Mărturie Athonită: Fericitul Părinte Dimitrie Bejan, de la Oranki la Aiud, cu îngerul pe umăr: ”Am botezat peste 100.000 de ruși pe Frontul de Est” (26 octombrie 1909 – 21 septembrie 1995)
De Cronicar / Cultură, Sfinții închisorilor / Publicat: Duminică, 26 octombrie 2025, 22:40 / 3 comentarii
Articole relaționate
Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Părintelui Justin de la Petru Vodă și Monahul Paulin Clapon cu distincțiile sale pentru actele de bravură militară de pe Frontul de Est ”Să asculți versurile primite prin Morse, bătute la țeavă… Nu există poet în închisoare de talia lui Radu Gyr” – 10 ani de la nașterea în Ceruri a Monahului Paulin Clapon de la Petru Vodă. (14 septembrie 2015 – Înălțarea Sfintei Cruci)
21-22 septembrie 1939: Unul dintre cele mai odioase acte de terorism de stat. 252 de persoane au fost ucise fără judecată sub Dictatura lui Carol al II-lea. Autoritățile au expus cadavrele victimelor pe STRĂZILE orașelor țării
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!
ascultă articolul
Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlau, în 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costachi” din Iași și, ulterior, cursurile Facultătii de Istorie. Biografia sa comportă puține evenimente în libertate: o călătorie de studii la Ierusalim și participarea în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. Hirotonit preot în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici, de unde reușește să se întoarcă abia în 1948. Reîntors în țară, a urmat martirajul românesc: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), din nou Aiud (1958-1964).” (Hotarul cu cetăți via Blog In Memoriam Dimitrie Behan)
Părintele Bejan sau fericirea închisorii
de Daniela Cârlea Șontică
Ultimul din familia sa de răzeși, Părintele Dimitrie Bejan din Hârlău a dus la Academia Română pergamentul pe care Ștefan cel Mare semnase libertatea înaintașilor săi. Poate din acel document de preț el și-a luat puterea de a fi liber chiar și în temnițe. Nu doar liber, ci de-a dreptul fericit.
Dimitrie Bejan (1909-1995) a fost singurul băiat al unei familii cu șase copii. Își amintea că tatăl său chema străini de pe drum și îi punea la masă, iar mama lui se ruga foarte frumos. După ce a absolvit cursurile Seminarului Teologic din Iași a făcut Facultățile de Teologie și Istorie din București, unde l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. După ce a trecut prin război, prizonierat și pușcăriile comuniste, a fost preot la Ghindăoani. Veneau și câte o mie de oameni la slujbele lui. Pentru că nu era voie să facă propagandă religioasă, iar el predica liber în Biserică, a fost judecat de un consiliu bisericesc, luându-i-se dreptul de a sluji.
A avut domiciliu forțat până la căderea regimului comunist. Deși era urmărit permanent de un securist, oamenii veneau la el în continuare.
RĂZBOI, LAGĂR, TEMNIȚĂ
Din 1940 a fost hirotonit, dar pentru că era război a fost trimis pe front ca preot militar. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alți 17.000 de români, unde a rămas până în 1948. În cartea de mărturii „Bucuriile suferinței”, Părintele povestește lucruri înfricoșătoare despre viața în prizonierat. De foame, prizonierii își puneau pe foc centurile și bocancii și le mâncau.
Pe unde ajungeau, rușii îi primeau bine, deși erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe Părinte să îi boteze. Mergeau la râu și se botezau în grupuri mari. „În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. (…) Eram dotați cu Altar portabil, o măsuță cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldățească și cărți de strană. (…) Odată, la un Paști, într-o zi am împărtășit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeșesc.
Erau 3.600 de oameni. Toți, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat.” Despre chinurile din Siberia a povestit Părintele în volumul „Vifornița cea mare”: „Noi am fost puși la sănii. Patru înainte, la oiște, alți patru la țepușe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe și-n jur escorta și câinii lupi. Legați cu odgoane încrucișate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Și asta în fieacre zi fără repaos. (…) și asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru…”.
