În „Expres Magazin”, numerele 20 şi 21 a.c., într-un articol întitulat Dizidenţă sau infracţiune de drept comun?  cititorii sunt invitaţi să-şi dea „ verdictul” în legătură cu „cea mai spectaculoasă tentativă de evadare din România epocii de aur”, anume încercarea domnilor Lucian Iancu, Florentin Scaleţchi şi Alexandru Mateescu de a deturna mineralierul Uricani de la destinaţia sa – Galaţi, spre Istanbul.

Fie-mi îngăduit nu un verdict, ci o părere, câteva păreri chiar, atât asupra materialului publicat în „Expres Magazin” sub semnătura d-lor Daniel Tomescu şi Gh. Voicu, cât şi asupra cazului în sine.

Mai întâi voi spune cât de mâhnit am rămas citind un text scris cu atâta rea credinţă împotriva unor oameni care au trecut prin ce au trecut. O condamnare la moarte sau la 20 de ani de temniţă era de aşteptat să impună oricui o grijă aparte în slobozirea cuvintelor, a ipotezelor, a bănuielilor! Nici pe departe cei doi autori nu s-au mulţumit cu „prezentarea faptelor”- aşa cum promiseseră dintru început, ci au insistat în chip vădit ca să-i constrângă pe cititorii neavizaţi să ajungă la o singură concluzie: nu dizidenţă, ci infracţiune de drept comun!

Nu sunt un cititor neavizat, astfel că manevra reportericească  a celor doi nu-şi face asupra mea decât un efect secundar şi nescontat de dânşii: lehamitea… Şi anume mă consider avizat să răspund în cunoştinţă de cauză despre Lucian Iancu, dacă e sau nu un infractor de drept comun! Şi afirm de la bun început: nu! Lucian Iancu, în încercarea sa de a ajunge în Occident, în 1985, prin deturnarea vasului Uricani, nu a comis o infracţiune de drept comun!

Dar tot eu mă grăbesc să precizez că Lucian Iancu nu a fost nici dizident!… Se foloseşte cam aiurea cuvântul dizident în presa noastră. Dizident – sau disident este cineva care a crezut într-o doctrină politică, a susţinut-o o vreme, iar apoi, de la un anumit moment, iluminat, îşi schimbă atitudinea faţă de acea doctrină sau ideologie, devenind chiar adversar!

Iancu Lucian nu a fost aşa ceva, un dizident, adică un comunist care ajunge să-şi dea seama cum stau totuşi lucrurile! Nu! Lucian Iancu a ştiut dintotdeauna şi a avut mereu aceeaşi atitudine, încă din anii liceului şi ai studenţiei! Aşa l-am cunoscut: mereu pornit împotrivă! Mergând cu această frondă până la a-i da javrei de câine ce i se aciuise în curte numele Nicolae… Doamne, şi cu ce gură mare îl înjura pe Nicolae de toate cele, spre hazul vecinilor şi al musafirilor care îi treceau pragul casei! Iar la ultima noastră întâlnire, din decembrie 1984, a fost atât de vehement şi cu atâta ardoare îmi cerea să scriu nişte texte „mai anticomuniste”, mai clar anticomuniste, susţinând că e vremea să fie scrise asemenea texte, încât am intrat „la idei”! Nu cumva mă încearcă, mă provoacă?… Peste câteva săptămâni, când Lulă (Lucian Iancu) a fost arestat, mi s-a făcut ruşine de neroada mea suspiciune şi neîncredere! Teamă!…

Lucian Iancu nu a avut teamă nici să încerce ce a încercat să facă, şi nu i-a fost teamă nici la proces să vorbească aşa cum a vorbit, cu o bărbăţie şi o demnitate care ne onorează astăzi pe toţi!

Domnii care propun clasarea lui Lucian Iancu printre infractorii de drept comun se grăbesc să conchidă aforistic: „Un director de teatru propus pentru MAN numai persecutat politic nu se putea numi”, comiţând astfel mai multe erori: Mai întâi că Lucian Iancu, ce fusese de curând numit director la teatrul din Constanţa a candidat pentru consiliul judeţean, nu pentru MAN… Mai apoi, în articol se cuvenea înţeles şi subliniat faptul că dacă tentativa de evadare izbutea, despre această ispravă s-ar fi aflat exact în ziua de alegeri. S-ar fi aflat că deputatul Lucian Iancu a ales libertatea chiar în ziua în care alţii îl alegeau deputat! Ce afront putea fi mai mare?! Nicolae Ceauşescu a înţeles foarte bine ce ruşine era să păţească şi de aceea a avut grijă personal de desfăşurarea procesului.

