Continuăm publicarea unor capitole mai interesante din volumul Îndreptarea Îndreptarului al subsemnatului

 

2. mai superior; cel mai optim

În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi greşeala, atât de răs­pândită, a celor care zic despre ceva sau cineva că este mai superior decât Cutare, corect fiind să spună despre cineva că îi este superior lui Cutare. De ce este aşa corect? Pentru că superior înseamnă deja „mai bun“. Cuvîntul superior avea în latină şi acest înţeles, şi reprezenta, în morfologia latinei, forma de comparativ a lui superus, a, um „de deasupra, de sus“, superior însemnând „aşezat mai sus, mai înalt“; sens de la care s-a dezvoltat şi sensul astăzi cel mai obişnuit: „mai bun, mai puternic, mai important“. Încă din latină, acest comparativ se folosea deseori ca un comparativ absolut, adică fără să se mai men­ţioneze termenul comparaţiei: „de loco superiore dicere“ în­semna „a vorbi dintr-un loc mai înalt“, adică de la tribună. Cum spunem şi în română despre cineva că este „mai în etate“, subînţelegându-se că raportarea se face la media de vârstă sau de înălţime sau de bunătate, după caz. Din această pricină, superior începe să fie înţeles cu sensul „foarte bun“: un produs de calitate superioară înseamnă, pentru cei mai mulţi români, „un produs foarte bun“.

Mai trebuie ţinut seamă de un lucru: deseori, atât în limba română cât şi în alte limbi, suntem obligaţi să folosim în mod impropriu comparativul de la bun. Despre două lucrări de control, ale elevilor, una notată cu 3 şi alta notată cu 4, vom spune că s-au dat cele două note diferite deoarece lucrarea notată cu 4 este mai bună decât cealaltă. Avem aici un paradox: deşi o lucrare notată cu 4 nu este, prin definiţie, bună, vom spune totuşi despre ea că este „mai bună“ (decât alta), fără ca ea să fie propriu-zis bună. Despre o asemenea lucrare, nici un român nu va spune că este „mai superioară“.

Cu alte cuvinte, cei care ajung să folosească acest compa­rativ repudiat de grămătici, vorbind despre lucruri mai superioare decât altele, în mintea lor superior înseamnă „foarte bun“. La fel, inferior înseamnă „foarte rău, de calitate foarte proastă“.

Aşadar, greşeala celor care folosesc acest comparativ nu este chiar atât de mare. În plus, existenţa unor adjective care includ în sensul lor ideea de comparativ, este străină structurii morfologice a limbii române, care cunoaşte un singur fel de a exprima comparativul: cu ajutorul adverbului mai (respectiv mai puţin), deci nu prin flexiune, sintetic.

La fel, optimus, formă de superlativ a latinescului bonus, intrat în limba română ca neologism, este destul de rar întrebuinţat cu sensul „cel mai bun“. De obicei, optim are înţelesul „foarte bun“ şi din această pricină mulţi sunt tentaţi, ca şi în cazul lui superior, să producă sintagme de genul cel mai optim, ba chiar şi mai optim decât… În schimb, cred că nu am auzit niciodată spunându-se foarte optim, dovadă că vorbitorii, care înţeleg prin optim un superlativ absolut al lui bun, având deci înţelesul „foarte bun“, sunt conştienţi că alături de cuvîntul optim nu prea are ce căuta adverbul foarte. La fel cum ei nu vor zice foarte grozav sau foarte cumplit. Deci nu neglijenţa şi lipsa de control este cauza acestor modificări de sens. De altfel, încă din latină optim(us) avea înţelesul „foarte bun, excelent“.