Paradoxal, Părintele Bejan nu a considerat acei ani din viața sa un iad: „Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primește bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”. Dar anul 1948, după întoarcerea în România, nu a însemnat libertatea Părintelui Dimitrie Bejan. I se făcuse dosar în Rusia, pentru că susținuse cauza Basarabiei, iar românii, considerându-l luptător anticomunist, l-au trimis în temniță.
A fost la Jilava, apoi la Văcărești, pe urmă la Aiud, apoi la Canal, iarăși la Jilava, pe urmă la Cavnic, și iar la Aiud. În 1964 a fost eliberat prin decretul de grațiere colectivă. Vecin de celulă la Aiud cu Părintele Benedict Ghiuș, față de care avea mare respect, Părintele Bejan își aduce aminte de perioada pușcăriei: „Făceam toți rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred și acum același lucru. (…) Iată, eu aveam Împărtășanie. O țineam ascunsă în gulerul cămășii și, când mă pregăteam, mă împărtășeam. Iar dacă vreunul dintre deținuți era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam și-l împărtășeam pe ascuns și așa pleca la Hristos”.
Împărtășania i-o aducea un milițian (culmea!), care nu a bătut niciodată pe nimeni, scria Părintele. Nu ar fi putut să-i răsplătească vreodată binele de a-i aduce Împărtășania, așa încât bătăile, umilințele pe care le primea de la gardienii care își făceau treaba apăreau drept lucruri minore. „Cei mai persecutați am fost noi, preoții ortodocși”.
Pare incredibilă mărturisirea aceasta și totuși este adevărată: „Mie niciodată nu mi-a fost foame la pușcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăți din lagăr sau pușcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învățător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porția mea și eu mă simțeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! (..) Și am ieșit din pușcărie perfect sănătos. Și din lagăr din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nicio boală.” Lipsurile din închisoare le împlinea Hristos în Care a crezut, Care i-a trasformat chinurile în Eai, iar gratiile în zări de infinită libertate. (Jurnalul Național)
„Ne băteau cu ciomege pe toți la rând, ca barbarii, (…) și la a treia bătaie am simțit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un Înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomenești, dar eu eram fericit”
Părintele Dimitrie Bejan
Surse: Marturisitorii.ro și Mărturie Athonită
Citiți și CARTE PDF: „ORANKI – Amintiri din captivitate” – de Părintele Dimitrie Bejan (21 de ani de temniță + 21 septembrie 1995)
Felul in care a fost organizata Sfintirea Catedralei Mantuirii Neamului Romanesc a fost dovada clara ca BOR este sub controlul total al SRI. Un asemenea spectacol degradant pentru BOR nu putea avea loc decat in aceste conditii. Iar daca BOR e controlat la 35 de ani de la Lovitura de Stat din Dec. 89 inseamna ca si continutul prediciilor preotilor in bisericile ortodocse din Romania ca si a celorlalte culte sunt controlate si transformate in unelte de supunere psiholgica a credinciosilor . Asa se explica de ce preotii in fiecare slujba tot bat moneda pana la saturatie cum ca omul e pacatos si trebuie sa fie rabdator ca sa indure dificultatile vietii in tara noastra, tara subjugata de clica tradatorilor de neam si tara si a alogenilor. Cand vrei sa distrugi poporul credincios roman cel mai sigur il distrugi prin lupii imbracati in piei de oaie care alcatuiesc BOR. Si asa se explica si de ce IPS Teodosie este marginalizat, tracasat si sanctionat de catre securistii din BOR plantati de SRI. BOR este pract divizia antireligioasa a SRI.
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (1)
De multă vreme caut date despre intrarea lui Horia Sima în Legiune şi despre activitatea lui ca legionar, dar el însuşi a fost extrem de modest în a le face publice. Zilele trecute am dat peste un document pe miscarea.net, în care Horia Sima este silit să-şi descrie activitea legionară, de la începuturi, până la sfârşit. (Lucrarea la care mă refer, a fost publicată cu ca. un an înaintea morţii sale.) El răspunde şi la întrebarea pusă mereu de la moartea Căpitanului, de ce acesta nu şi-a desemnat un succesor. La fel s-a comportat şi Horia Sima, amândoi lăsând, aparent, Legiunea de izbelişte. Horia Sima lămureşte, odată pentru totdeauna, cum se făcea selecţia cadrelor în Legiune.
