Marele ANONYMUS al maghiarilor era și el tot român?

By |2019-08-30T00:34:39+02:0030 august 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Marele ANONYMUS al maghiarilor era și el tot român?

Publicat de 
14 iulie 2013

O nouă ipoteză istorică

CRONICARUL ANONYMUS… UN ROMÂN?

Horia Stanca

Un prieten îmi atrage atenţia asupra unei note apărută în ziarul „Unirea” de la Blaj. Este vorba de nmărul 6 din 7 februarie 1891, în care se scriu fără semnătură următoarele:
„Numele Vancea, devenit atât de strălucit şi iubit prin demnitatea înaltă bisericească şi prin meritele şi virtuţile Exc. S. Prea-bunului nostru Mitropolit Dr. Ioan Vancea, l-a mai purtat încă un alt prelat foarte distins al bisericii catolice şi anume: Stefanus Vancha sau „Vanessa”, cum îl scriau Maghiarii, adică Ştefan Vancea, cum l-am scrie noi Românii. Acesta a trăit pe timpul regelui Bela IV, de care a fost numit episcop de Vaţ şi mai târziu arhiepiscop de Strigoniu (Esztergon), iar în anul 1252 fu înalţat la demnitatea de cardinal şi episcop praenestiu în Italia. A fost bărbat foarte erudit şi cunoştea multe limbi. Din această cauză i s-au încredinţat mai multe misiuni la principi. A murit în 1266, iar după alţii în 1269. Şi-a câştigat multe merite pentru patria sa, Ungaria. După ce toţi purtătorii numelui Vancea din timpurile cele mai vechi au fost Români, credem că nu ne înşelăm în presupunerea că şi cardinalul Stefanus a fost Român”.
Atât în ziarul „Unirea”.
Suscitat interesul pentru acest cardinal maghiar de origine română, am cercetat iniţial sursele de informare maghiare pentru lămurirea cazului. Nu atât pentru lămurirea unei biografii de interes ecleziastic, cât pentru ipoteza dacă nu cumva acest român ar fi putut fi celebrul şi atât de mult discutatul cronicar Anonymus al regelui Bela.
Dar iată ce ne spune în această privinţă marele lexicon maghiar „Pallas Lexicon”, apărut la Budapesta la 1897 în 16 volume. Aflăm astfel la pagina 635 a ultimului volum următoarele:
„Vancsa (sau Bancsa) Stefan, bărbat de stat în jumătatea primă a secolului al 13-lea. În 1238 prepozit de Vacz şi cancelar regal, în 1240 episcop de Vacz. În 1241 Bela IV şi-a trimis cu el soţia, copiii şi comorile la Viena, ca să găsească ocrotire şi adăpost la prinţul Frederic Babenberg din faţa năvălirii mongolilor. Mai târziu s-a refugiat el însuşi acolo şi apoi de la Balaton-Szeged l-a trimis pe Vancha în misiune la Papa Grigore al IX-lea. Vancea l-a evacuat pe rege din Zagreb la Split. Acesta l-a numit apoi, fiind deja episcop al Esztergomului, ales încă din 1242 din luna mai, ca înlocuitor al său în Dalmaţia, încredintându-i spre ocrotire soţia şi copiii, iar regele s-a întors în ţară, aflând de plecarea Mongolilor.
Vancsa l-a sprijinit pe rege cu cel mai mare zel în munca de restaurare, ceea ce a şi făcut ca Papa Ignaţiu al IV-lea, după un şi jumătate să-l confirme la 7 iulie 1243, pentru meritele sale, ca episcop praenest şi cardinal. Astfel Vancsa a devenit primul cardinal al Ungariei. Mutându-se la Roma, a reprezentat cu mare dragoste în Curie interesele maghiare şi s-a bucurat de încrederea papilor care au urmat la Vatican.
Portretul i-a rămas în pictură pe sticlă şi l-a dăruit el însuşi capelei Notre Dame du Pilier din Chartres, reprezentându-l îngenunchind în faţa Fecioarei Maria. Pictorul este arhitectul din Cambrai Villard cu care pare să fi proiectat şi catedrala Esztergom, construită în acea perioadă.