Mai apoi, cine susţine că Iancu Lucian a fost persecutat politic? Nimeni, nici măcar Lucian Iancu! Lucian Iancu este, înainte de orice, un mare actor! Un actor de clasă internaţională! Talentul său este întrecut numai de ghinionul care l-a urmărit. Iar ca persoană este un om fermecător, foarte simpatic şi foarte popular. Acestea au cântărit când a fost numit director şi propus candidat pentru consiliul judeţean.  Se practica sistemul de a presăra listele de candidaţi cu persoane iubite şi stimate de public, aşa cum a fost un Marin Preda, bunăoară. Mi-aduc aminte că odată am avut de ales – dacă nu mă înşel, între Melania Cârje şi Carmen Stănescu… Dar dacă mă gândesc bine, la nevoie se poate spune despre Lucian Iancu şi că a fost persecutat politic! Căci ce altceva  să însemne împrejurarea că până la arestarea sa în martie 1985 lui Lucian Iancu i se refuzase de câteva ori paşaportul pentru vest! Lui Lucian Iancu, aşa director cum era, nu i se permitea să călătorească în Occident! Cumva s-au aflat în acestă situaţie şi cei doi ziarişti de la „Expres Magazin”?

Cât priveşte spusele acestora despre izgonirea lui Lucian Iancu din Constanţa, o asemenea afirmaţie este mai mult decât o minciună, este o calomnie și o infamie la adresa constănţenilor! Lucian Iancu este unul dintre cele mai pitoreşti şi mai iubite personaje ale Constanţei. Constănţean get-beget, Lucian Iancu ilustrează în chip strălucit existenţa unui anumit fel de a fi specific constănţenilor! Lucru pe care constănţenii şi colegii săi îl resimt dintotdeauna, răsplătindu-l pe Lulă cu toată dragostea lor!

A fi dizident sub regimul comunist era una, a fi un opozant, un revoltat – cum a fost Lucian Iancu, era alta! În general, dizidenţii au fost persoane cu oarecare spate asigurat, îndeosebi în străinătate, ceea ce le sporea curajul, deseori acţionând în permanentă comunicare şi înţelegere cu anumite cercuri sau instituţii occidentale, ori chiar sub protecţia acestora.

A fi dizident se vădea din promptitudinea cu care „Europa Liberă” şi mass media din Occident erau la curent cu tot ce ţi se întâmpla! După arestarea lui Lucian Iancu am fost foarte mirat să constat că „Europa Liberă” nu pomeneşte mai nimic despre cele petrecute pe vasul Uricani. Când în 1986 am ajuns la Paris, am încercat, discret şi fără a mă expune, să fac cunoscută situaţia lui Lucian Iancu. Printre altele i-am telefonat doamnei Monica Lovinescu şi am insistat exact pe acest aspect: cei din Occident, eventual Amnesty International, să nu se lase înşelaţi de prezentarea cazului Iancu Lucian ca o chestiune de drept comun, penală! Explicând în amănunt faptele care făceau din toată povestea un caz politic! A fost prima şi, până acum, unica discuţie ce am purtat-o cu doamna Lovinescu.

Se cuvine să amintesc aici şi numele lui George Christu, de la Opera Mare din Paris, fostul meu coleg de bancă, fost coleg de teatru şi cu Lucian Iancu, şi care, când ne-am întâlnit în septembrie 86, de la primele cuvinte mi-a cerut detalii despre soarta lui Lulă, căci încerca deja, prin partidul unde activa – urma să candideze şi la un post de senator – încerca, zic, să sensibilizeze opinia publică europeană asupra acestui caz de condamnare politică… Constănţenii ştiu să se ajute între ei la nevoie!

Ulterior, protestele de la „Europa  Liberă” s-au mai înmulţit, dar rămânând totuși foarte anemice. Acum îmi dau seama de ce: Iancu Lucian nu era pe listele de dizidenţi pritocite şi aprobate Dumnezeu ştie unde. Revolta sa a fost de unul singur, neprogramată, spontană şi prost organizată, haiducească, total ineficientă în plan practic, expunându-l la nişte riscuri pe care, de obicei, dizidenţii nu şi le asumă.