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
I. DESPRE CONDUCERE
Ţara şi Exilul, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992
Este vorba de problema conducerii în Legiune, şi nu de alte formaţiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentrucã am constatat cã mulţi camarazi n’au înţeles doctrina Cãpitanului în materie de conducere a organizaţiei noastre sau nu le convine acum, dupã trecerea atâtor ani, sã o recunoascã şi sã o aplice, aşa cum a fost expusã de Întemeietor.
În lunga mea viaţă politicã, am fost solicitat de numeroşi legionari, dintre cari unii au jucat roluri importante în Mişcare, ca sã le cedez locul ce îl deţineam (de Şef al Legiunii) pentru cã ei posedã tehnica lor, mijloacele lor de convingere şi o intuiţie politicã specialã, care le vor permite sã o scoatã din impasul în care cãzuse. Aceste propuneri mi se fãceau în perioade de crize, când mişcarea se sbãtea în prigoane şi fãrã perspective de a ieşi la liman. Dupã pãrerea acestor camarazi, trecerea Şefiei în mâinile lor ar fi uşurat considerabil greaua situaţie a Mişcării şi chiar ar fi determinat pe duşmanii noştri să-şi revizuiascã atitudinea, acceptând o nouã colaborare cu organizaţia noastrã.
Nu exagerez dacã afirm cã au fost cel puţin 20 de încercãri de acest gen, venite dela camarazi cari deţineau ranguri în ierarhia Legiunii şi cari credeau cã luând ei conducerea Mişcării, vor rezolva satisfãcãtor necazurile în care ne sbãteam.
Ce garanţii ofereau aceşti solicitanţi din mijlocul nostru, cã odatã investiţi cu sceptrul conducerii, vor săvârşi miracolul unei schimbãri radicale în viaţa de suferinţă a Legiunii? Niciuna, afarã de verbul lor înflãcãrat, de promisiunile lor stãruitoare, de perspectivele cari se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor. Sunt nevoit sã întreprind aici o scurtã disertaţie asupra principiului conducerii în Mişcare, care e fundamental diferit de al altor formaţiuni politice. Înarmat cu aceastã introducere, îmi va fi mai uşor sã explic de ce am refuzat permanent sã dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esenţial, şi anume garanţia cã vor realiza faptele pe care le credeau în priceperea şi puterea lor sã le facã.
II. PRINCIPIUL SELECŢIUNII
Dupã doctrina Cãpitanului, orice şefie în Legiune, dela cea mai mică, a şefului de cuib, pânã la cea mai înaltã, a şefului mişcării, nu se poate obţine nici prin alegeri, dupã sistemul democratic şi nici prin ereditate, adicã prin trecerea conducerii din tatã în fiu, sau alte rudenii, dupã sistemul nobiliar sau aristocratic. Corneliu Zelea Codreanu a fixat un al treilea principiu, al selecţiunii sociale, deosebit de primele douã. Principiul selecţiunii se bazeazã exclusiv pe valoarea individului, pe capacitatea lui de a conduce o unitate în Mişcare, pe vocaţia lui de a deveni şef al unei formaţiuni legionare. Când se produce acest proces selectiv, când legionarul respectiv dã dovadă că este apt sã exercite o anumită comandã, de abia atunci Şeful Legiunii sau şeful judeţului sau alt şef îl consacrã, adicã îl recunoaşte în funcţiunea în care s’a distins prin propriile lui merite. În Legiune, se petrece un fapt paradoxal: cineva este şef de fapt, înainte chiar de a primi confirmarea dela superiorul sãu, prin sacrificiile lui, prin talentul lui de a înjgheba o organizaţie. Ca sã devinã cineva şef de cuib, trebuie în prealabil sã strângã în jurul lui un mãnunchiu de prieteni, cari, mai târziu, vor forma cuibul ce i s’a încredinţat sã-l conducă. Ca sã ajungã cineva şef de judeţ, trebue mai întâiu să se distingă în organizarea acelui judeţ. Când a venit dela Centru confirmarea că este şef de judeţ, aceastã numire presupune că el are la dispoziţie o reţea de unităţi cari vor forma structura acelei organizaţii judeţene, şi aşa mai departe.