În concluzie, putem aprecia ca inevitabile modificările de sens intervenite la neologismele superior şi optim. Sunt modi­ficări care se datorează faptului că aceste cuvinte se „democratizează“ tot mai mult, adică încetează de a fi folosite exclusiv în mediile intelectuale, unde, de bine, de rău, se cunoaşte sensul din latină al celor două cuvinte. Intrând în circulaţia generală, cuvintele respective nu au încotro şi intră propriu-zis în structura limbii, în sistemul de referinţe al limbii române, aliniindu-se celorlalte adjective româneşti. Aceste adjective româneşti pot avea, prin sensul lor, valoarea unui superlativ absolut: grozav ˇ „foarte bun“, drept care o sintagmă ca foarte grozav trebuie şi chiar este evitată de orice vorbitor cum se cade al limbii române. Dar limba română acceptă să spui despre ceva că este „mai grozav“ decât altceva sau că este cel mai grozav lucru sau om. În limba română nu există adjective (sau forme adjectivale) propriu-zis româneşti, vechi de câteva sute de ani, care să includă sensul comparativ („mai… decât“). Ca atare, adjectivele superior, inferior nu se pot menţine cu structura semantică pe care o aveau în latină. Există în schimb adjective în al căror înţeles este cuprins superlativul absolut („foarte“), precum grozav, cumplit, teribil. De aceea noile adjective inferior, superior, optim tind, în modul cel mai natural, să intre în categoria adjectivelor grozav, cumplit etc. Ar fi aceasta o explicaţie în plus pentru tendinţa unora de a spune despre ceva că este mai superior sau cel mai superior, tendinţă care nu cred că va putea fi reprimată. Această tendinţă este, ca forţă, direct proporţională cu măsura în care aceste cuvinte penetrează în rândul masei largi, majoritare, de vorbitori ai limbii române lipsiţi de orice cunoştinţă despre limba latină. Ca şi în cazul unei formulări de genul cele mai optime condiţii, aceste „greşeli“ sunt de fapt semnul deplinei integrări a neologismelor superior, inferior şi optim în limba română, în clasa de cuvinte care se numesc adjective. Sunt semnul că aceste cuvinte încetează de a mai aparţine vocabularului elevat, al unei elite intelectuale. E bine? E rău? Greu de spus!

Nu e nici o tragedie dacă se va întâmpla aşa. Şi în nici un caz această schimbare de regim (gramatical şi semantic) a lui superior nu va fi dovada că limba română este vorbită de oameni inculţi, care nu au habar de limba latină, nu sunt în stare să ţină minte situaţia pe care o aveau în latină cuvinte ca superior, inferior, optimus! Lucrurile se petrec la fel şi la casele cele mai mari! Mă gândesc la franceză, în primul rând, unde cuvintele împru­mu­tate din latină au avut aceeaşi soartă, adică au avut o evoluţie scăpată cu totul de sub controlul acelor franţuji care ştiau sensul originar. În Franţa, ca şi în România, majoritatea celor care vor­besc franţuzeşte nu au nici o cunoştinţă de limba latină! Cei care ştiau bine latineşte au creat în franceză adjectivul (devenit curând substantiv) omnibus. În latină, omnibus este dativul-ablativul de la omnis, e („tot“). Ca ablativ, omnibus înseamnă „pentru toţi“. Aşa au fost numite primele vehicule de transport urban în comun: voiture omnibus era trasă de cai şi putea transporta un număr de 10-15 persoane. Mai târziu omnibus a fost un automobil în care puteau încăpea chiar mai multe persoane. Curios este că franţujii l-au analizat pe omnibus şi au separat din el silaba finală, -bus, care li s-a părut că înseamnă „mijloc de transport“, aşa ajungându-se la cuvinte ca troleibus, autobus. Aceste cuvinte au intrat toate în limba română, care nu s-a lăsat nici ea mai prejos, inventând compuşi noi: bibliobuz („autobuz care plimbă din sat în sat un mic depo­zit de cărţi care pot fi împrumutate“) sau, mai recent, discobuz („autobuz în care s-a amenajat o discotecă sau aparatura necesară unei discoteci în aer liber“).

Lucruri asemănătoare s-au petrecut şi cu grecescul auto-, care însemna în limba de origine „prin el însuşi“. Acest sens auto- , ca prefix, şi l-a păstrat în primele cuvinte, precum automobil („vehicul care se deplasează prin surse proprii, care nu este tractat“) sau autoportret. Dar ce a mai rămas din auto în cuvintele noi autoservice sau garaj auto, în care auto înseamnă „maşină, automobil“.

Ne putem opune acestui proces? Mă tem că tot ce stă în pu­te­rea lingvistului este să înţeleagă acest proces. Şi primul lucru pe care îl putem înţelege este că asemenea procese sunt vechi în toate limbile, sunt de când lumea şi pământul!

