Fever pentru a satisface nevoile disperate ale celor care trăiesc fără salubritate în locuințe supraaglomerate. Inspirația creștină a continuat să identifice nevoile specifice, ducând la deschiderea unor unități specializate: spitale de maternitate și ginecologie și instituții pentru copii bolnavi. Existau două tipuri de medici: practicanți laici și medici clerici.
Spitalul nu era doar un centru de caritate, tratament și izolare. Aceste unități au avut misiunea de a îngriji trupul, dar și de a vindeca sufletele. Această relație cu Biserica și cu Mântuirea explică faptul că episcopul și-a exercitat autoritatea asupra tuturor spitalelor din eparhia sa. Prin urmare, spitalul a fost întotdeauna un loc de primire a celor nevoiași și a celor slabi, cei pe care Biserica îi numește Pauperes Christi, adică săracul lui Hristos. Caritatea creștină rămâne rațiunea de a fi a acestor unități, iar arhitectura acestor locuri era simbolică: capela se afla în centrul clădirii și în acest loc a fost efectuată internarea unui pacient. Camerele bolnavilor au fost apoi instalate în imediata apropiere a acestei capele pentru a asculta slujba.
Spitalul municipal avea administratori desemnați de consiliul orașului și datează de la începutul secolului al XVIII-lea, de exemplu: înființarea unor spitale londoneze, precum spitalul Westminster în 1719, spitalul Guy’s în 1724 și spitalul londonez în 1740. Între 1736 și 1787, spitalele au fost înființate în afara Londrei în cel puțin 18 orașe. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, au fost dezvoltate spitale speciale pentru tratamentul unor boli specifice.
Activitatea spitalicească în România este legată de mănăstiri, în jurul cărora au apărut așa-zisele bolnițe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale: Spitalul „Colțea” din București (1704), Spitalul „Sfântul Pantelimon” din Bucureși (1735-1752), Spitalul Sfântul Spiridon din Iași (1757). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se poate vorbi despre un fenomen, și anume: apariția spitalelor întreținute de marile mănăstiri (fenomen ilustrat de inițiativele starețului Paisie Velicicovschi de la Neamț). Aceaste activitați se mențin și în prezent. De exemplu, Biserica Ortodoxă a înființat Spitalul Providența din Iași, numeroase centre medicale, hospice-uri și centre de recuperare, desfășurând o activitate susținută și în ceea ce privește asistența socială. În București, a funcționat după anii ‘90 spitalul Christiana deservit de personal medical monahal. Sunt în proiect și alte spitale, unul dintre ele chiar lângă Catedrala Mântuirii Neamului.
Putem susține că un prim răspuns (privind relația dintre creștinism și spital) îl constituie înființarea și susținerea unitaților medicale de către Biserică. Dar acest răspuns nu acoperă în întregime conținutul acestei relații. Mult mai importantă este asistența spirituală a bolnavului din spital.
– Va urma –
Pe fondul agresivității bezbojnicilor la adresa bisericii și a religiei creștine articolul de mai sus este binevenit și (chiar) necesar.
În ultima vreme, pe fondul neomarxismului, abil camuflat în libera exprimare și alte valori ale democrației, asistăm nu numai la o polemică acidă împotriva bisericii și a creștinismului, dar și la o învrăjbire a societății, o înfierare a credincioșilor, la o revenire abilă la lupta de clasă din perioada comunismului. Dacă în Occidentul miop ce a cochetat la nivel intelectual cu doctrina lui Marx, Engeles și Lenin din perspectiva celui neafectat de ”binefacerile comunismului”, acest lucru este oarecum de înțeles, în cazul românilor ori a esticilor din fostul bloc comunist acest lucru este de neînțeles și condamnabil.
Pe lângă sloganul cunoscut că sunt mai multe biserici decât spitale ori că avem nevoie de spitale și nu de biserici s-a ignorat faptul că, istoricește, spitalele și până la apariția lor actul medical era legat de antichitate, de credință și avea loc în jurul templelor.
