MARTURIE DESPRE OMENIA ROMANEASCA
La mijlocul lunii august 1942, Hauptsturmfuhrer SS Gustav Richter, conducatorul sectiei evreiesti a Legatiei germane hitleriste la Bucuresti, a insarcinat pe Radu Lecca, imputernicit al Guvernului si Comisar general pentru probleme evreiesti din Romania, in vederea deportarii a circa 40000 de evrei. In aceasta categorie au intrat evrei care locuiau in imediata apropiere a granitei romano-maghiare de atunci, vremelnica si nedreapta: Arad, Brasov, Beius, Sibiu, Medias, Timisoara si Turda.
Acest plan diabolic a fost initiat de dr. A. A. Tester, membru important al Gestapoului, care avea o mare influenta asupra guvernului antonescian si a legatiei Reichului german.
In randurile populatiei evreiesti, acest plan de deportare a provocat o panica generala, mai ales ca se zvonea ca aceste transporturi de deportati din Ardeal si Banat vor fi trimise prin Ungaria in lagare de exterminare de gazare la Auschwitz, Buchenwald, Birkenau, Bergen-Belsen.
Cu toate demersurile facute de conducerea evreilor din Bucuresti, pentru a interveni la generalul C.Z. Vasiliu (Picky), ministrul de interne, constiincios executant al Reichului german, n-a putut fi convins sa modifice aceasta odioasa hotarare de deportare a evreilor. Pentru a zadarnici actiunea nefasta, in plina desfasurare, l-am asteptat pe Dealul Mitropoliei pe mitropolitul Balan al Ardealului, care venise din Paltinis la o sedinta, la Bucuresti. Am expus mitropolitului Balan situatia dramatica a acestor oameni nevinovati; mitropolitul mi-a promis ca va sustine aceasta actiune, adica impiedicarea deportarii evreilor.
I-am mai spus ca urmatorul argument politic ar putea sa-l convinga pe maresalul Antonescu sa renunte la aceste deportari: faptul ca romanii nu aveau nevoie de agitatii la granita maghiara.Mitropolitul a fost de acord, a mers la maresalul Ion Antonescu, i-a expus acest argument care, se pare, a fost hotarator: deportarea evreilor din Ardeal si Banat sa fie definitiv oprita la 11 octombrie 1942.
Astfel, proiectele hitleriste de deportare a unor oameni nevinovati din Transilvania, in lagarele Germaniei hitleriste, s-au lovit de greutati “neprevazute”: la 13 august 1942, la Berlin, s-a tinut o conferinta la sediul politiei de siguranta (S.D.) Sicherheitsdienstd, unde au participat Radu Lecca si Gustav Richter, Hauptsturmfuhrer, seful Gestapo-ului din Romania. Reprezentantii Cailor Ferate Romane nu s-au prezentat. La aceasta conferinta s-a hotarat concentrarea evreilor din Romania in zona orasului Adjud, de unde urmau sa fie expediati in loturi de cate 2000 de persoane pe linia Ploiesti-Cernauti, o data la doua zile, catre lagarele de exterminare de la Belzec din Polonia.
Din ordinul lui Gustav Richter, Radu Lecca, imputernicit pentru probleme evreiesti, primeste printre alte insarcinari nefaste si pe aceea de a lua legatura cu organele de conducere ale Cailor Ferate Romane, pentru obtinerea la termene fixe a vagoanelor necesare in vederea deportarii evreilor din Romania, asa cum scrie si ziarul “Bukarester Tagelblatt”, oficios al Legatiei germane, nr. 4700/8 august 1942.
Pe baza ordinului Presedintiei Consiliului de Ministri nr. 9283/1942 din 24 si 31 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne ordona evacuarea din toata tara si internarea in lagarul Vapniarca a tuturor suspectilor ostili regimului. In acest scop, se cerea punerea la dispozitie (incepand cu data de 20 august) a vagoanelor de marfa necesare acestui transport, statia de imbarcare fiind Bucuresti-marfuri.
In ziua de 19 august 1942, Directia generala CFR, prin inginerul Constantin Paunescu, pe langa care noi am intervenit(s.n.), a raspuns Ministerului de Interne ca la aceasta data nu sunt inca vagoane disponibile pentru acest transport. Iar in luna octombrie s-a comunicat ca in afara transportului normal, este in plina desfasurare si transportul recoltei de cartofi si cereale, precum si aprovizionarea cu lemne pentru populatie, fapt care face ca acest ordin sa nu poata fi, deocamdata, executat.
“Marti, 13 octombrie 1942, Consiliul de Ministri sub presedintia lui Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului, cu participarea tuturor membrilor guvernului, impreuna cu Al. Ottulescu, Guvernatorul Bancii Nationale, Generalul C. Voiculescu, Guvernatorul Bucovinei, Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei si generalul C.Z. Vasiliu, subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Interne, a fost nevoit sa se intruneasca din nou pentru a examina situatia creata si a discuta noul regim de evacuare.
Consiliul s-a ocupat de chestiunea deportarilor.
