Text preluat din MARELE MANIPULATOR

ANEXA 8

1. „Avionul meu a fost doborît de şapte ori, dar Dumnezeu m-a ţinut în viaţă!”
Aceste aventuri extraordinare fac parte din biografia aviatorului Ion Mogâldea, azi în vârstă de 90 de ani.
— V-aţi ales, domnule Mogâldea, o profesiune periculoasă: pilot de avioane de bombardament. Şi fiindcă aţi participat la ultimul război mondial, o putem numi chiar „jocul de-a moartea”.
— Viaţa face tot felul de glume. Unii traversează strada regulamentar şi cad sub roţile unei maşini. Alţii nu pun în gură picătură de alcool şi fac ciroză. Şi multe din astea. Eu, domnule, am căzut cu avionul de şapte ori, iar de 13 ori am fost lovit în aer de artileria inamică. Dar am avut un noroc scandalos. Iar acum bat spre 90 de ani.
— Arătaţi splendid.
— Nu mai e ce-a fost. Până la 83 de ani, treceam Dunărea înot pe la Hârşova. Sunt de acolo de obârşie. Sibiul e oraşul de adopţie. Dar m-a ajuns bătrâneţea. Ca să vorbesc în termeni aeronautici: trenul de aterizare funcţionează prost, motorul dă rateuri, bujiile nu mai fac aprindere, iar carburantul e spre sfârşite. Au mai rămas amintirile.
— E singurul paradis de unde nu poate fi alungat nimeni. Vă propun să-l deschidem şi în beneficiul cititorilor noştri. Povestiţi-le şi lor ceea ce mi-aţi povestit mie: cum în timpul războiului aţi trecut prin momente ce par decupate dintr-un film de aventuri cu supermeni .
— O precizare totuşi: eu nu mi-am ales meseria de pilot de avioane de bombardament. Am nimerit în ea. Întâi am fost învăţător, apoi ofiţer în rezervă la infanterie din 1933 şi până în ’38. Pe urmă am făcut şcoala de aviaţie de la Pipera.
— Şi a venit războiul.
— Pentru mine el a durat 39 de luni, adică 3 ani şi 3 luni. Am intrat în luptă în 21 iunie 1941 şi am ajuns până aproape de munţii Urali. Frontul era la Stalingrad, dar noi trecusem 2-4 kilometri dincolo. Comandam un bombardier greu, dar să ştiţi că n-am bombardat oraşe, localităţi, ca să omorîm civili. Ni se atrăgea mereu atenţia de la comandament. Vizam numai gările, fabricile de armament şi aerodromurile. Nu la fel procedau ruşii. Iar pe noi, pe piloţi, dacă ne luau prizonieri, ne împuşcau imediat. Dumnezeu m-a ajutat: avioanele pe care le pilotam, şi care s-au prăbuşit, au căzut întotdeauna în liniile româno-germane. Am fost lovit şi la 6000 de metri. S-a întâmplat la 26 octombrie 1943 în stepa Ucrainei. Bătea un vânt groaznic, dar ăsta mi-a fost norocul: mi-a „suflat” paraşuta spre liniile germane şi nu m¬-a „depus” la ruşi. Peste alte şapte zile, avionul meu a fost atacat de nouă vânători sovietici. Mi-au lovit motorul stâng care a început să ardă cu o flacără de 80 de metri. Şi aşa, prăjit de foc, am mai mers vreo 50 de kilometri şi am aterizat într-un lan de porumb. Când m-am uitat în sus, am văzut pe cer urma mea sub forma unei pârtii de fum de zeci de kilometri. Tot atunci, mitraliorul meu a doborît un avion sovietic, Constantin Cantacuzino (Bâzu), un alt avion, iar alţi doi aviatori din formaţia noastră au mai dat jos alte două. Patru avioane în total. Altădată, când m-au lovit, s-a rupt jumătate din aripa dreaptă, avionul s-a dat peste, dar tot am scăpat. Am atins pământul, fără să mai scot roţile, într-un lan de porumb pe care l-am cosit pe o bucată zdravănă. Asta se întâmpla în 21 iulie 1943, pe un afluent al Donului. Artileria inamică m-a lovit de 13 ori, dar nu m-a dat jos de fiecare dată. În total, m-am prăbuşit de şapte ori, uneori cu avioane în flăcări, dar fie că le-am adus pe burtă la sol, fie că m-am salvat cu paraşuta.