În aceastã privinţă, îmi permit să reproduc un pasaj din amintirile lui Traian Puiu, care a lãmurit, cu o rară intuiţie, în ce constă principiul selecţiunii sociale, fixat de Cãpitan şi cum funcţionează el.
„De aceea şi concepţia nostrã asupra conducerii avea aceleaşi fundamente. În poziţia de conducãtor al destinelor noastre, nu trebuia sã ajungã decât acela care putea sã cuprindã în sufletul sãu întreg poporul, cu toate nevoile şi aspiraţiile lui. Însăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.
Şefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin luptă şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoanã, o regiune sau ţară întreagã.
Criteriul selecţiunii noastre nu-i votul, nici vorbãria şi nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii romaneşti. Primul nostru criteriu de selecţiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Aceastã facultate îi determinã atât puterea lui de muncã şi de luptã cât şi puterea de jertfã şi de dãruire personalã în slujba nemului. Rãsplata acestei dãruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început sã ne iubeascã, cum îşi iubeşte copilul mama. Şi dragostea lumii romaneşti faţã de noi legionarii, n’a încetat niciodată” (P. 75 din lucrarea lui Puiu Train, în curs de apariţie).
Principiul selecţiunii se aplicã cu rigoare la toate treptele de organizare a Legiunii, dar cu extremã rigoare când este vorba de funcţiunea supremã a Legiunii.
Ca sã ajungi în fruntea Legiunii, nu este suficient sã pretinzi cã ai fi mai bun decât actualul şef şi în virtutea acestei presumţii, prin nimic dovedite, sã ceri substituirea lui cu propria persoanã, ci trebuie să apuci drumul pe care îl ia cel mai umil şef din Mişcare, drumul faptei, al acţiunii, al creaţiei. Trebue să demonstrezi cã eşti în stare sã rãstorni obstacolele ce stau în calea Legunii, înãlţându-o pe culmile măririi. Trebuie sã o ridici sus de tot, în vãzul tuturor, încât toţi sã te recunoascã ca fiind un ales al destinului. În momentul acela nu trebue sã te mai lupţi cu nimenea şi nu trebue sã mai pretinzi nimic. Nu ai rivali. Nimeni nu îţi mai stã în cale. Însăşi faptele tale te înălţa în zenitul autorităţii.
De aici tragem concluzia cã şefia Legiunii nu se cere nici dela actualul Şef şi nici chiar dela masele legionare. Ea se proiecteazã din propriile fapte ale celui ales. Mai mult decât atâta. Când cineva se apropie de treapta supremã în Legiune, nici chiar el însuşi nu are nevoie sã pretindă ceva. E purtat de valurile popularităţii spre aceastã înalta funcţie, chiar contra voinţei lui. El a devenit un simbol al unei lupte plãtite cu nenumãrate sacrificii.
Şefia Legiunii nu se iscodeşte, nu se cere, nu se pretinde, şi cu atâta mai puţin nu se provoacã zarvã în mişcare pentru obţinerea ei. Nu e nevoie sã pui pe alţii sã facă propagandã, pentru propria ta persoanã. E suficient sã faci acte de şef, cari prin impulsul lor natural, te înalţã la cea mai ridicatã treaptã în Mişcare. Aptitudinile individului premerg funcţiunile ce-ar putea să le îndeplinească cineva în Mişcare şi recunoaşterea locului ce-l ocupa în ierarhia Legiunii este o urmare fireascã a propriilor lui merite.
