Din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!
”SPRE RECUNOSTINŢĂ ŞI ADUCERE AMINTE !”
Motto: Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei
„Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”
La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un „pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele „uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele „uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de „hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente „Bucovina” (în 1786) şi „Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul „fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat.
Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale „Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan.
De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit
invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi
românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume.
Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue
ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său:
„De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschideţi focul!”
Astfel, „mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!
I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria „supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii ( chiar și în zilele noastre!).
Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii „civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti „aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept „fascist” şi „criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani.
Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu „eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura „Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale – „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca „Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: „Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. „Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
http://istorie-adevarata. blogspot.com/2009/05/din- ordinul-meu-si-pe-mea- raspundere.html
Începând cu 23 august 1944, românii nu mai au dreptul să-și onoreze eroii și martirii autentici. Trădătorii sunt urcați la rangul de eroi, iar eroii noștri autentici sunt dezavuați și trecuți în anonimat.
De fapt ruşii chiar au ocupat localitatea Putna şi mânăstirea, a mai fost un erou datorită căruia mormântul lui Ştefan cel Mare a rămas în Romania.
Acesta este maiorul de cavalerie Ion Tobă, poreclit de subordonaşii săi Hatmanul.
Vedeţi articolul „Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României” scris în 2011 de Alexandru Razes pe foaienationala.ro, dar mai bine să-l citiţi:
Anul 1940, cînd României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.
După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfîntului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărîrea, curajul şi dragostea de ţară a cîtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest “Ierusalim al neamului românesc” să rămînă în limitele graniţei actuale.
Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.
Sensibilizată de faptul că, în urmă cu cîteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 “marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfîntului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul rîului Suceava, iar răniţii fiind predaţi armatei roşii.
Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atît mai mare cu cît ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărîre, a rămas pînă astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormîntul marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atîtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,
Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:
în calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.
Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormîntul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.
Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.
În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingînd efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi cum şi unui pluton de vînători de sub comanda Lt. Andronic Titus.
Ajungînd la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.
Ele au fost astfel salvate şi se află de cîţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.
Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.
În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:
PROBE:
1. Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.
2. Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
3. Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.
4. Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.
5. Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,
Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.
Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormînt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.
Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
Ioan Tobă Hatmanu
Extras din Revista Mănăstirii Putna dedicată celui de-al 500-lea an de la naşterea în ceruri a Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare
Sursa: http://izestrea.wordpress.com
Dintr-o altă sursă (http://milisoft.ro/doc/Istorie/1940-07-06%20Maiorul%20Ion%20Toba%20-%20Manastirea%20Putna/1940-07-06%20Maiorul%20Ion%20Toba%20-%20Manastirea%20Putna.html) aflăm şi alte amănunte interesante, inclusiv cântecul pe care i l-au compus oamenii săi, cântec tradus şi publicat în oresa germană(în cea română nu).
Asa arata un erou adevarat. Unul despre care nu scrie nicaieri, pe care nici un istoric d-asta de mucava din zilele noastre nu-l pomeneste. Un erou despre care doar Dumnezeu stie ce a facut.
Respect domnule maior !
Cum a fost salvata Manastirea Putna, datorita actiunii temerare a maiorului Ion Toba, zis „Hatmanul”.
După 18 ani de lagăr şi temniţă, el însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Căpitanul Ion Toba, poreclit si “Hatmanul” nascut la Zavoaia, Braila, in 1903, a fost unul dintre cei mai remarcabili ofiteri ai armatei romane, care si-a slujit cu credinta tara. Singurul sau inamic a ramas mereu comunismul, impotriva caruia a luptat chiar si dupa razboi.
In iulie 1940, soldatii rusi muta bornele noii frontiere si incearca sa ocupe cu forta Manastirea Putna, care era situata la 12 kilometri de noua granita. Dar pentru a reda mai bine cursul evenimentelor din acea zi de 6 iulie 1940, iata ca am descoperit un fragment din jurnalul sau militar.
„6 iulie, ora 3 dimineata: Dupa inapoierea tuturor patrulelor, detasamentul meu se pune in mars fortat spre pozitia ordonata, cale de 34 de kilometri.
