Textul publicat zilele trecute de Marian Munteanu în legătură cu trecutul său anti-comunist, pus la îndoială de niște „hiene” de pe internet – termenul îmi aparține, m-a făcut să-mi aduc aminte de un episod important și interesant: cum a decurs în decembrie 1989 adunarea generală PCR a Facultății de Litere. A fost ultima. E prima oară când relatez cum s-a desfășurat.

Pentru necunoscători precizez că Partidul Comunist Român avea la bază ceea ce se numea organizația de …bază, iar fiecare organizație ținea lunar o adunare generală la care participau toți membrii de partid. Prezența quasi-obligatorie. La eșaloanele superioare se țineau adunări o dată pe an, la care participau numai o parte dintre membrii PCR, așa zișii delegați. Exista o organizație de bază în fiecare facultate, de exemplu. Când se făceau adunări pe Universitate, fiecare facultate trimitea un număr de delegați dintre membrii PCR.

La noi la facultate funcționau la un loc, ca membri de partid, atât profesorii, cât și studenții. Adunările se țineau în amfiteatrul Odobescu. În băncile din fundul amfiteatrului se înghesuiau studenții.

Adunarea generală PCR din luna decembrie 1989 s-a ținut, ca de obicei, pe la mijlocul lunii. Deja se auziseră niște svonuri despre evenimente neașteptate petrecute la Timișoara. Dar adunarea noastră s-a organizat fără nicio legătură cu aceste zvonuri. Adică a avut o ordine de zi căreia i se potrivea, zic acuma, vorba aceea cu Țara piere, iar baba se piaptănă…

Punctul unu de pe ordinea de zi a fost, conform tradiției, o scurtă informare politică la zi. A ținut-o colegul nostru M.Z., care a făcut un rezumat al materialelor publicate în Scânteia, pe prima pagină. Adică nimic despre Timișoara. A fost ultima oară când auzeam discursul de proslăvire a marelui lider.

Secretara PCR, doamna L.R., a anunțat trecerea la următorul punct de pe ordinea de zi! Cineva trebuia să citească un referat – dacă îmi aduc eu aminte bine. Dar n-a mai apucat. S-a ridicat în picioare colegul Alexandru Melian și a anunțat că ia cuvîntul deoarece are de spus ceva foarte important! Și ne-a povestit ce se întâmpla(se) la Timișoara și propria sa părere despre situația grea din Țară și din Partid. A spus cam tot ce aveam pe suflet majoritatea dintre noi. Nu mai țin minte care a fost reacția sălii. Am impresia că s-a lăsat o tăcere „adâncă”! Cei din prezidiul adunării erau cei mai derutați. Mai „fierți”!

M-am trezit că ridic mâna și cer cuvîntul. Nu mai țin minte exact ce am spus! Dacă nu mă înșel am început prin a spune că este destul de periculos să vorbești pentru a-l susține pe Sandu Melian pentru cele spuse, dar asta am să fac. Sunt de acord cu cele spuse de colegul nostru, la care am zis că aș avea de adăugat… Dar nu mai țin minte ce am adăugat. Nu m-am întins la vorbă și am încheiat în aceeași notă.

Nu mai țin minte cât de lungă a fost tăcerea de după „discursul” meu, că s-a ridicat din ultima bancă Marian Munteanu și a plusat peste cele spuse înaintea sa de cei doi profesori. A făcut-o cu o voce calmă, reținută, vibrând de înțelesul greu al cuvintelor. A anunțat că speră să vorbească astfel și în numele colegilor săi studenți. Am impresia că nu a apucat să-și încheie cuvîntul când de la prezidiul adunării secretara de partid a anunțat că adunarea se încheie și s-a grăbit să iasă prima din amfiteatru…

Bănuiesc că nu am rămas în holul facultății să discut cu ceilalți colegi cele petrecute. Eram convins că, în urma celor petrecute la Timișoara, vor fi luate niște măsuri, dar nu mi-era clar ce măsuri anume. Eram convins că riscasem luând cuvîntul, dar mi-ar fi fost rușine să-l las singur pe colegul Melian. De căderea lui Ceaușescu nici pomeneală să mă gândesc că ar urma logic!

Evident, am apreciat intervenția lui Marian Munteanu.  Cu proxima ocazie o să-l întreb ce-și mai aduce aminte din ce a spus el, din ce am spus eu, din ce a spus Sandu Melian… Are o memorie mai bună decât a mea.

Iar după aceea o să scriu un text mai lung pe marginea acestui subiect.

De ce nu mă mir că Marian se confruntă cu asemenea atacuri rușinoase pentru lumea noastră de azi?!…

Îi invit pe detractorii săi la o cafea, cu condiția să nu aibă mai mult de 40 de ani!

 

Ion Coja