Vancsa a murit în 1267 sau 1268.”
Iată prezentată în lexiconul amintit biografia pe scurt a primului cardinal al Ungariei.
În imediată urmare de titlu, la pagina 635 din Lexiconul mai sus citat se află indicaţia textuală:
„Vancsfalva (Onicesci), o comună mică în judeţul Maramureş. Locuită (1891) de 1239 Români”.
Nu credem că ne înşelăm atribuind originea cardinalului Vancea din comuna aceasta. Lucrul îl confirmă de altfel şi lucrarea „Magyarrorszag esaladai” (Familiile din Ungaria – cu stemele şi cu legăturile de rudenie în tabele) a lui Nagy Ivan de la 1865, care arată la pagina 33 din volumul XII:
„Familia Vancea este considerată ca făcând parte din familiile nobililor din judeţul Maramureş”. La care adaugă: „Şi în vechime a existat familia Vancsa (sau după documentele latineşti Vancha), din care băiatul lui Orbaz…Stefanus, episcop de Vacz, cardinal şi primat al Esztergomului (1242-1252)”.
În legătură cu comuna „Onicesci”, cum este trecută în marele Lexicon Pallas, iată ce aflăm din Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, ed. Academiei, elaborat de Coriolan Suciu şi editat în anul morţii acestuia, 1968. La pagina 16 se arată astfel:
„Onceşti, u. Vancsfalva, r. Sighet, r. Maramureş.
1360 possessio olachalis Warahia (împreună cu Năneşti şi Valea Porcului), 1405 Vanchhukfalua, Vanchikfalva, Vanchohfalva, 1414 Vanchfalva, 1427 Wanchfalva, 1434 Wanchfalus, 1459 Wanchwfalva, 1463 Wanchfalva, 1605 Vancsfalua (Belay 213), 1828 Vancsfalva, Wanciceşti (Nagy I. 199), 1851 Vânchfalva (Fenyes)”.
Este suficient pentru a ne da seama că este vorba de comuna românească maramureşeană Onceşti. Dar de ce numele Vănceşti?
Ne-o spune prof. Emil Petrovici în lucrarea sa Toponimie ungurească în Transilvania medievală, apărută în revista „Transilvania”, Sibiu, 1943, nr. 2, la pagina 118, arătând că în Maramureş există de obicei două nume pentru fiecare localitate, unul românesc şi unul unguresc. Deci Onceşti – Vancsfalva. Cum trebuie prin urmare explicată această dublă toponimie? Răspundem cu Augustin Bunea, care în lucrarea sa Încercare de istoria Românilor până la 1382, arată la pagina 116 că Românii n-au tradus niciodată numele de localităţi întemeiate şi denominate de Unguri. De câte ori, prin urmare, un toponimic se prezintă sub formă românească şi ungurească – adaugă E. Petrovici – e sigur că forma din urmă e ulterioară şi traduce pe cea dintâi sau o înlocuieşte cu o formaţie ungurească independentă. E natural ca clasa dominantă şi administraţia care o reprezintă să aiba tendinţa de a lucra cu etichete cu care este familiarizată şi nu cu forme care i se pot părea rebarbative. Nobilimea ungurească sau maghiarizată şi administraţia ungurească au practicat maghiarizarea toponimiei în tot cursul evului mediu.
Dar să revenim la cardinalul Ştefan Vancea, despre care aflăm în lucrarea lui Torok Ianos A Magyarorszag Primasai (Primaţii Ungariei) apărută la Budapesta în 1859, în plus faţă de cele din cuprinsul Lexiconului mai sus citat, că numit episcop praenest (azi „de Palestrina”) şi cardinal şi silit să rămână la Roma au început acasă intrigile, Bela IV considerând că nu este potrivit ca titularul importantei funcţii de arhiepiscop de Esztergom să-şi împartă timpul şi cu treburile altui stat.