Fără a ignora spitatele din dinastia Maurya în India sau cele din China Haniilor trebuie spus că în lumea elenistică și apoi romană actul medical este legat de credințele greco-romane la început iar după 313 dCh de creștinismul răsăritean. În Roma Antică armata romană și gladiatorii au beneficiat de acte medicale profesionale pentru acele vremuri. Odată cu recunoașterea creștinismului ca religie oficială asistăm în Răsăritul Imperiului, ce va deveni mai târziu Imperiul Roman de Răsărit sau Romania ori Bizanț, la apariția spitalelor destinate publicului larg. Chiar dacă Sf. Vasile este considerat întemeietorul spitalului modern în realitate bazele spitalului destinat atăt săracilor, străinilor și bolnavilor în general este pus de Episcopul Leontius sau Leontie al Antiohiei cu cel puțin 10-15 ani înaintea celui ridicat de Sf.Vasile. Dar Spitalul ridicat de Sf.Vasile în Cezareea este, după cum spun cronicile, un mic orășel unde actul medical se împletește și cu acte de filantropie și asitență socială.
Despre diferențele între spitalul creștin și restul din lumea romană aflăm tocmai de la Împăratul Iulian Apostatul . Astfel, istoricul Ammianus Marcellinus ne redă cearta pe care Împăratul le-a făcut-o preoțiilor religiilor păgâne pentru că nu au procedat precum creștinii, ale căror spitale sunt destinate nevoiașilor,sclavilor, străinilor și unde nu se face deosebire între cei bogați și cei săraci.
Trebuie subliniat faptul că în Imperiul Roman de Răsărit, Bizanțul până la căderea lui sub otomani a acordat o atenție deosebită nu numai înfințării spitalelor dar și azilelor de bătrâni, orfelinatelor,ajutorarea femeilor văduve, ajutorarea familiilor nevoiașe cu mulți copii. Practic actul medical și asistența socială a fost pusă de Bizanț. Si toată această filantropie și asistență socială s-a realizat prin intermediul episcopilor și a bisericii ortodoxe. În Occident lucrurile nu au fost niciodată așa bine puse la punct. Interesant este faptul că acest sistem de filantropie, act medical și asistenă socială va fi preluat de lumea islamică după ocuparea teritoriilor bizantine. Celebrul spital din Bagdad al califului de poveste, Harun Al Rashid, nu este decât o copie al celui din Constantinopol și funcționează pe lângă marele imam.
Primul spital atestat documentar din România este cel ridicat de călugării catolici la Sibiu, în Transilvania ce era administrat atât de Biserica catolică cât și de autoritățile orașului. La anul se vor împlini 730 de ani de la înființare…Peste 300 de ani Episcopul Moldova va întemeia un spital și tot aici,dar după 1990, va apărea (la Iași) primul spital destinat persoanelor nevoiașe administrat de BOR.
Petru toți cei care critică creștinismul și biserica, cei care au o părere proastă despre rădăcinile noastre bizantine și ”înapoierea noastră” nu ar strica să citească Filantropia bizantină și asistența socială a lui Demetrios J. Constantelos asta ca să se dumirească că filantropia nu are nicio treabă cu neomarxismul.
În același timp, cartea este necesară pentru că ”o perspectivă istorică asupra filantropiei creştine se poate constitui într-un răspuns pentru cei tentaţi să minimalizeze rolul filantropiei în cadrul Bisericii Ortodoxe, acuzând-o că este istoric înclinată spre contemplaţie şi foarte puţin spre practică”.
PROSTI SAU “SPALATI LA CREIER”
Dietrich Bonhoeffer despre prostie
„Prostia este un dușman mai periculos al binelui decât răutatea. Se poate protesta împotriva răului; poate fi expus și, dacă este necesar, prevenit prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenul propriei subversiuni, în sensul că lasă în urmă ființelor umane cel puțin un sentiment de neliniște.
Împotriva prostiei suntem insa fără apărare. Nici protestele, nici folosirea forței nu realizează nimic aici; motivele cad în urechi surde; faptele care contrazic prejudecățile cuiva pur și simplu nu trebuie crezute – în astfel de momente, persoana proastă chiar devine critică – și atunci când faptele sunt de nerefuzat, ele sunt doar lăsate deoparte ca nesemnificative, ca întâmplătoare.
Prostul, spre deosebire de cel rău intenționat, este cu totul mulțumit de sine și, fiind ușor iritat, devine periculos mergând la atac. Din acest motiv, se impune o mai mare prudență decât la unul rău intenționat. Niciodată nu trebuie sa mai încercam să-l convingem pe prost cu motive intemeiate, pentru că este lipsit de sens și periculos.