Bunăoară, când din expresia caseum formaticum, care însemna „caş (caseum) pus în forme (formaticum)“, se ajunge la franţuzescul frommage (brânză), sau din (aqua) recens (apă recentă, de curând adusă, proaspătă) se ajunge la românescul rece, modificări de sens care nu afectează cuvinte împrumutate, ci cuvinte vechi, ne dăm seama că este în firea lucrurilor să se producă şi în zilele noastre asemenea „reaşezări“ semantice. Termenul reaşezare ar fi de preferat, deoarece în urma acestor schimbări, de sens sau de pronunţie, cuvîntul în cauză sfârşeşte prin a se integra propriu-zis în structura limbii române. Din acest punct de vedere, al structurii, al sistemului limbii române, cuvîntul superior este sortit, este obligat să-şi schimbe înţelesul şi regimul morfo-sintactic. De aceea, zilele trecute am apreciat atitudinea d-lui Dumitru Dragomir care, într-o discuţie cu un ziarist, scăpând un mai superior şi corectat fiind cu promptitudine de ziarist, nu s-a simţit deloc vinovat faţă de limba română, faţă de telespectatorii care, sunt convins, cei mai mulţi dintre ei zic la fel: mai superior, din raţiuni neînţelese pentru cei care se grăbesc să corecteze inadmisibila greşeală!

În definitiv, limba română, în urmă cu câteva sute de ani, pro­babil mai mult de o mie, a renunţat ea însăşi la cuvîntul superior şi la procedeul gramatical pe care acest cuvînt îl ilustra. Şi odată cu limba română la fel au „decis“ şi mai toate celelalte limbi romanice. Resuscitarea unui cuvînt ca superior, cu sensul şi re­gimul sintactic din latină, este o încercare sortită eşecului, unui nou eşec! Aşadar, domnule Dumitru Dragomir, cu tot respectul pentru ştiinţa de carte a domnului ziarist, ca vorbitor, ca cetăţean al limbii române v-aţi arătat mai superior!

Personal, cu câtă franceză şi latină mai ştiu – chiar dacă, probabil, mai multă decât dl. Dragomir, nu mă supără cu nimic cei care îl folosesc pe lucrativ ca derivat românesc de la a lucra. Mărturisesc că, totuşi, în ciuda celor afirmate mai sus, nu-mi tihneşte când aud vreun mai superior sau cele mai optime, dar am îngăduinţa înţelegătoare. Precum s-a văzut. Iar ceea ce e de înţeles e că, din păcate, nu avem încotro, stimaţi colegi, nu pu­tem, ca filologi, ca minoritari adică, să facem faţă presiunii pe care o exercită cei care nu ştiu nici franţuzeşte, nici latineşte, dar ei sunt cei „mulţi“! Iar limba este, după cum se ştie, dintre toate instituţiile create de om, cea mai democratică… Funcţionând după principiul enunţat de Alexandru Lăpuşneanu dinaintea bietului Moţoc.

Cu toate astea mă supără să-i aud pe unii, tot mai mulţi, dintre românii care folosesc cuvîntul translaţie, zicând a translata, fără ca vreun grămătic să le atragă atenţia că nu avem nevoie de acest verb deoarece cuvîntul translaţie este propriu-zis un deri­vat de la a transfera, deci verbul corespunzător substantivului translaţie nu poate fi decât a transfera! Să ne lămurim: în latină, verbul fero, ferre („a purta, a aduce etc.“) era un verb neregulat, cu forme supletive (adică în cursul flexiunii îşi modi­fica rădăcina cu totul). La perfect „făcea“ tuli, iar la participiu latum: fero, ferre, tuli, latum. Acest verb era în latină foarte folosit, mult mai mult decât lucro, lucrare, mai cunoscut şi decât lucrativus. Oricât de puţină latină se învaţă în şcoală, elevii tot apucă să-l conjuge pe fero, ferre, tuli, latum, verb cu multe derivate, de asemenea foarte cunoscute: confero, praefero, transfero şi altele. De la transfero avem în latină participiul translatum şi substantivul derivat translatio, intrat în română cu forma aproape identică translaţie. În aceeaşi situaţie se află şi translator. Cum-necum, din aceste două cuvinte, translaţie şi translator, poate şi cu ajutorul amintirii participiului translatum, a apărut în limba română, cum spuneam, verbul a translata, care, în mod logic, ar trebui să fie sinonimul perfect al lui a transfera. Şi, deci, să fie cu totul inutil.

În limba română cuvîntul translator înseamnă una cu ac­centul pe penultima silabă, translátor („traducător dintr-o limbă în alta“), şi alta înseamnă cu accentul pe ultima silabă: translatór („transformator de curent electric“). Sub această ultimă formă, translator este un cuvînt ingineresc şi am impresia că printre ingineri a apărut prima oară şi verbul a translata, care unora le va fi părut că se află, virtualmente, la originea lui translatór. Am auzit la unii şi forma, aparent mai corectă, a transla: circulaţie – a circula, translaţie – a transla. Fără voia mea, am zis şi eu de câteva ori a transla

Pentru un filolog, deci pentru un grămătic autentic, care cunoaşte formele din latină ale lui transfero, intrat în limba română modernă ca neologism, a transfera, acest neaşteptat a translata, inclusiv a transla este o oroare, un veritabil scandal, o ruşine a limbii române!