La Roma, după cum aflăm din cealaltă lucrare, A romai Khatolikus Egyhaz tortenete Magyarorszagban (Istoria bisericii romano-catolice din Ungaria, Budapesta, 1889), Vancea se bucură de consideraţie deosebită şi, după misiunile avute în străinătate, autorul lucrării (doctor Balics Lajos) arată, reluând pe Theimer, că Papa îl solicită să iniţieze o cruciadă împotriva Tătarilor porniţi să nimicească creştinătatea.
Din arhiva familiei, al cărei descendent actual se află aici, în Bucureşti, putem restabili în multe detalii peregrinările cardinalului Vancea şi să precizăm că a primit ca general şi cancelar al regelui Bela IV suma de 40.000 de galbeni pentru organizarea expediţiei contra Tătarilor. Descoperindu-se între timp că nu e maghiar, cardinalul cade în dizgraţia regelui, care îşi pierde încrderea în el.
Apelând la o cunoştinţă din Roma, acesta comunică avocatului dr. Victor Vancea de Buteasa, la 24 mai 1934, la Cluj cuprinsul privind pe Stefanus Vancea din opera lui Eubel: Hierarchia catholica medii aevi, tom I, ediţia 2 Monasterii, 1913. Iată acest cuprins pe scurt:
1241 episcop de Vacz
1243 iulie 7 Ignaţiu al IV-lea îl numeşte episcop de Esztergom (Strigoniu)
1243 iulie 19, acelaşi papă îl numeşte legatul său în Croaţia şi Dalmaţia
1251 decembrie, acelaşi papă îl ridică la rangul de cardinal în consistoriul de la Palestrina (îl face praenest)
1252 decembrie 31 – 1254 februarie 24, este administrator al episcopiei de Esztergom.
1269 iulie 9, moare în calitate de cardinal de Palestrina.
Din aceeaşi sursă aflăm, în legătură cu disgraţia în care a căzut, că Papa îi scrie regelui că nu-i înţelege duşmănia faţă de Vancea, care este „carne şi os din carnea şi osul populaţiei ţării”. Din care populaţie nu se specifică, dar nu e greu de înţeles de vreme ce nu se precizează că ar fi din „carne şi os” maghiar. De altfel intrigile ţesute la curtea lui Bela al IV-lea îl arată mereu pe Vancea ca fiind un „străin” (idegen = străin).
Deocamdată atât despre cardinalul Stefanus Vancea.
Cum stau lucrurile cu cronica lui Anonymus?
Se ştie că această cronică cuprinde textul latin al analelor istoriei începuturilor Ungurilor cu venirea lor în Europa, cu menţiunea că este prima care se ocupă cu istoria Ungurilor. Cronica s-a păstrat în arhiva Bibliotecii Imperiale de la Viena, cod. lat. Nr. 514, unde la 1741 a fost descoperită de istoricul Johann Schwandtner, autorul operei Scriptores rerum Hungaricum şi dată publicităţii după 16 ani, la 1765.
Profesorul Gh. Popa-Lisseanu, autorul publicaţiei Izvoarele istoriei Românilor (1934), în care traduce cronica lui Anonymus, reluând tema într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, ridică câteva probleme în legătură cu publicarea textului cronicii. De ce, se întreabă dânsul, s-a întârziat 15 ani publicarea ei? Cine a avut interesul să dispară numele autorului şi unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanţa istorică? Cum de descoperitorul ei, Schwandtner, care cunoştea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuşi textul cronicii începe cu „P(rae)dictus magister”, adică „mai sus numitul magistru”?
Iată atâtea întrebări rămase să fie lămurite. Pentru ipoteza asupra căreia ne oprim, plecăm şi noi de la faptul că până acum a rămas în suspensie căruia dintre notarii regelui Bela al Ungariei îi revine paternitatea cronicii? De ce? Pentru că textul cronicii scrie în continuarea frazei iniţiale: „ac quondam bone memorie gloriosissimi Bele regis Hungariae notarius”, deci „notarul odinioară al preagloriosului rege, de fericită memorie Bela al Ungariei”, lăsând deschisă problema la care dintre cei patru regi Bela, care s-au succedat între anii 1061 şi 1270, se referă textul.