Dacă vrem să știm cum să învingem prostia, trebuie să căutăm să înțelegem natura ei. Este cert, că în esență nu este un defect intelectual, ci unul uman. Există ființe umane care au un intelect remarcabil de agil, dar proști, și alții care sunt destul de insuficienti din punct de vedere intelectual, dar orice altceva decât proști.
Descoperim acest lucru spre surprinderea noastră în situații particulare. Impresia pe care o câștigi nu este atât că prostia este un defect congenital, ci că, în anumite circumstanțe, oamenii sunt proști sau că permit acest lucru să li se întâmple.
Mai observăm că persoanele care s-au izolat de ceilalți sau care trăiesc în singurătate manifestă acest defect, mai rar insa se intampla la indivizii sau grupurile de oameni înclinați sau condamnați la sociabilitate.
Și așa s-ar părea că prostia este poate mai puțin o problemă psihologică decât una sociologică. Este o formă particulară a impactului circumstanțelor istorice asupra ființelor umane, o concomitentă psihologică a anumitor condiții externe.
La o observare mai atentă, devine evident că fiecare ascensiune puternică a puterii în sfera publică, fie ea de natură politică sau religioasă, infectează o mare parte a omenirii cu prostie.
S-ar părea chiar că aceasta este practic o lege sociologico-psihologică. Puterea unuia are nevoie de prostia celuilalt.
Procesul care lucrează aici nu este că anumite capacități umane, de exemplu, intelectul, se atrofiază sau eșuează brusc. În schimb, se pare că, sub impactul copleșitor al creșterii puterii, oamenii sunt lipsiți de independența lor interioară și, mai mult sau mai puțin conștient, renunță la stabilirea unei poziții autonome față de circumstanțele emergente.
Faptul că prostul este adesea încăpățânat nu trebuie să nefaca sa nu observam faptul că nu este independent. În conversația cu el, se simte practic că nu avem de-a face cu o persoană, ci cu sloganuri, propagande și altele asemenea care au pus stăpânire pe el. El este vrăjit, orbit, folosit greșit și abuzat chiar în ființa lui. Devenind astfel un instrument fără minte, prost va fi și capabil de orice rău și, în același timp, incapabil să vadă că este rău. Aici se pândește pericolul abuzului diabolic, pentru că acesta este cel care poate distruge odată pentru totdeauna ființele umane.
Totuși chiar în acest moment devine destul de clar că doar un act de ELIBERARE, nu de instruire, poate învinge prostia. Aici trebuie să ne înțelegem cu faptul că, în cele mai multe cazuri, o eliberare internă autentică devine posibilă numai atunci când eliberarea externă a precedat-o. Până atunci trebuie să renunțăm la toate încercările de a-l convinge pe prost. Această stare de fapt explică de ce, în astfel de circumstanțe, încercările noastre de a ști ce cred „oamenii” cu adevărat sunt în zadar și de ce, în aceste circumstanțe, această întrebare este atât de irelevantă pentru persoana care gândește și acționează în mod responsabil.
Cuvântul Bibliei că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii declară că eliberarea internă a ființelor umane pentru a trăi o viață responsabilă în fața lui Dumnezeu este singura modalitate autentică de a învinge prostia.
Dar aceste gânduri despre prostie oferă și consolare prin faptul că ne interzic cu desăvârșire să considerăm că majoritatea oamenilor sunt proști în orice circumstanță. Într-adevăr, va depinde dacă cei de la putere se așteaptă mai mult de la prostia oamenilor decât de la independența și înțelepciunea lor interioară.”
Dietrich Bonhoeffer a fost spânzurat de Adolf Hitler în 1945.
Preluat dintr-o scrisoare circulară, care abordează multe subiecte, scrisă către trei prieteni și colegi de muncă în conspirația împotriva lui Hitler, la cea de-a zecea aniversare a aderării lui Hitler la cancelariatul Germaniei…
– Dietrich Bonhoeffer, din „After Ten Years” in Letters and Papers from Prison (Dietrich Bonhoeffer Works/English, vol. 8) Minneapolis, MN: Fortress Press, 2010.
Traducerea CD