Evident, Iancu Lucian nu a fost un dizident!

Ci altceva, mult mai preţios din punct de vedere uman! De aceea foştii săi colegi de liceu, de facultate şi de plajă – plaja de la Trei Papuci, îl iubesc azi mai mult ca oricând! Azi, adică după ce au apărut în „Expres Magazin” acele nesăbuite vorbe despre Lulă al nostru!

 Ion  Coja

*

Post scriptum 2022 – Textul de mai sus a fost publicat în 1990 sau 1991. S-a petrecut atunci un atac ticălos și cu totul neașteptat la adresa lui Lucian Iancu, în paginile revistei „Expres Magazin”. Autorii atacului susțineau că isprava extraordinară a lui Iancu Lucian din martie 1985 era o culpă penală ordinară, un furt din averea publică: Iancu Lucian, împreună cu doi complici, au încercat să deturneze vasul Uricani din cursa sa spre Galați și să-l ducă la Istambul, unde, după mintea ziariștilor de la Expres Magazin, Iancu Lucian urma să vândă vasul și să se umple de bani!

În realitate gestul lui Iancu Lucian era un gest politic de excepție, un gest prin care și-a riscat nu numai libertatea, ci și viața. Încercarea de deturnare a vasului s-a făcut în noaptea de sâmbătă spre duminică, o duminică în care aveau loc alegeri locale în România. Iar Iancu Lucian, coincidență fantastică!, era candidat al Frontului pentru funcția de consilier municipal la Constanța. Dacă tentativa de deturnare a vasului ar fi reușit, s-ar fi aflat de asta în ziua de duminică spre prânz, în plină desfășurare a alegerilor, după ce mii de constănțeni și-ar fi pus ștampila pentru alegerea lui Iancu Lucian! Votaseră un transfug! Situație de un umor total, care ar fi bulversat întreaga țară și ar fi amuzat poate întreaga planetă!

Mercenarii de la „Expres Magazin” au avut neobrăzarea să-și însușească punctul de vedere al celor care l-au judecat pe Iancu Lucian în 1985, după ce a fost arestat și adus în țară: tentativă de delapidare, de furt al unui bun obștesc: vasul Uricani! Gestul, aventura atât de rocambolescă și de disperată a lui Lucian Iancu și a complicilor săi nu avea nicio legătură cu dorul de libertate, cu ideea de protest politic față de ce se întâmpla în România, era o găinărie sordidă, care nu merita niciun cuvînt de laudă postdecembristă!

Sigur, cei doi ziariști aveau tot dreptul la o opinie, fiind chiar atât de deșucheată, de contrară faptelor. Eu, cunoscând bine cazul, m-am adresat imediat șefului celor doi ziariști pârîți, adică numitului Ion Cristoiu, șeful publicației! Cu care mă știam de ani mulți și buni, când colaborasem cu succes împotriva sechelelor cominterniste din viața noastră publică. Mi-era greu să pricep cum de fusese liberalul Cristoiu de acord cu textul mizerabil prin care era calomniat unul dintre puținii noștri eroi anti-comuniști. Surpriza a devenit și mai mare când Cristoiu a refuzat să publice textul meu scris în apărarea lui Lucian Iancu! În apărarea adevărului!

Drept care am reacționat, poate prea dur, demascându-l pe Cristoiu cu toate păcatele lui, de care aflasem întâmplător și nu le dădusem nicio importanță. De atunci s-au rupt toate relațiile dintre noi doi. A cui a fost vina?

Povestea lui Lucian Iancu adeverește încă o dată că a existat înainte de 1990 o listă de disidenți alcătuită de Securitate și Europa liberă. Pe lista aceea nu putea să încapă niciun opozant autentic al regimului, deoarece după 1990 urmau să fie recunoscuți și recompensați ca disidenți numai cei desemnați de oculta securistă, persoane bine pregătite pentru rolul ce urmau să-l joace după 1990 în viața noastră publică. Pe lista aceea nu figura Iancu Lucian, spre onoarea sa!

Să ne trăiești, Lulă!