Lunea Rusaliilor. Rugăciune făcătoare de minuni către Sfânta Treime

Deoarece am senzația că mesajul acesta, nu a fost recepționat, îl retrimit
Mulțumesc pentru acceptare”
…Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele
şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost
luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului
însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei
fericitului Augustin, dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare,
pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o
coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei
coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi
şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o
dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti.
Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire
sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de
veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii
Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii
spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care
trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele,
născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale
„civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni
să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase
umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine.
Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.
CAPITOLUL AL DOILEA
CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI
Am ajuns acum la o aventură uimitoare care ― vai! ― a pus capăt fericirii
lui Adam şi soţiei sale.
„Apoi domnul dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi,
frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii
şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea, II, 9). „Şi a poruncit domnul
dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca;
Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua
cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16―17).
În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există
numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub
tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul
cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un
cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3,
care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar
deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a
omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este
odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.
„Credem ― scria el ― că dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să
poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din
«pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care
gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască
binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine.
Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă
dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească
hrană”.
O altă concluzie care se impune este că dumnezeu a avut, pare-se, un
gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. În general,
Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:
― Scumpul meu tătic, dumnezeu! Dacă nu mă-nşel, binele reprezintă
ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul,
dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi palce. Am sau n-am dreptate?
― Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.
― În acest caz ― ar fi putut continua Adam ― dă-mi posibilitatea să aflu
ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie
să mă ating de el?
Dar, în locul lui dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.
― Dumnezeu ― spun ei ― l-a pus la încercare pe omul abia născut. El
voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un
lucru neînsemnat.
Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit
speculaţiilor teologice, dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin
urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face
fără voia lui, înseamnă că dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de
el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.
În cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui
dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:
„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le
făcuse domnul dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus
dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?»
Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să
mîncăm,
Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus dumnezeu: „Să
nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri de loc!.
Dar dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii
voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul».
Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la
vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a
mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea, III,
1―6).
În toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia
„şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor
oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici
măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” tocmai ca atare.
Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii,
exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să
profite de credulitatea unei fetişcane naive.
Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini,
găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic.
Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în
această privinţă şi se află în totală contradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor
lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip
de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors
lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.
Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. În
primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o
asemenea interpretare. În al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care
alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui
Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu dumnezeu
în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău
Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd
şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici
în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care
popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai
picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. În Biblie nu
există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit
împotriva lui dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai
sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu,
după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.
Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după
un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei
binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să
arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi
lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în
şarpe.
Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos
de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul
falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. În episodul de care ne
ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte
aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din
textul cărţii „Facerea”.
Este vorba deci de un şarpe sadea…”
https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf

Succes, d-oi avea :)