Încă de la apariţia cronicii s-au făcut variate supoziţii. Engel, în Commentatio de expeditionibus Traiani ad Danubium et de origine Valachorum (1794) ca şi Pray în Historia regum Hungariae (Budapesta, 1801) o atribuie notarului regelui Bela al III-lea. Roestler (1871) şi mai cu seamă Marezali (1882) o atribuie notarului regelui Bela al IV-lea. La noi, D. Onciul, căutând să identifice pe autor stabilindu-i vârsta după prezentul folosit la descrierea domniei regilor Bela al II-lea şi Geza al II-lea, îl presupune a fi fost notarul regelui Bela al II-lea, deci de prin jurul anilor 1150. N. Iorga îl consideră notar al regelui Bela al IV-lea, iar Popa Lisseanu lasă paternitatea cronicii anonime în suspensie.
În ceea ce ne priveşte, nu putem face mai mult decât să lansăm o ipoteză nouă pentru lămurirea căreia trebuie făcute neapărat noi şi insistente investigaţii în marile Biblioteci, a Vaticanului, a celei de la Viena şi de la Budapesta, pentru că de acolo vom avea posibilitatea de a preciza valabilitatea ipotezei pe care o expunem aici. În biblioteca Vaticanului, în special, pentru că de acolo credem să-l putem identifica drept autor al cronici anonime, fiind el cancelar, intimul regelui, cunoscător de mai multe limbi, deprins în arta documentării şi, în plus, originar din Maramureş, de unde cronica anonimă dă amănunte care puteau uşor scăpa altor cronicari.
Datele cerute asupra originii româneşti a lui Ştefan Vancea sunt: nobilitarea familiei Vancea din comuna maramureşeană Onceşti = Vănceşti, din a cărei succesori peste veacuri l-am avut pe harnicul mitropolit dr. Ioan Vancea, realizatorul instituţiilor de educaţie şi cultură din Blaj, căruia numai opoziţia autorităţilor maghiare i-a împiedicat, considerând-o inoportună, ridicarea la rangul de cardinal şi documentele, astăzi ratăcite, prin care advocatul dr. Victor Vancea, decedat la 1947, a primit la Roma, în 19 martie 1938, titlul de cavaler de Malta, al treilea acordat în România, ceilalţi doi fiind regele Carol II şi Prinţul Nicolae.
Pentru ce acest titlu? Pentru că cercetările făcute la Vatican au relevat, din scriptele aflate acolo, că este urmaşul în linie directă al lui Stefanus Vancea, căruia Papa Ignaţiu al IV-lea i-a dat cei 40.000 de galbeni pentru organizarea unei cruciade împotriva Tătarilor.
Dacă după noi investigaţii făcute atât la Roma, cât şi la Viena, la o bibliografie pentru care dispunem deocamdată de o listă de peste 20 de titluri în latină, franceză, germană şi maghiară, vom izbuti să aflăm elemente certe pentru paternitatea cronicii lui Anonymus, vom putea infirma şi ultima dintre ipotezele cunoscute de noi, aceea a lui Emil Jakubobich, din studiul Magistrul P, Contribuţii la chestiunea Anonymus (1925), care vrea să afle în Anonymus pe un oarecare Petru, prepozit în Buda şi notar al regelui Bela al II-lea (1131-1141), şi să lămurim o problemă de maxim interes pentru istoria noastră românească. Pentru că pentru cealaltă, a faptului că primul cardinal al Ungariei a fost Românul Ştefan Vancea din Onceştii Maramureşului, nu avem nici cea mai mică îndoială.