III. PRINCIPIUL SELECŢIUNII ÎN VIAŢA UNUI LEGIONAR
Viaţa mea de legionar poate servi ca îndreptar pentru a ilustra principiul selecţiunii. Mai întaiu am luptat în rândurile studenţimii legionare, intrând în mişcare în toamna anului 1927, la Bucureşti, adicã la circa 6 luni dela actul întemeierii dela Iaşi, în primul cuib format în Capitalã, sub conducerea lui Andrei C. Ionescu. Când soarta m’a aruncat în provincie, ajungând profesor de liceu, am contribuit la întemeierea organizaţiilor din Făgăraş, nordul judeţului Hunedoara şi apoi Banat, fãrã a fi avuat o însărcinare specialã. Am fost numit şef de judeţ în 1933 şi apoi Şef de regiune în Banat, în 1935, dupã ce şi în aceste părţi am răspândit crezul legionar, întemeind cuiburi.
Cãpitanul a aplicat în cazul meu principiul selecţiunii. A socotit că am fãcut mai mult decât contemporanii mei de atunci, camarazi de promoţie, şi confirmarea a venit dela Centru, ca fiind apt sã conduc aceastã regiune în 1935. Regiunea a X-a Banat a ieşit cea dintâi pe tarã, la alegerile din 1937, dupã calculele dela Centru.
Când a venit prigoana cea mare din 1938, am reuşit să scap în ultimul moment, înainte de a fi dus la Tismana. Am plecat la Bucureşti şi m’am pus la dispoziţia Comandamentului Legionar de prigoanã, ce abia atunci se infiripasese. Ionel Belgea, şeful de atunci al Comandamentului, mi-a dat atunci însărcinarea să reiau legãturile cu Ardealul şi Banatul şi să reorganizez aceste regiuni. Mai târziu mi-a lãrgit mandatul. Nu numai Ardealul şi Banatul cãdeau în atribuţiile mele, ci întreaga reţea din provincie. M’a preferat pe mine pentru simplul motiv cã, fiind necunoscut în Bucureşti, mã, puteam strecura mai uşor în deplasãri. Iordache Nicoară a rãmas cu conducerea Capitalei.
A fost o însãrcinare grea şi plină de primejdii. Chemam curieri din provincie pentru instrucţiuni, dar adeseori trebuia sã mă deplasez şi eu în diferite oraşe pentru a lua contact cu organizaţiile locale. Poliţia nu ştia cine conduce organizaţia din provincie, încât câteva luni m’am putut strecura fãrã sã mi se ştie numele. La începutul lui Septembrie 1838, situaţia s’a schimbat. La o întâlnire cu Iordache Nicoarã, acesta m’a rugat să iau eu conducerea Capitalei, pentrucã se simte urmãrit. Intr’adevar, peste o săptămână a cãzut.
În Iulie 1838, cãzuse în mãinile poliţiei Jenicã Belgea, iar la scurt interval şi urmaşul lui la conducere, Pãsu Antoniu. Constantin Papanace exercitã şi el comanda doar câteva zile, căci este arestat întâmpltor şi, dupã eliberare, a stat ascuns multă vreme. În toamna timpurie, sã fi fost pe la 15 Septembrie, a descălecat la Bucureşti, venind dela Braşov unde se ţinea ascuns, Profesorul Vasile Christescu. El a fost gãzduit de Titi Cristescu la părinţii lui dela Grãdinã, din cartierul Obor. Cum tot în cursul lunei Septembrie, Doamna Codreanu primise autorizaţie dela Interne ca să-şi visiteze soţul, închis la Râmnicu-Sãrat, s’a întors dela Căpitan cu dispoziţia ca şefia vacantã a Legiunii în prigoana, sã o ia Vasile Christescu. Ca urmare a acestei numiri, Comandamentul de prigoanã s’a reconstituit la începutul lui Octombrie în felul urmãtor:
Şef : Vasile Christescu. Membri în Comandament
Preot Dumitrescu Borşa, ce locuia împreunã cu Vasile Christescu tot la Grãdină.
Constantin Papanace.
Horia Sima.
Nicolae Petraşcu.
Alexandru Cantacuzino, care locuia în altă parte.
Prin natura legăturilor mele anterioare, Vasile Christescu mi-a reînoit mandatul de a conduce provincia şi Capitala. Membrii Comandamentului au fost solidari cu toate actele ce s’au săvârşit în aceastã perioadã. Preotul Dumitrescu-Borşa avea întâiete faţă de ceilalţi membri ai Comandamentului, venind îndată după Vasile Christescu. Dovadă este că, Comunicatul dat de Comandament dupã asasinarea Cãpitanului, poartã numele lui Vasile Christescu şi al Preotului Borşa:
Români,
Din ordinul Regelui Carol al II-lea şi sub patronajul Patriarhului României, Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii au fost asasinaţi mişeleşte în noaptea de Sf. Andrei, la 20 de ani dela unire.