— Puţini aviatori militari se pot lăuda cu astfel de isprăvi şi asemenea noroc.
— Ce folos dacă am pierdut războiul… Bunicul meu a luptat în 1877 ca spahiu, cavalerist, dar atunci românii au fost învingători. Noi am pierdut sute de mii de ostaşi, pentru ca, după război, să cădem sub cizmă rusească, iar Basarabia şi nordul Bucovinei să rămână până azi rupte de trupul patriei.
— Ce ordine şi medalii aţi primit?
— Mi s-au acordat două Coroana României, Steaua României, 6 Decrete Regale personale şi două Crucea de Fier. Decretele Regale sunt iscălite chiar de mâna Regelui Mihai. Am primit şi 5 medalii: Cruciada împotriva comunismului, Virtutea ostăşească clasa I, Virtutea aeronautică clasa Cavaler şi Steaua Republicii. Pentru cele două Crucea de Fier am fost făcut fascist, chiabur, duşman al poporului. După terminarea războiului am reintrat în învăţămînt şi am devenit învăţător emerit. Dar noaptea, când visez, mă văd tot în faţa manşei şi în luptă cu bolşevicii.
Livius Timbus
(interviu publicat în „România Liberă”)
2. 28 iunie 1941 JURNAL DE FRONT
În 1940, iunie 26, Stalin dădea ultimatum-ul – în urma pactului Molotov-Ribbentrop ¬prin care cere Basarabia, pe motivul că acest teritoriu mai fusese cândva sub ocupaţia rusească… În plus, mai cerea un teritoriu din nordul Moldovei, ca dobândă pentru faptul că România „exploatase Basarabia”, fapt nemaiîntâlnit în istoria diplomaţiei lumii.
Cererea sovietică fusese primită la Bucureşti şi în toată România cu furie împotriva comunismului şi dacă cineva ar fi fost bănuit că este comunist, lumea de pe stradă l-ar fi rupt în bucăţi. Nici evreii nu erau comunişti, dar erau cu sovieticii, fiindcă aceştia erau opozanţii fascismului şi rasismului german.
În ziua de 28 iunie 1941, împreună cu locotenentul Iliescu Petruş şi adjutantul Butnaru Eugen, cu un avion I.A.R.-38 ne-am dus la Iaşi cu nişte analize, la un laborator, într-un caz suspect de tifos exantematic. Cu două zile mai înainte, uzina electrică din Iaşi a fost dinamitată şi Iaşul a rămas pe întuneric, iar industria… (26 iunie 1941).
Desigur că vina şi bănuiala a căzut pe comunişti, în general, şi pe evrei în special. În seara zilei de 28 iunie 1941, locot. Iliescu Petruş şi cu adj. Butnaru Eugen care era din Iaşi, au plecat în oraş, iar eu am rămas pe aerodrom, musafir al sublocotenentului Ababei Grigore, care era ofiţer de serviciu şi care fusese coleg cu mine la şcoala de aviaţie de la Pipera.
După asfinţitul soarelui s-a dat alarma aeriană… iar după vreun sfert de oră, din ordin, s¬-au pornit toate motoarele avioanelor aflate pe aerodrom, fără a decola vreunul. Acea hărmălaie de sirene de alarmă şi de motoare de avion a ţinut cam o jumătate de oră. Ne-am mirat şi i-¬am înjurat pe cei care au dat alarma, fiind sperioşi şi fricoşi…
A doua zi, înaintea plecării am avut explicaţia alarmelor din ajun: în ziua de 26 iunie a fost dinamitată uzina electrică şi Serviciul Secret Român, împreună cu Gestapoul german au întins o cursă în care au prins o mulţime de duşmani.
