Lucian Ciuchiță: ”Nebunia” lui Eminescu
De Lucian Ciuchiță / Știri / Publicat: Duminică, 06 aprilie 2025, 11:59 / Actualizat: Duminică, 06 aprilie 2025, 12:05 / 1 comentarii

Există o tăcere mai asurzitoare decât zgomotul lumii: aceea care urmează după un țipăt ignorat. Mihai Eminescu a țipat. În poezie, în articole, în gând, în viață. A țipat cu disperarea celui care vede prăbușirea unei națiuni și nu se poate împăca cu ea. Dar n-a fost auzit. N-a fost ascultat. A fost, în schimb, izolat, stigmatizat, înlăturat. „Nebunia” lui Eminescu? O invenție perfidă a sistemului. O sentință, nu un diagnostic.

Cine înțelege cu adevărat opera lui Eminescu, nu o recită la serbări, ci o citește cu inima strânsă. Căci în spatele versurilor despre codri și luceferi stă o conștiință încordată, o minte lucidă care a înfruntat, cu un curaj rar, hidoșenia veacului său. Eminescu a fost mai mult decât poetul național: a fost acuzatorul profetic al unei clase politice corupte, al unei țări înstrăinate de sine însăși. Iar sistemul, simțind primejdia, a reacționat cu promptitudine diabolică.

Nu era nevoie să fie judecat – era de ajuns să fie declarat nebun. Este mecanismul infailibil al regimurilor tiranice: adevărul devine boală mintală, iar luciditatea e tratată cu sedative. Eminescu a fost internat forțat, declarat alienat, încredințat „îngrijirii” unor călăi cu halate albe. Când vocea lui încă putea tulbura liniștea imposturii, s-a găsit un nebun care să-i curme suferința. Nu a fost un accident. A fost o execuție mascată.

Iar ceea ce urmează este poate și mai tragic: românii l-au uitat exact așa cum l-au uitat când trăia. „Prietenii” lui l-au trădat cu zâmbetul pe buze, iar urmașii lor, așa-zișii eminescologi, l-au transformat într-un bust de marmură, rece și inofensiv, golit de flacăra care l-a mistuit. Ei nu au auzit niciodată țipătul din spatele Luceafărului. Nu au vrut. L-au preferat decorativ, comod, „al tuturor”, dar de fapt al nimănui.

Comuniștii au dus batjocura mai departe. Pentru Ceaușescu și Leana, nimeni nu avea voie să strălucească în afara propagandei de partid. Eminescu trebuia micșorat, ironizat, denigrat subtil – căci ce valoare poate avea un poet în fața unei „epoci de aur” condusă de un semianalfabet și de soția lui analfabetă de-a dreptul?

Dar nu doar comunismul i-a fost dușman. Orice regim care cere supunere oarbă va urî pe cel care se ridică și rostește adevărul. În astfel de regimuri – fie că poartă steaua roșie, fie steagul globalist al zilelor noastre – cei care nu se aliniază sunt trimiși „la balamuc”. E o rețetă veche, dar eficientă. Nebunia este verdictul ideal: anulează orice protest, compromite orice viziune, stinge orice voce.

Cuvintele lui Eminescu din „Timpul”, acide și mai tăioase decât o sabie, ar putea fi publicate astăzi fără a schimba o virgulă – și ar părea scrise ieri. Aceeași clasă politică vândută, același popor trădat, aceeași farsă a progresului și aceleași iluzii vopsite frumos ca să acopere putreziciunea. Eminescu vedea dincolo de aparențe, vedea mecanismele care dezumanizează, care distrug sufletul unei națiuni în numele unui „bine” abstract.

Și ce vedem astăzi? Același refuz al valorii autentice. Aceeași eliminare a vocilor incomode. Cenzura nu mai poartă cătușe, dar funcționează cu aceeași precizie. Nu mai trimit la balamuc, dar stigmatizează, ridiculizează, exilează simbolic. Scriitorii de azi care au curajul să „țipe” sunt marginalizați, transformați în figuri excentrice, ignorate de un public care nu mai vrea adevăr, ci divertisment.

Lumea de azi nu are nevoie de profeți – are nevoie de influenceri. Nu are nevoie de gândire – are nevoie de consens. Nu are nevoie de Eminescu – are nevoie de simulacrele lui, de busturi în parcuri și recitări emoționate, dar goale. Orice, numai să nu se audă din nou țipătul. Orice, numai să nu ne simțim vinovați că tăcem din nou.

Istoria nu se repetă întocmai – dar ecoul ei e înfricoșător de fidel. Azi nu mai e nevoie de cătușe, ci de ecrane. Nu mai e nevoie de închisori, ci de algoritmi care îngroapă vocile neconvenabile sub un potop de zgomot. Dar esența rămâne: o societate care își neagă valorile, care își condamnă vizionarii, care își asfixiază propria conștiință în numele confortului.

Cine apără astăzi pe Eminescu cel real? Cine va apăra mâine un alt scriitor, un alt gânditor, un alt vizionar, când sistemul va decide că trebuie redus la tăcere? Istoria, în veșnica ei ironie, nu se rușinează să se repete. Numai popoarele par incapabile să învețe. Ele aplaudă formele fără fond, se închină la vedete fabricate, și uită, din lene și teamă, adevăratele lumini care au ars pentru ele.

Țipătul lui Eminescu nu s-a stins. Plutește deasupra unei țări care încă nu și-a înțeles cel mai mare fiu. Rămâne o rană deschisă, o tăcere vinovată, o rușine națională. Și, poate, o ultimă speranță – că într-o zi, cineva va avea curajul nu doar să-l recite, ci să-l audă.