Dupa 3 ore, la 6.30, sosim in gura Putnei. Sat de germani pur, sarac (…)
Painea nu a ajuns, asa ca ofiterii au mancat mamaliga cu friptura la ceaun.
Ordin special:
Vor opri prin toate mijloacele orice fel de progres al inamicului peste linia de demarcatie.
Ora 20.00:
Primesc stirea ca satul Putna si manastirea, cu mormantul lui Stefan cel Mare, au fost invadate de trupe rosii, impanate cu agitatori.
Ora 20.15:
Ordon mars-galop spre Putna, sub comanda mea, avand in avangarda plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unitatii si, in mars fortat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflata sub ordinele mele. Comandantul companiei, capitanul Vladeanu, calare, este alaturi de mine.
Ora 21.10:
Ajungem la Manastirea Putna. Se procedeaza la recunoastere apoi la curatirea terenului. Se elibereaza fortat satul si manastirea, suspectii sunt arestati, elementele trupelor rosii sunt dezarmate si aruncate peste linia de demarcatie. Se instaleaza o unitate pentru paza sfantului mormant al lui Stefan cel Mare, ca si a odoarelor manastirii. Iau contact cu staretul, apoi vizitam locasul si palatul manastiresc…
Ora 22.15:
Sosesc stafelele de la toate patrulele, care raporteaza ca linia de demarcatie a fost restabilita… 7 iulie 1940: Se da din nou, in primire, granicerilor romani, frontiera. Pentru mai multa siguranta, toate odoarele si tezaurul manastirii, inestimabile valori istorice, s-au imbarcat in doua camioane si le-am expediat la Cozia, in Valcea“…
Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai.
Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere.
El sună astfel:
„Ne‑am întors din drum spre ţară
Să luptăm şi‑n munţii Crâm
Şi să ducem sfânt stindardul
Până‑n ceasul ce murim.
Misiunile primite,
Să luptăm cu dârzi duşmani,
Le‑am îndeplinit cu cinste/
Şi prin munţi, la partizani.
Pentru Cruce, Neam şi Tronul
Vom despica mări şi zări,
Căci noi suntem Escadronul
Patru Vânători Călări.
Să trăiască Escadronul
Care‑a dat atâţi Eroi,
Să trăiască şi «Hatmanul»
Cel mai mândru dintre noi.“
Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor.
Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb.
Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania.
Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chiar lui cuvântul:
„Dar ce aud nu mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.”
Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi vorba despre vreo afiliere legionară.
Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie.
Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa.
Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.
Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic.
Nu se va întoarce în ţara decât în 1955.
Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei.
Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia.
Beneficiază de o pensie infimă, după 18 ani de lagăr şi temniţă…
El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste.
Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC.
Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat.
Sursele citate în articolul „1940-07-06 Maiorul Ion Toba – Manastirea Putna” nu par a mai funcţiona :
Christian Adventure https://www.facebook.com/christianadventure?fref=nf
http://www.resboiu.ro/sambata-specialilor-ioan-toba-hatmanul/
http://razvanrc.wordpress.com/2010/04/20/pasi-prin-istorie-i-ion-toba-hatmanul-eroul-nestiut-al-romaniei/
Bun articolul domnului col. dr. Dogaru.
Ar mai fi un articol scris de DAn Gheorghe despre maiorul Valeriu Carp :
Ultimul strajer al lui Stefan cel Mare : „Peste Putna nu se trece!”. La un pas de-a fi ocupata de sovietici, in iulie 1940, Manastirea Putna este aparata de Batalionul 3, condus de maiorul Valeriu Carp. Dupa lupte dure, soldatii romani iau prizonieri combatanti rosii.
Am fi putut azi sa mergem la mormantul lui Stefan cel Mare cu pasaport? Desi pare incredibil, arhivele militare ne arata ca in vara lui 1940 a existat riscul ca Manastirea Putna sa cada sub controlul sovieticilor. Si asta dupa ce Moscova ne rapise deja Basarabia si Bucovina de Nord.