Au dat alarma după asfinţitul soarelui, apoi au dat drumul la motoarele de avioane, deci publicul ştia că este alarmă, că se aşteaptă să sosească ipotetica aviaţie sovietică să bombardeze Iaşul, apoi au auzit motoarele avioanelor, dar nu le vedeau, deci au ieşit pe terase, balcoane şi acoperişuri şi cu rachete, lanterne sau felinare, semnalau ipoteticei aviaţii sovietice unde este oraşul, ca să vină să-l distrugă…
Echipe formate din vreme i-au cules pe toţi cei prinşi în flagrant delict de acţiune de război împotriva poporului român, deoarece în cazul de faţă erau datori să ajute guvernul, nu să lupte împotriva poporului a cărui cetăţenie o obţinuseră – unii prin fraudă şi fals – şi acum erau prinşi asupra faptului de agresiune… Au fost înghesuiţi în vagoane de marfă şi îndrumaţi spre Germania, deşi în orice ţară din lume ar fi fost executaţi pe loc, dar sufletul răbdător şi iertător al românului…
I-au ţinut înghesuiţi, flămânzi şi au răbdat setea, dar au fost în mod deliberat „uitaţi” pe linie moartă, prin câte o haltă, motivând că au prioritate trenurile care vin din Germania spre front, iar când frontul s-a depărtat către est, au fost supuşi unui tratament de prizonieri de război, la diferite munci de folos obştesc, munci care au fost de preferat trimiterii pe front, conform datoriilor lor de cetăţeni, salvându-le viaţa.
După ani şi ani, când aud pe câte unii vorbind despre „pogromul” de la Iaşi – ca supravieţuitori şi martori ai acelor timpuri – mă gândesc cum este falsificată istoria acelor fapte şi timpuri, cum este răstălmăcită în mod duşmănos şi cu ură împotriva poporului român şi mă întreb cum, unde şi când a greşit poporul român, dar mai cu seamă în ce a constat greşeala lui, faţă de procedeele altor popoare vecine, mult lăudate uneori.
Astăzi, toţi acei prinşi în flagrant delict de luptă împotriva poporului român – care mai trăiesc – au devenit luptători comunişti „ilegalişti”, pentru care încasează pensii uriaşe din truda mult înşelatei şi amăgitei clase muncitoare.

*
— Care este rostul publicării acestui text?
— Acest articol, scris de un om ajuns la vârsta venerabilă de 90 de ani, trebuie pus în legătură cu miile de pagini care s-au scris despre „pogromul” de la Iaşi, pagini care nu suflă un cuvânt despre „dinamitarea” de către evreii comunişti a uzinei electrice de la Iaşi, iar despre „semnalizarea” luminoasă, adresată aviaţiei inamice, în plină alarmă aeriană, abia dacă se scapă vreo aluzie, repede combătută, respinsă. La Constanţa, românul Filimon Sârbu, pentru vina de a fi semnalizat aviaţiei sovietice anumite repere, a fost arestat, judecat, condamnat la moarte şi executat, gest care nu a fost interpretat de nimeni ca fiind… antiromânesc. La fel de puţin antisemită, antievreiască a fost şi pedepsirea acelor evrei din Iaşi care s-au repezit să dea o mână de ajutor piloţilor sovietici. Publicăm însă şi interviul dat de acelaşi Ioan Mogâldea – l-am cunoscut acum câteva luni şi am descoperit că se cunoştea cu „fraţii Coja” din Cartalu – interviu din care se vădeşte personalitatea aparte, de excepţie, a unui erou. Un asemenea om, selectat de destinul de care a avut parte, e de neimaginat că ar putea minţi.
— Care ar fi, atunci, adevărul despre pogromul de la Iaşi?