Rugaţi-vă pentru ei. Legionari,
Păstraţi-vă calmul şi unitatea!
Vasile Christescu.
Preot I. Dumitrescu-Borsa.
1 Decembrie 1938.
În luna ianuarie 1939, am suferit pierderi teribile în efectivele noastre, care ne-a desorganizat reţeaua noastră de acţiune. Laboratorul din Stradă Oarca a sărit în aer. În aceeaşi lună au căzut Locotenentul Dumitrescu şi Vasile Christescu.
Fiind încolţit din toare părţile, la începutul lui Februarie, am plecat cu Smulţea şi Alexandru Popovici la Arad, de unde am trecut frontiera pela Beba Veche în Ungaria. După multe peripeţii, am ajuns la Berlin. După noi, au luat calea refugiului Constantin Papanace şi Constant. Preotul Borşa cu Petraşcu trecuseră mai înainte frontiera poloneză prin Bucovina şi au stat câteva luni la Varşovia. În primăvara anului 1939, au ajuns şi ei la Berlin.
(va urma.)
Singura forma de abordare cu deschidere fată de cei de alte credinte este permisa de Biserica Ortodoxă doar de catre conducerea Bisericii in general si de catre personalul clerical specializat si nu in orice conditii ci doar in conditiile legiuite de Biserica prin Sf Canoane si Regulamente de Organizare precise si fără a intra in comuniune de rugăciune sau de vreo slujbă religioasă impreună cu cei de alte credințe pentru că în programul de deschidere al Bisericii Ortodoxe față de cei de alte credințe nu există nicio rugaciune comuna cu ei,casatorie comuna cu ei,slujbe comune cu ei,acestea fiind rataciri de la dreapta credinta ortodoxă.Persoanelor non-clericale ne-specializate nu le este permis sa manifeste deschidere fata de cei de alte credinte și dacă s-ar ivi acest fapt trebuie să se realizeze numai de către preot,episcop,duhovnic de manastire special autorizat sa facă asta,nici el de capul lui facand acest lucru ci cu consultarea directă si fara ezitare a personalului clerical ierarhic si ca specializare superiori lui.S-a precizat ca in programul de deschidere față de eretici nu există in Legislatia Bisericii Ortodoxe programe de rugăciuni,casatorii,slujbe comune cu acestia:
1 Pentru ca Biserica Ortodoxă este singura Biserica adevarată
2 Pentru ca Legislatia Ortodoxa nu permite acest fapt.
3 Pentru ca insisi cei de alte credinte nu accepta ei stiindu-se in minciuna si la brat cu diavolul,tatal minciunii sa fie deconspirati intrand chiar din greseala in comuniune cu membrii Bisericii Ortodoxe adevarate.Pentru a-si pastra manipularea totala fata de adeptii lor toate conducerile celor de alte credinte vor face tot posibilul ca membrii lor sa nu cumva vreodata sa fi intrat in legatura cu clerul si credinciosii Bisericii Ortodoxe de frica sa nu piarda privilegiile de pana acum materiale,bani si follow-eri usor spalabili pe creier,usor de pacalit si usor de dus cu zaharelul dupa bunul lor plac.
Securistii m-au blocat si pe Cotidianul. Ceea ce dovedeste faptul ca securistii se tem de Rugaciuni. M-a blocat si Cozmin Gusa. M-au blocat peste tot. Sa le dea Prea Sfanta Treime si Prea Sfanta Fecioara Maria dupa sufletul lor de belzebuti si sa ne scape cat mai repede de ei. Traiasca Sfanta Noastra Romanie, Libera si Independenta fara tradatori de neam si tara si alogeni printre noi, romanii de acum pana-n veacul veacurilor cat timp va exista viata pe Terra. Asa sa fie, Gata, S-a implinit.