Zile teribile in vara lui 1940
Povestea pe care o veti citi in continuare este legata de eforturile cu totul deosebite ale soldatilor nostri, din ultimele zile ale lunii iunie si din primele zile ale lui iulie 1940, de-a opri tavalugul sovietic in zona de granita din dreptul actualului judet Suceava. Jurnalele de lupta ale Diviziilor 7 si 25 Infanterie descriu atat intentiile sovieticilor de a ocupa mai mult teritoriu decat ne luasera dupa rapirea Basarabiei si Bucovinei de Nord, cat si curajul iesit din comun al unor ofiteri si ostasi romani care au incercat si, din fericire, au reusit sa stopeze drumul rusilor catre locul sfant al natiei romane – mormantul lui Stefan cel Mare. Pentru posibilitatea de a va face cunoscute aceste informatii trebuie remarcata totala cooperare de care am beneficiat din partea Serviciului Istoric al Armatei Romane.
Politica sovieticilor – pe ce puneau mana, nu mai dadeau înapoi
Ce fel de vecin avea Romania la est se poate vedea dintr-o declaratie a unui oficial sovietic, din anii ’30, cand Bucurestiul si Moscova negociau asupra unei conventii care sa defineasca agresiunea si agresorul. Atunci, in cadrul intalnirilor de la Riga, negociatorul sovietic Boris Stomaniakov se adreseaza omologului roman, Mihail Sturdza – „niciodata URSS nu va semna cu Romania un tratat care sa contina cuvintele integritate, inviolabilitate, suveranitate”. Este un moment dureros pe care l-am aflat acum de la profesorul Mihai Retegan, de la Factultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. „De la 23 august 1939 pana in iunie 1941, Moscova a facut politica faptului implinit – pe ce putea pune mana nu mai dadea inapoi”. Specialistul ne da un alt exemplu despre intentiile sovieticilor fata de Romania. Serviciile secrete britanice raportau, in vara lui 1940, ca o intreaga armata ruseasca, de tancuri, era masata in sudul Basarabiei, cu intentia de a ocupa Dobrogea. Rusia ar fi avut astfel granita cu Bulgaria, in timp ce Romania ar fi pierdut iesirea la Marea Neagra. Desi nu s-a ajuns pana la urma la o asemenea situatie, sunt consemnate, in schimb, incalcari ale noii granite romanesti, in iarna 1940-1941, cand rusii ocupa anumite perimetre din Delta Dunarii. Sovieticii sunt respinsi de interventia hotarata a soldatilor romani.
„Bun comandant de razboi”
Vom urmari, prin intermediul documentelor militare, faptele de arme ale maiorului Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din cadrul Regimentului 16 Infanterie, al Diviziei a 7-a. Batalionul era ariergarda Diviziei care se retragea din Bucovina de Nord. Se stie despre Valeriu Carp ca, in 1940, avea 43 de ani, era nascut la Iasi, casatorit cu Margareta Coller – in 1932, si tatal unei fetite – Maria. Ofiter de cariera, absolvent, in 1933, al Scolii Superioare de Razboi, Valeriu Carp va cadea pe campul de lupta in vara lui 1944, la Pascani. Se poate observa in „foaia calificativa” a maiorului Carp, din perioada 1 noiembrie 1939 – 31 octombrie 1940, o caracterizare facuta de comandantul Regimentului 16 Infanterie – „un bun comandant de razboi, cu calm, energie si sange rece”.