— Ar fi, mai întâi, că nu a fost pogrom, ci o acţiune, mai neortodoxă, ba chiar şi incorectă din punct de vedere juridic, de identificare a acelor locuitori ai Iaşului dispuşi la colaborare cu inamicul sovietic. În Iaşi trăiau câteva zeci de mii de evrei. Cei mai mulţi dintre ei, când s-a dat alarma, neştiind că-i falsă, s-au grăbit să se adăpostească. Câteva sute de bezmetici, poate chiar mai puţini, s-au apucat să semnalizeze, cu lanterne, de pe acoperişuri, din podul caselor, dat fiind că în timpul alarmei se oprea lumina în tot oraşul, ca să nu-şi dea seama piloţii inamici unde-i gara, unde-i teatrul etc., etc.
— De ce spuneţi că ar fi fost o acţiune incorectă d.p.d v. juridic?
— Pentru că, din documente, rezultă că nu au fost ridicaţi cei ce făceau semnalizările, ci s-a făcut identificarea caselor din care se făceau semnalizări, iar arestaţi au fost toţi cei ce locuiau în acele case. Se pare că aşa au fost arestaţi şi unii români. Aş băga mâna în foc că majoritatea celor arestaţi, ca şi majoritatea celor ce au murit atunci, nu au fost vinovaţi de acel gest oribil comis de netrebnicii care se bucurau la gândul că bombele sovietice nu puteau lovi în plin Iaşii. Dar, À la guerre comme à la guerre…
În plus, faptul că s-a simulat acel atac aerian, ca să se vadă cum reacţionează populaţia laşilor, este un procedeu greu de acceptat juridic vorbind Dar, una peste alta, poliţia i-a arestat şi maltratat nu pe evreii din Iaşi, ci pe acei locuitori care îşi dovediseră lipsa de loialitate faţă de oraş, faţă de Ţară.
— Deci nu e vorba de pogrom deoarece victimele au fost alese după criteriul „caselor din care s-au făcut semnalizări luminoase pentru piloţii sovietici”.
— Exact!
— Dar era evident că semnalizarea nu putea fi făcută de toţi locatarii acelui imobil!
— Evident, procedeul de a-i aresta şi pedepsi pe toţi era nelegal şi nedrept. Dar era totuşi o formă de a răspunde gestului şi mai nelegal, mai nedrept, al trădării Patriei, a concetăţenilor tăi. Sigur că erau nevinovaţi ceilalţi care locuiau în casa aceea, chiar şi dacă erau membrii aceleiaşi familii, rude ale trădătorului! Dar încă şi mai nevinovaţi erau vecinii acestora, asupra cărora erau atrase bombele ucigaşe! Cunoşti principiul lui Camil Petrescu: în timp de război, dacă într-un grup de zece persoane ştii sigur că se află un spion sau un trădător, îi împuşti pe toţi zece, adică împuşti şi nouă oameni nevinovaţi numai ca să fii sigur că l-ai ucis pe netrebnic. Şi invers, în timp de pace, dacă dintr-un grup de zece persoane ştii că nouă sunt spioni şi numai unul nevinovat, dacă nu-l poţi identifica pe acesta, îi laşi în pace pe toţi zece, ca nu cumva să condamni un om nevinovat! … Esenţial este să judeci lucrurile în interiorul timpului respectiv. În vreme de război, aşadar se judecă altfel ca în vreme de pace. Încearcă să te transpui în pielea celor de atunci, în iunie 1941, când România ataca, intra în război cu statul cel mai mare şi mai puternic din lume. Noi eram atunci David, în luptă cu Goliath. Iar urmaşii lui David erau de partea lui Goliath! Ce imensă ruşine! … Este evident că atunci nu au fost vânaţi evreii, ci s-a încercat identificarea unor puşlamale, a unor indivizi cu cele mai grave carenţe sufleteşti, morale.
— Deci n-a fost pogrom la Iaşi, în 1941!
— Nu!
— Nici în ianuarie 1941, la Bucureşti?