Bag de seamă însă că nu intervine nimeni împotriva sa. Avem ce avem, de ani de zile, cu lucrativ, asupra căruia, la drept vorbind, limba română are drepturi mai mari (sic!) decât latina şi franceza, deoarece pentru români a lucra şi lucru sunt cuvinte mult mai importante decât lucrare şi lucrum pentru latini sau lucre pentru franţuji. Aşadar, asupra lui lucrativ lucrurile pot să rămână aşa cum le-au hotărît conaţionalii noştri: lucrativ este un derivat de la a lucra.

În comparaţie chiar şi cu mai superior, ţinând seama că verbul a transfera este, în limba română, unul dintre cele mai cu­noscute şi folosite neologisme, încercarea de a încropi verbul a translata dovedeşte o ignoranţă şi mai jenantă în materie de limba latină. Drept care înaintez prezenta sesizare către autorii viitoarei ediţii a Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie!

Să recapitulăm: avem verbul românesc a transfera, neologism provenit din latină, alături de care am preluat şi substantivele translaţie şi translator. Pentru români, legătura etimolo­gică între transfer şi translaţie, translator era imposibil să intre şi să se menţină în conştiinţa lor lingvistică. Astfel că, foarte curând, de la a transfera s-au format substantivele transfer şi transferare, başca participiul transferat, care l-au „eliberat“ cu totul pe translaţie de amintirea lui a transfera, putând evolua mai departe fiecare de capul său. Literară este perifraza a face o (mişcare de) translaţie, care diferă mult ca sens de a transfera. Cu sensul acestei perifraze unii încearcă, cum am văzut, să-l impună pe a translata, care ar urma astfel să devină punctul de plecare, post factum, al cuvintelor translaţie şi, eventual, tran­slatór. Dar aceste cuvinte ar putea fi considerate derivate cel mult de la a transla. Dar şi transla, şi translator, ca formaţii ro­mâneşti, ar ataşa prefixul trans- la o rădăcină care nu există în limba română. Îmi îngădui în această ordine de idei o mică profeţie: nu m-aş mira de fel ca trans- să devină vreodată el ră-dăcină, bază de derivare a unor cuvinte noi. În transla şi transit (tranzit) unii vorbitori ar putea identifica aşa ceva, măcar pentru motivul că prefixul trebuie să fie de dimensiuni fonetice mai reduse în raport cu rădăcina, deci în cuvintele respective nu există nici un prefix!

Insistând pe considerentele de ordin etimologic şi pe apelul la limba latină, am putea formula obiecţia că şi participiul transferat este „scandalos“. Era fatal însă ca a transfera să-şi regula­ri­zeze în româneşte paradigma, începând chiar cu trecerea sa la conjugarea I, şi să renunţe la formele supletive. Se putea altfel? Cred că nu!

În concluzie: cum e corect?

Cred că s-a văzut, încă o dată, din cele de mai sus, cât de încurcate sunt căile pe care se mişcă cuvintele: prea încurcate ca să poţi lua întotdeauna o decizie netă, tranşantă, cu inima împă­cată că nu greşeşti. De data aceasta aş zice că este suficient cuvîntul translaţie, însoţit, când este nevoie, de cuvintele care să suplinească verbul derivat de la acest substantiv: a efectua (a face) o (mişcare de) translaţie, printr-o translaţie şi altele. Dar cine să-i împiedice pe cei care cunosc cuvîntul translaţie să nu-i aplice, prin analogie cu respiraţie, admiraţie, un model derivativ dintre cele mai răspândite?

*

Încheiasem acest capitol de ceva vreme, când, zilele trecute, într-o carte admirabil scrisă sub toate aspectele, dar îndeosebi al limbii române, am întâlnit enunţul „tot acest material era adunat din cotidianul searbăd al lagărului, dar translat pe alte coordonate de spaţiu şi timp“. Iată deci că se poate întâmpla şi o asemenea minune. Dar asta cu o condiţie imposibil de împlinit zi de zi, ci numai din an în Paşte: româna să fie o limbă în care vorbesc şi scriu numai oameni minunaţi ca Radu Mărculescu, autorul memorialului Pătimiri şi iluminări (vezi pag. 208), veritabil monument de limbă română literară.

De la translat se poate ajunge la translatat, cam la fel cum de la întorsură sau trăsură s-a ajuns la întorsătură şi trăsătură.