Eseistul, jurnalistul, fostul dizident anticomunist Radu Portocală a publicat anul trecut la editura franceză Kryos un portret nimicitor al Președintelui Emmanuel Macron: Le Vague tonitruant („Vagul asurzitor”). Efigia Președintelui francez e izbită mărunt, din toate pozițiile, de un pamfletar flamboaiant și cu un dichis al satirei cum de multă vreme n-am mai citit. Nimic nu este întîmplător la acest stil bine articulat pentru a mușca atunci cînd și cum trebuie, dar întotdeauna mortal. Nu se simte în această schiță desenată cu pensula înmuiată în vitriol o descriere a priori reprobatoare, chiar dacă pare destul de clar că intrarea pe scena politică a lui E. Macron, bafta chioară, vidarea de substanță a retoricii acestuia și, deasupra tuturor, tentațiile sale autoritariste îl scot din sărite pe Radu Portocală. Acesta pare mai degrabă să ia o distanță inspirată față de un personaj politic care, privit îndeaproape, i-ar fi dezvoltat probabil apetitul pentru salve caustice și mai devastatoare. Opinia lui Portocală, împărtășită de altfel de numeroși observatori politici, este că ascensiunea lui Macron se datorează, în primul rînd, puterii „indecente” a presei: „(Presa) a demonstrat că poate, într-un singur an, să facă un președinte pornind de la nimic, la fel cum poate transforma un roman prost într-un best-seller internațional.” Purtat pe brațe de o presă deșănțată, Macron este analizat de R. Portocală ca un produs comercial prozaic, avînd pe etichetă mențiunea – „Președintele Franței”.
După zăpăceala din primul tur datorată îndeosebi ieșirii din cursă a lui Francois Fillon (Les Républicains) – 19,91%, E. Macron (23,75%) s-a pomenit proiectat, cu destul noroc, în turul al doilea alături de Marine Le Pen (21,53%) ce reprezenta extrema-dreaptă. Puștiul Macron, mereu cu gura pînă la urechi, sportiv, energic, fără frămîntări intelectuale epuizante, însemna, desigur, o ruptură de prezidențiatul fosil al lui F. Hollande. Nimic nu-l împiedică să exclame: „Sunt un făcător de miracole!” ori „Voi fi un Președinte jupiterian!” Portocală: „Înainte de a-l cunoaște (pe Macron) – dar sunt ei astăzi, cu adevărat, mai avansați în acest domeniu? – francezii aflară din sondaje că îl iubesc deja cu o proaspătă și viguroasă ardoare și că își doresc să aibă șansa de a-și lăsa destinul în mîinile acestuia.” Macronismul defilează en fanfare și cucerește, cu aceeași alură sprintenă și irezistibilă, redute semețe de talia Parlamentului, în speță Camera inferioară, acolo unde, cu „excentricitatea unui megaloman”, noul Președinte poate trage sforile, dicta după bunul său plac și profita de o brumă de acoperire legală. Macron folosește aceeași strategie ca Președintele Băsescu și comilitonii acestuia între 2004-2014: anunță că Franța se află într-o criză acută și trebuie salvată în regim de urgență. Ca atare, „vrea să creeze într-o lună o nouă clasă politică”. Scurt pe doi.
Nimeni nu coboară la surse, presa e încîntată de inovațiile bătăiosului magician, francezii ascultă și privesc, ba chiar îl creditează pe acest Zarathustra în costumație de clovn, „votînd un om virtualizat.” Peste tot și niciunde, Macron se află într-un turnir de vizite dificil de monitorizat pe radarele diplomatice ale universului. Din 14.05.2017 pînă în aprilie 2019 Președintele Macron a făcut 84 de vizite prezidențiale în 49 de state. Repetiția este mama învățăturii: o maximă desăvîrșit funcțională și prin multiplicarea halucinantă de întîlniri ale lui Macron, fără vreun azimut decelabil, cu lideri uriași sau mititei de pe pămînt, într-o télé-réalité ce poate suci mințile electoratului francez aflat și acesta într-un vortex de informații deconcertante pompate dinspre social media. ”Haosul a ocupat un teritoriu fără apărare”, scrie Portocală, și de aici n-a mai fost decît un pas pînă la invocarea Mitului Eroului Salvator care și-a găsit în E. Macron o întruchipare ideală. Prezidențialismul pus în operă de Macron rupe barierele constituționale, căpătînd, în opinia lui Portocală, trăsăturile consacrate ale unui Líder Máximo ce domină și confiscă toți ceilalți centri de forță din la douce France. Nu lipsește asocierea cu cultul personalității din „epoca de aur” ceaușistă. Pricepîndu-se să alterneze severitatea cu joaca aparentă, pe fondul unei apatii naționale iscate de politica bătrînicioasă a partidelor din Hexagon, freneticul Președinte francez a înfipt în doar cîteva luni steagul puterii sale asupra Adunării Naționale. Scrie Portocală: „L‘Assemblée dorită și obținută de Emmanuel Macron nu va fi nimic altceva decît o anexă a executivului, un birou de înregistrare a iluminărilor prezidențiale. Mai rău: ea va fi expresia unei prea mari puteri date unui singur om de către puțin peste o zecime dintre francezi”. În analiza pe alocuri patetică, dar à coeur ouvert neliniștită, a lui Radu Portocală, viitorul Franței sub Macron arată rău de tot, cu atît mai mult cu cît gena politică deja explicită a acestei zeități funambulești, dar predispusă la cinice autocratisme, poate dezvolta tumori periculoase în trupul uneia din cele mai sănătoase democrații europene. Cocoțat pe soclul unui egocentrism ce pare ilimitat, „personajul este, fără îndoială, construit astfel: satisfăcut de el însuși și de reușitele sale succesive, mare admirator de sine, privește din înalturi mizerabilii care nu reușesc să-și depășească condiția de nimicuri.” Zăpăcind și dreapta și stînga prin mișcările sale derutante, politica lui Macron seamănă, în reprezentarea iarăși seducătoare a lui Radu Portocală, cu o partidă de tir absurd: „(Macron) dă adeseori impresia că se dedică unor exerciții de tir cu arcul pe o vreme apăsător de cețoasă: săgeata pleacă, desigur, dar nu este practic nicio șansă ca ea să se înfigă unde trebuie. În aceste condiții, faptul însuși de a trage cu arcul n-are niciun sens.”