— Hai să închidem şi acest subiect, adică să-ţi spun ce cred eu. Hai să luăm două cărţi fundamentale: Pe marginea prăpăstiei şi Cartea Neagră, a lui Matatias Carp. Prima a fost scoasă de serviciul de propagandă al lui Eugen Cristescu, şeful Siguranţei. Luăm cartea, volumul II, şi ne uităm la poze. Una din fotografii îi înfăţişează pe evreii ucişi de legionari în pădurea Băneasa. Se văd, pe zăpadă, câteva cadavre. Toate cadavrele sunt însă complet dezbrăcate. Nici măcar ciorapi în picioare nu mai au. Şi te întrebi: de ce? Ştiu că mai există şi jefuitori de cadavre, dar să iei chiar totul de la mort şi încă de pe toţi, fără excepţie, eu n-am mai pomenit! … Şi nimeni nu a susţinut, bunăoară, că evreii au fost dezbrăcaţi la pielea goală înainte de a fi împuşcaţi! … O altă fotografie e făcută la morga, unde cadavrele, tot aşa, complet despuiate, sunt întinse pe podeaua de ciment. Numai că de data asta totul e în ordine. Aşa „se stă” la morgă, despuiat… Leg de aceste două fotografii o declaraţie dată de rabinul Alexandru Şafran, într-un interviu televizat din 1994 sau 1995, cu câteva zile înaintea vizitei făcute în România. Reproduc întocmai spusele bătrânului rabin: „A doua zi după rebeliunea legionară, m-am mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, până la prânz i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!” Ce zici?
— Ciudată declaraţie!…
— Ce e ciudat?
— De ce n-a lăsat autorităţile să intervină?
— Ce mai puteau să facă autorităţile? Să-i învie pe bieţii oameni?
— Nu! Puteau însă şi trebuiau să facă ancheta poliţienească, judiciară! Pentru identificarea asasinilor! Ba chiar şi pentru identificarea victimelor! Cum i-a identificat pe cei fără nici o haină pe ei? Era nevoie de certificate de deces pentru fiecare mort! Când le¬-a scos?
— Bune observaţii! Altele?
— E vorba, dacă mai ţin eu minte, de o sută şi ceva de evrei, de morţi. E chiar aşa uşor să-i înmormântezi pe toţi „până la prânz”?
— Nu e uşor, dar nici imposibil!
— Şi mai e ceva. Acum înţeleg unde vreţi să ajungeţi: cum ar fi putut Alexandru Şafran, evitând contactul cu autorităţile, să-i îngroape pe cei aflaţi la morga?
— Excelent!
— Deci, eminenţa sa Alexandru Şafran minte?
— Ferească Sfîntul!
— Şi atunci?
— Cum să mintă?! E un om mult prea serios!… Declaraţia sa este perfect adevărată. Aşa a făcut cum a povestit după aceea, după 55 de ani!…
— Nu mai înţeleg nimic!
— Ba totul se lămureşte dacă inversăm ordinea în care s-au făcut cele două fotografii. Şi anume, după părerea mea, întâi a fost făcută fotografia de la morgă, cu cadavrele întinse pe podeaua de ciment, şi ulterior, după o zi sau zece, a fost făcută fotografia cu aceleaşi cadavre aruncate în pădurea Băneasa! Evident n-a stat nimeni să le mai îmbrace! Aici a fost greşeala! Greşeală care însă, iată, a rezistat ca minciună mai mult de o jumătate de secol!
— Dar este grav ce spuneţi!
— Eu nu spun, ci deduc, din faptele şi declaraţiile altora! Dacă deducţia mea este greşită, te rog! Mi-ai face un imens serviciu atrăgându-mi atenţia unde greşesc.
— Deci, deduceţi din cele prezentate că evreii morţi…
— Nu neapărat toţi, ci doar o bună parte…
— … au fost, de fapt, nişte cadavre anonime, adunate din timp la morga, pentru a fi aruncate în ziua Z pe stradă sau în pădurea Băneasa, drept cadavre ale unor evrei, ucişi de legionari!