„Parlamentari” intre soldatii romani si cei sovietici
Arhivele creioneaza atmosfera foarte incordata din 1940. Coloane intregi de militari romani, pe o lungime de mai multi kilometri, se retrageau din Bucovina de Nord, spre noua granita. Militarii nostri erau, de cele mai multe ori, dezarmati. Comandantii aveau nevoie de masini pentru a se deplasa rapid, inspectand marsul fortat al trupelor. Remarcam slabiciunea statului roman in acele momente tragice, cand noi dadeam inapoi, iar sovieticii erau la un pas in urma noastra. De pilda, un ordin telefonic cere ofiterilor Regimentului 37 Infanterie sa „parlamenteze” – dupa cum se transmite oficial – cu seful unitatii sovietice. Rusii erau in spatele nostru si noi trebuia sa-i rugam sa ne lase sa ne retragem, fara sa ne atace prin surprindere. Un exemplu elocvent asupra modului in care sovieticii se comporta fata de noi se petrece inainte de 29 iunie, cand ai nostri se aflau inca in Bucovina de Nord, in plina retragere. Romanii solicita rusilor sa nu depaseasca o anumita linie, de-a lungul paraului Ceremus. Dar comandantul sovietic, dupa numai o jumatate de ora, da ordin trupelor sale sa treaca peste acel parau si sa ocupe satele Patraseni, Mariniceni si Gura Putilei, in care se aflau trupe romanesti.
Rusii nu respecta nici noua granita
Un fapt si mai grav se petrece in ziua de 4 iulie, cand rusii ocupa pozitii la nord de raul Suceava, pe aliniamentul Rusca – Pietroasa. Si asta in conditiile in care era in curs de constituire comisia romano-rusa care sa definitiveze linia noii frontiere. Chiar in acea zi, la ora sase dimineata, Compania 49 de Cercetare, din cadrul Regimentului 48 Infanterie, raporteaza ca „varful Bucov nu a putut fi ocupat de trupele romanesti, pe motiv ca trupele rosii au pus stapanire pe el”. Rusii intrasera practic pe teritoriul romanesc, stabilit conform noii frontiere, fara nici cea mai mica retinere. Comandantii romani stiau foarte bine tactica sovieticilor si, ca urmare, atrag atentia ostasilor nostri ca „rosii” nu se opresc din inaintare, nici macar dupa ce au ajuns la granita cea noua. Un ordin din data de 7 iulie 1940, mai degraba ca un avertisment, al Diviziei 25 Infanterie, stationata la Radauti, este adresat soldatilor romani, pentru a fi atenti la orice miscare a dusmanului – „rosii au ordin sa inainteze orisiunde nu exista armata romana in fata”. Exista deja un precedent, din ziua de 6 iulie, cand 16 calareti sovietici patrund la sud de noua granita, in satul Borodina si aresteaza patru etnici germani, pe care-i vor duce apoi in teritoriul controlat de rusi, ucigandu-i. Se consemneaza ca atunci, pe 6 iulie, in satul Borodina nu era nici picior de soldat roman. Rusii incearca aceeasi strategie si in satul Falcau. Se apropie de localitate, dar intampina rezistenta romaneasca si, in consecinta, se retrag.
Gruparea Tactica Putna
Avand in vedere situatia grava de la noua granita care despartea samavolnic nordul de sudul Bucovinei, pe data de 30 iunie se va constitui „Gruparea Tactica Putna”, din care vor face parte Regimentul 37 Infanterie, Batalionul 7 Mitraliere-Divizionar si Regimentul 8 Artilerie. Misiunea acestor militari va fi de „a inchide Valea Putnei si a interzice patrunderea inamicului”. Românii se temeau asadar pentru soarta Manastirii Putna.
„Jocul” deosebit de periculos al rusilor
Ca ariergarda, pazind astfel spatele Diviziei a 7-a, Batalionul 3, al maiorului Valeriu Carp, ocupa, la 1 iulie, pozitii de aparare la nord de localitatea Vicovu de Sus. Divizia se regrupase deja la sud de noua frontiera care „taiase” Bucovina in doua. Batalionul condus de maiorul Carp se afla chiar pe granita. Informatiile catre comandantii romani veneau din minut in minut, si nu erau deloc linistitoare. Rusii se apropiau amenintator de liniile noastre. Si mai ales in cursul noptii, cand soldatii romani observau faruri ale unor masini de lupta care se deplasau cu repeziciune, din loc in loc. Era parca un joc menit sa-i faca pe ai nostri sa stea intr-o tensiune maxima. Mai mult, asa-numitii partizani sovietici, imbracati in uniforme romanesti, se apropiau de pozitiile romanilor si deschideau focul. Dar, in ciuda acestei situatii dificile, Armata a 3-a da un ordin, la ora 22.00, pe 1 iulie 1940 – soldatii nostri nu aveau voie sa deschida focul, chiar si in situatia in care rusii incalcau intelegerile cu ofiterii romani, in urma „parlamentarilor”, si inaintau spre pozitiile alor nostri.