Mihai Antonescu a aratat necesitatea ca in acest domeniu sa se procedeze cu o ordine perfecta, cu organe si functionari anume insarcinati, care sa poarte raspunderea executarii ordinelor, dupa care a aratat necesitatea crearii unui organ special care sa se preocupe de aceste probleme. Pana la crearea lui nu se va mai lua nicio masura de acest ordin.” (ziarul TIMPUL nr. 1954 – 16 octombrie 1942).
Ultima actiune de mare amploare pentru evacuarea celor 300000 de evrei si antifascisti si transportarea lor in lagarele din Transnistria (in urma repetatelor amanari si tergiversari) nu s-a mai declansat, iar deportarile nu s-au executat.
Urmare acestor fapte, in lumina evolutiei evenimentelor, presedintele Consiliului de Ministri, la 27 octombrie 1942, este silit sa renunte la deportari (ziarul TIMPUL nr. 1967 din 30 octombrie 1942).
Detinutii lagarului din Vapnjarca au fost internati in luna decembrie 1942 la Grosolovo pe malul Nistrului, unde multi dintre ei, din cauza mizeriei si alimentatiei cu mazare furajera, s-au imbolnavit de paralizie.
La inceputul anului 1943, presiunile si interventiile fortelor din ilegalitate au reusit sa obtina ca o parte din acestia sa fie readusi in tara.
In scopul ca deportatii sa fie mai omeneste tratati, Directiunea generala a Cailor Ferate Romane a pus la solicitarile noastre urmatoarea rezolutie: “Vor fi debarcati la Tg. Jiu”. Astfel, s-a reusit ca detinutii sa nu mai treaca inca o data prin filiera barbara a Sigurantei generale si a jandarmeriei.
Mai mult, la interventia noastra pe langa inginerul C. Paunescu(s.n.), prieten bun cu tatal meu inca din Cernauti. Directia generala a CFR a cerut Cercului de recrutare din Bucuresti un numar de evrei, pentru a presta munca obligatorie la CFR. Acestia, prin intermediul “Serviciului financiar”, care functiona in blocul “Carpati”, au fost repartizati la munca obligatorie ca functionari. Dar aici ei primeau o remuneratie egala si cu nimic diferentiata de a celorlalti salariati feroviari. Desi dispozitiunile guvernului erau stricte: toti evreii sa presteze munca obligatorie in mod absolut gratuit. Totodata, in numeroase orase din Romania se puteau vedea scene in care evreii scosi la munca obligatorie, de curatire a zapezii, erau intampinati cu ceai si paine, chiar si cu hrana.
Asa s-a putut infaptui in Romania un fapt extraordinar: in timp ce in toata Europa se exterminau evreii si alti oameni nevinovati, in Romania a putut ramane in viata o masa compacta de evrei.
Multa vreme s-a cautat dezlegarea acestei enigme istorice. Raspunsul este unul singur: esecul, in actiunile de oprimare a evreilor, sa datoreste faptului ca regimul antonescian s-a lovit in mod neasteptat de rezistenta maselor, a unei mari majoritati a intelectualilor care nu s-au asociat legionarilor, ci s-au opus abuzurilor si faradelegilor lor, cu pretul unor mari riscuri, al vietii uneori. Masele muncitoare, conduse de Partidul Comunist Roman, nu s-au lasat intimidate de barbariile fasciste. Iar astfel, sentimentele largi umanitare ale poporului roman s-au putut manifesta cu eficienta.
EMANUEL KINSBRUNER
FLACARA nr. 45, 12 noiembrie 1982
Nota redacției: Faptele în sine sunt adevărate, așa cum le consemnează autorul: evreii nu au de ce să se plângă, mai ales în contextul acelor ani. În România au avut parte de un tratament uman, care i-a ținut departe de spectrul morții, dar au avut parte  și de protecția demnității lor, de oameni, de cetățeni ai unei țări civilizate!
Numim semi-adevărată această mărturie având în vedere comentariul autorului: „vrăjeala” cu legionarii, cu masele muncitoare conduse de Partidul Comunist Român. În mare însă explicația sa pentru excepția numită România este valabilă: „sentimentele largi umanitare ale poporului român”. Sentimente pe care guvernanții, în frunte cu Mareșalul, le-au împărtășit și le-au respectat.
Desigur, autorul trage spuza pe turta lui, cum că a avut o intervenție salvatoare, fără de care evreii, cei 40.000, ar fi ajuns la Auschwitz. Se pot număra vreo zece mărturii evreiești, fiecare martor susținând că el a avut intervenția salvatoare! Fără de care călăul Antonescu și-ar fi făcut de cap până la capăt!…
După cum se vede, articolul a fost scris în 1982. Pe vremea aceea nu se auzea nicio voce, nici măcar a măgarului numit Wiesel, care să ragă aria holocaustului din România. Ce-i oprea pe evreii din Israel sau din Occident să reclame cei 400.000 de evrei holocaustisiți de români după 1990?! De ce se întreceau evreii pe atunci să laude și să binecuvinteze „sentimentele largi umanitare ale poporului român”?