— Puteau fi cadavre chiar de evrei, dar ale unor oameni morţi, decedaţi înainte de ziua când se spune că au fost împuşcaţi de legionari!
— Ceea ce ar însemna…
— Ceea ce ar da dimensiuni noi diversiunii petrecute în ianuarie 1940, la Bucureşti. O diversiune înscenată de adversarii legionarilor.
— Aţi pomenit şi de Cartea Neagră a lui Matatias Carp. Ce dovezi aduce în legătură cu ipoteza dumneavoastră?
— Volumul I al acestei cărţi este dedicat guvernării legionare, abuzurilor săvârşite de legionari împotriva evreilor. Sunt prezentate acte medicale care constată traumele fizice cauzate de unii legionari unor cetăţeni români de naţionalitate evrei. Ba sunt consemnate şi insulte. Aceste reclamaţii care precizau de fiecare dată numele legionarului vinovat, iar detaliul acesta este foarte important, repet deci, în documentele respective, reclamaţii către poliţie sau guvern, evreii victimizaţi precizau cine se făcea vinovat de abuzul reclamat, aceste consemnări se opresc pe la începutul lui Ianuarie 1941. Cartea Neagră este extrem de săracă în documente privind rebeliunea legionară, când au murit 120 de evrei. Pentru nici unul din evreii ucişi nu este precizat cine era asasinul!… Nici un legionar nu e pomenit ca participând la asasinarea celor 120 de evrei!… Ceea ce este extrem de ciudat, deoarece în zilele rebeliunii au fost arestaţi câteva mii de legionari. Nici unul dintre ei nu a fost însă acuzat de asasinarea unui evreu. Şi doar fuseseră întrunite cele mai bune condiţii de desfăşurare a anchetei, legionarii nu mai erau la putere, erau în închisoare cei mai mulţi. De ce în procesele ce au urmat s-au identificat numai vinovaţii pentru asasinatele din noiembrie 1940, iar pentru morţii din ianuarie, evrei şi români deopotrivă, nimeni nu a fost incriminat în persoană? Simplu, deoarece ar fi fost necesară o anchetă, o anchetă care risca să ajungă la stabilirea adevărului, adevărul nu despre rebeliune, ci despre diversiunea din ianuarie 1941. O diversiune în care, se pare, Eugen Cristescu a colaborat perfect cu cercurile evreieşti din Bucureşti. Altfel nu-mi explic de ce liderii evrei nu au făcut nimic pentru găsirea și pedepsirea asasinilor. Ei care – aşa cum se vede din Cartea Neagră, până atunci reclamaseră şi pe legionarii care ar fi dat o palmă unui evreu!…
— Cumplită poveste!
— Pot să pariez că atunci când spui aşa, „cumplită poveste“, scapi din vedere esenţialul sau pur şi simplu nu-l ai în computer: am întâlnit un bătrân legionar, zilele trecute mi-a fost prezentat, un om care a fost arestat în 1941 şi a fost eliberat în 1964. Au fost câteva sute dintr-ăştia. Oameni nevinovaţi care au stat închişi douăzeci şi patru de ani!… Sigur că mă bag singur unde nu-mi fierbe oala, aşa cum m-au acuzat unii. Mai este şi foarte primejdios acest joc. Îmi dau seama, nu sunt tembel şi apucat. Dar ştii ce mă încurajează? Anumite semne şi dovezi că evreii din România, în frunte cu liderii lor, care cunosc bine adevărul, n-¬ar ezita să-l spună, să-l recunoască, dacă n-ar fi împiedicaţi, de peste mări şi ţări…
— De peste ocean?
— … dacă n-ar fi împiedicaţi de strategii mondiali ai evreimii, cărora li se pare mai productiv ca o minciună, dacă ai apucat s-o spui, în 1941 sau în 1946, s-o ţii aşa la nesfârşit! Strategia este extrem de păguboasă! À bon entendeur, salut!