Lucrurile se precipita pe 1 iulie 1940
Seara, la ora opt, pe 1 iulie, „Gruparea Tactica Putna” primeste ordinul de a-si parasi pozitia initiala, de la Gura Putnei, si a se regrupa spre diverse bifurcatii de drumuri din zona, „de evacuare inapoi”. Cu totul altfel procedase, in schimb, in aceeași zi, inca de la 8.30 dimineata, Batalionul 3, al maiorului Carp. Acesti soldati nu numai ca nu se retrag, ci dimpotriva, ocupa pozitii de aparare la nord de Vicovul de Sus, blocand soseaua Ciudei – Vicov, la intrarea in tara, dupa noua granita. Trebuie spus ca satul Ciudei se afla la mica distanta de granita noastra, in Ucraina de azi. Atentie insa – rapoartele Diviziei 7 Infanterie arata ca Batalionul 3 ocupa acea pozitie „fara ordin”. Cu toate acestea, maiorul Carp are grija sa-si informeze sefii din Divizia a 7-a despre ceea ce facuse, cu de la sine putere, impreuna cu batalionul sau. Un ordin pentru Batalionul 3, venit de la Divizie, tot pe 1 iulie, cere maiorului Carp sa se retraga la sud de raul Suceava, in caz de atac, si sa arunce in aer podul de la Vicovul de Sus. Culmea e ca, in aceeași zi, abia se constituise comisia romano-rusa pentru stabilirea exacta a granitei din partea asta de tara. Presedinte al comisiei era un roman – comandantul Brigăzii a 7-a Infanterie, colonelul Eugen Mirculescu.
Iminent atac al sovieticilor
Vor urma trei zile de foc, incepand de la 1 iulie, pentru Batalionul 3, al maiorului Carp. Rapoartele oficiale ne fac sa intelegem ce s-a petrecut atunci. Se vorbeste despre nu mai putin de sapte „delegatii” sovietice care vin spre Batalionul 3, cerand romanilor sa se retraga si sa deschida practic soseaua care ducea spre Romania. Era clar ca rusii pregateau un atac, pentru ca in noaptea de 2 spre 3 iulie, mai precis la ora 23.30, vine Ordinul 17.081, al Corpului 10 Armata, pentru unitatile masate in sudul Bucovinei, in care se spune laconic – „nu este exclus atac inamic. Podurile de peste raul Suceava sa fie distruse”. Pe data de 3 iulie, la ora noua seara, vine Ordinul 9.028, al Corpului 10 Armata, din care deducem ca rusii erau pregatiti sa atace, folosindu-se si de tancuri. Ordinul cere soldatilor romani sa pregateasca apararea antitanc, sa instaleze baricade pe diverse drumuri, la sud de raul Suceava, si sa mineze terenul. Vor fi „plantate” mine in dreptul podului de la Vicovul de Sus.
Partizani rusi luati prizonieri de romani
Desi soldatii romani aveau ordinul dat anterior, de a nu deschide focul impotriva rusilor, se pare ca Batalionul 3 al maiorului Carp, care rezista chiar pe noua noastra granita, la nord de Vicovul de Sus, tocmai asta a facut. Pentru ca un alt raport oficial, al Corpului 10 Armata, semnat de generalul de divizie Constantinescu, se refera la urmatoarele fapte – „maiorul Carp ocupa pozitie de aparare si a oprit inaintarea trupelor sovietice si bandele teroriste. Capii bandelor sunt capturati de romani si impuscati pe loc”.