Pătimaș, dar, în egală măsură, jemanfișist, ușor afectat, dar întotdeauna într-un siaj autoironic, remarcabil în variația de limbaj savant și oralitate, Radu Portocală face figura unui hedonist dezabuzat. S-a trezit pe cap cu un Președinte aiurit, teribilist și care își etalează ifosele la scară planetară: „În pofida pozelor sale singuratice și a afișării convingerii că a fost atins de grație, Emmanuel Macron nu are nimic dintr-un bărbat de Stat. Stigmatul lăsat asupra lui de birocrația care l-a născut e prea bătător la ochi. Și dacă, pentru că nu e abuziv să-l numești un accident provocat, a devenit șef, el nu va deveni probabil niciodată un mare șef. Nu are nici stofă, nici suflu.”
Nu mi-aș călca pe inimă să închei opiniile mele despre această fermecătoare carte fără a menționa o pățanie a autorului, memorabilă în felul ei. Radu Portocală a publicat în 2015, la Editura Cartier de la Chișinău, volumul Un Președinte împotriva României. Iată și tema cărții, destul de previzibilă de altfel, într-o prezentare a autorului: „Am scris o serie de articole şi cronici de-a lungul „deceniului Băsescu” – şi sînt gata să recunosc că nu am acordat nici o simpatie, nici o indulgenţă marinarului din dealul Cotrocenilor. Ca spectator angajat – pentru a folosi expresia lui Raymond Aron – nu aveam vreun motiv să gîndesc şi să scriu altfel sau altceva. În aceeaşi stare de spirit am scris în acea perioadă şi despre grupul aşa-zişilor intelectuali prezidenţiali. Acum un an, cînd se termina mandatul lui Traian Băsescu, am pus cap la cap aceste texte, aşezînd înaintea lor cîteva rînduri în care spuneam eventualului cititor că ele constituie nu atît o cronică a preşedinţiei lui, ci mai degrabă consemnarea furiilor şi dezgusturilor mele din acea perioadă.” Volumul lui Radu Portocală avea să se volatilizeze însă înainte de a fi așezat pe standurile librăriilor. Mai mulți cititori prezenți la așteptata lansare a cărții la Tîrgul Gaudeamus (2015) au cerut explicații reprezentanților editurii moldovene. Povestește mai departe Radu Portocală :„Cînd o cumpărătoare a întrebat de ce cartea e ascunsă, i s-a răspuns că e o decizie a editurii. Puţin mai tîrziu, la o întrebare similară, un domn aflat acolo şi-a arătat furia faţă de mine: Cum îşi permite să se lege de cei mai mari intelectuali ai ţării? Şi a adăugat: Publicarea acestei cărţi a fost o greşeală. Nimic nu putea fi mai semnificativ.” Cei doi editori de la Cartier (Erizanu și Galaicu-Păun) n-au suflat o vorbă : „Nu cred, comentează Portocală, că o ciudată perversitate îi face să ţină ascunsă o carte la care au lucrat şi despre care mi-au arătat că au o părere bună. Cred, mai degrabă, că în ultimul moment li s-a spus că au greşit, că au tipărit o carte ticăloasă care nu merită să existe. Fără nici o intenţie de a dramatiza, pot să afirm că volumul Un preşedinte împotriva României, publicat la Editura Cartier în noiembrie 2015, face în momentul de faţă obiectul unei cenzuri. Nu ştiu cine a hotărît-o, dar pot să bănuiesc. Şi, în orice caz, ştiu de ce s-a luat această hotărîre, pe care n-o pot califica decît drept mizerabilă.”
Cenzura avea să pună la pămînt cartea lui Portocală prin infuzii de otrăvuri lente soldate cu dispariția acesteia din librării. La fel a pățit și Dorin Tudoran cu cartea sa Băsesc, deci exist (Cartier, 2015). Cin‘ să fie, cin’ să fie? „Statul subteran”? N-are cum, din moment ce, nu-i așa?, nici nu există.
Scriitor ca format intelectual și stilist de primă mînă, Radu Portocală a îmbrăcat spontan cămașa jurnalistului de investigație în alte două memorabile cărți unde atacă versiunile oficiale ale autorităților postcomuniste: România, autopsia unei lovituri de stat, Editura Continent, 1991 și L’exécution des Ceausescu, Larousse édition, Paris, 2009. Dizident anticomunist provenit dintr-o veche familie de liberali (bunicul său, mort în 1952 în închisoarea de la Sighet, a fost deputat, senator, primar, ministru etc.). Portocală scrie în exilul său parizian după ce fusese inculpat de regimul ceaușist, în 1977, la capătul unui simulacru de proces, pentru „înaltă trădare contra orînduirii socialiste.” Cu siguranță că, și din aceste considerente, Radu Portocală ar fi meritat cu prisosință un tratament măcar mai prietenos din partea Bucureștiului.
Radu Călin Cristea
Sursa https://raducalincristea.
Comenteaza