…………………………………………………………………………………………………………….

Nota redacției: Textul de mai sus a fost publicat în revista NOI TRACII, nr. 48, septembrie 1978. Nu mai știu nimic despre autor, mi-ar părea bine să aflu că ne poate onora cu câteva pagini lămuritoare în privința subiectului abordat. Studiul său este documentat și argumentat temeinic. Ideea că vestitul Anonymus era român au mai avut-o și alții, cu alte argumente, care nu le contrazic pe ale lui HORIA STANCA. Sunt o mulțime de români care au făcut istorie pentru unguri. După „obiceiul tracic” de a face istorie „pentru alții” – apud Mircea Eliade. Români găsim și în istoria celorlalte popoare care ne înconjoară, chiar dacă unora nu le place să recunoască. La ruși, la ucraineni, la bulgari, la sârbi, la greci, la albanezi… Mult mai mulți decât sunt rușii sau grecii etc., care au făcut istorie în beneficiul românilor. Noi, românii, nu prea ascundem acest adevăr! Bravo nouă!… Alții însă…

În privința lui ANONYMUS semnalez ediția excepțională scoasă de regretatul PAUL LAZĂR TONCIULESCU. Cartea acestuia cuprinde textul latin, pus în juxtă cu traducerea românească efectuată de Paul Tonciulescu, precum și fotocopia textului original, așa cum s-a păstrat acesta. Un model de editare a unui text atât de important. La care se adaugă nenumăratele comentarii pe text, în note de subsol, cea mai mare parte a acestor comentarii scoțând în evidență acele observații și consemnări ale Notarului Anonim din care se deduce că locurile din Pannonia și Ardeal unde s-au așezat ungurii erau dens locuite, nicidecum o „terra deserta”.
Am citit și recitit ediția TONCIULESCU, căutând dovezi în plus privind identitatea autorului și amprenta românească acolo unde aceasta a marcat textul cronicarului.
Cred că am găsit o direcție nouă de cercetare a cronicii. Anume, sugerez specialiștilor în latina medievală să urmărească în ce măsură limba latină în care își redactează ANONYMUS cronica este influențată de limba maternă a cronicarului. Sunt cumva abateri de la latina medievală standard? Abateri care să fie puse în legătură cu o influență a limbii române pe care autorul, presupunem noi, o vorbea ca limbă maternă?
Ideea aceasta mi-a venit atunci când în textul cronicii, în textul latinesc – vezi capitolul De Terra Pannonie, apare cuvîntul non-numeratus („populus non numeratus”), cuvînt derivat, dar nu cu ajutorul sufixului privativ in-, care în latină a dat derivatul in-numeratus, cu urmași în toate limbile romanice, mai puțin în română, care a recurs la alt prefix: ne-. Ci cu ajutorul sufixului ne-, specific românesc. Între ne-numărat și non-numeratus filiația este evidentă. Cronicarul inovează, creează un cuvînt inexistent în latină, după modelul unui cuvînt românesc, pe care l-a calchiat fără voia sa. Asta denotă că ANONYMUS vorbea bine românește, atât de bine încât inconștient, fără voia sa, preia din română unele structuri, unele modele lexicale, și le introduce în textura latinească.
În general, când un autor medieval scriind în latină sau în slavonă greșește, se abate de la unele reguli, poți să-ți dai seama dacă aceste abateri se datorează limbii materne a autorului. Dat fiind că latina medievală, ca și slavona, nu mai erau limbi materne pentru nimeni…
Pe baza unor astfel de calcule unii filologi au emis ipoteza că „Kiril și Metodiu”, amândoi sau măcar unul dintre ei, vorbeau bine românește. Deci…
Remarcabil mi s-a părut și faptul că majoritatea toponimelor și multe antroponime din Cronica Anonimă se termină în -u, cum este pronunția românească în multe cazuri: Saru, Usubu, Zolocu, Pocoztu, Loponzu, Elciburgu, Boductu… Citez un fragment: „Lelu, fiul luiTosu, Bulsu, bărbat sângeros, fiul lui Bogat, Bonton, fiul lui Culpan”… Sună cam românște aceste nume! Mai ales Bogat, de care mă mir că nu a stârnit comentariul adecvat al lui Tonciulescu.
Toponimul maghiar Diod apare, în pronunția cronicarului anonim Gyoyg, ușor …bănățeană! Mai pomenim și numele unul izvor, Sabaria, pe muntele St.Martinus, în Pannonia, nume care ne amintește de Sabar, Sabărel, din Câmpia Dunării…
Lista ar fi mult mai cuprinzătoare, dar concluzia rămâne aceeași.
Ion Coja