Maiorul Carp citat, prin Ordin de zi, pe Corpul 10 Armata
Este clar, dupa descrierea oficiala a faptelor din perioada 1 – 3 iulie, ca Batalionul 3 nu putea sa captureze inamici decat prin lupta. Pentru faptele sale, maiorul Carp a fost citat ulterior, prin Ordin de zi, pe intreg Corpul 10 Armata. Abia pe data de 3 iulie 1940 incepe sa lucreze comisia mixta de stabilire a noii granite. Ne intrebam ce s-ar fi intamplat daca romanii se retrageau, de pe 1 iulie, presati de rusi, parasind zona aceea, a Vicovului de Sus. Cu siguranta ca stratagema sovieticilor a fost de a „musca” o bucata in plus din teritoriul Romaniei, inainte ca noua granita sa fie oficial stabilita de comisia mixta. Uitandu-ne pe harta, vedem ca Putna e la mica distanta de noua granita de nord. Din punctul in care rezistase Batalionul 3, la nord de Vicovul de Sus, treci un pod peste raul Suceava, faci dreapta spre Gura Putnei, traversand in prealabil satul Bivolaria, apoi calea e deschisa, in directia sud, spre manastire.
Garda speciala în fata Manastirii Putna
Ca acest loc sfant era in primejdie o dovedeste si faptul ca in zilele acelea de restriste este constituita o garda speciala a manastirii, din Plutonul 3 al Companiei 48 Cercetare. Sarcina acestor soldati era de a tine sub stricta paza toate valorile lacasului de cult. Pe de alta parte, se stie ca ostasii maiorului Carp au parasit pozitia de aparare, de la nord de Vicovul de Sus, pe 4 iulie. Era ziua in care comisia pentru stabilirea granitei de nord isi desfasura din plin activitatea. Bravii ostasi ai Batalionului 3 se replieaza pe aliniamentul raului Suceava, facand jonctiunea cu Regimentul 16 Dorobanti, care preluase, in aceeasi zi, de la ora 16.00, conform Ordinului 35 al Diviziei a 7-a, controlul podurilor si drumurilor din acel perimetru.
„Peste Putna nu se trece!”
Faptele de arme ale maiorului Valeriu Carp sunt consemnate si de colonelul Ioan Ambrosa, care in anul 1999 si-a publicat memoriile de front, intr-o carte intitulata „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul”. Autorul acelor randuri descrie, intre alte pagini de eroism ale ostasilor romani din Al Doilea Razboi Mondial, si modul in care maiorul Carp decide, pe propria raspundere, in 1940, sa inceteze retragerea din fata inamicului si sa reziste, constient ca la mica distanta in spatele sau se afla Manastirea Putna. „De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeti la unitati si organizati-va pozitii de aparare, si daca rusii mai inainteaza un pas, din ordinul meu si pe a mea raspundere, deschideti focul!”, a ordonat maiorul Carp, potrivit celor relatate de colonelul Ambrosa.
Erou de legenda in Bucovina
Interesant este ca si in ziua de azi in satele bucovinene oamenii stiu de un anumit moment, desi nu se mai cunoaste exact clipa istoriei, cand romanii s-au batut cu rusii, pe granita de nord. Oamenii tresar mai ales cand aud numele Carp, facand imediat legatura cu acele fapte glorioase. Un om de-al locului, din orasul Suceava, pasionat de istorie, desi e inginer electronist, Lucian Spetcu pe numele sau, spune ca, strabatand satele din apropierea granitei de nord, i-a auzit pe batrani povestind despre zilele teribile din 1940. Tinerii stiu si ei povestea, pentru ca au invatat-o de la parintii si bunicii lor. „Lumea stie de Valeriu Carp, chiar daca amintirile s-au estompat. Se stie ca romanii s-au luptat cu rusii. Iar romanii i-au oprit pe rusi, care veneau spre Putna. Este o poveste care s-a transmis din generatie in generatie”, spune Lucian. Aici, in dulcea Bucovina, Valeriu Carp a devenit erou de legenda. Din pacate, un erou de la care nu ne-a ramas nici macar o fotografie, prin arhive, cel putin. E si acesta un indiciu al modului in care faptele de exceptie se „topesc” in Romania. Sau cum remarca, in motto-ul cartii sale, colonelul Ambrosa – „celor ce si-au servit cu credinta patria, dar au fost lipsiti de recunostinta ei”…
Dan Gheorghe, 30 noiembrie 2012