În fiecare toamnă, de parcă ar fi ritual absurd al imposturii, ni se servește aceeași farsă obositoare: Mircea Cărtărescu este pe lista scurtă pentru Premiul Nobel pentru Literatură! Apoi, inevitabil, urmează aceeași muțenie jenantă, aceleași dezmințiri subtile, aceleași zâmbete pline de complicitate.

Și totuși, în culisele acestei mascarade se învârt milioane de euro — bani care se risipesc cu complicitatea tuturor celor implicați. Sumele plătite pentru obținerea premiilor și distincțiilor atribuite „marelui scriitor” pot fi comparate, fără prea mult efort de imaginație, cu festivismul propagandistic prin care fostul regim comunist construia artificial aura de „savantă de renume mondial” a Elenei Ceaușescu.

Același mecanism, aceleași figuri care se perindă de la un deceniu la altul, sub alte costume, dar cu aceleași intenții: să transforme impostura în normă și să ridice mediocritatea la rang de virtute națională.

Cine sunt, însă, cei care își asumă, an de an, această propunere ridicolă? Ce comisie se ascunde în spatele perdelei? Cine o validează? Nu există răspunsuri, doar o ceață densă de complicități, de interese și de obediență culturală. Cum este posibil ca, într-o țară care a dat lumii scriitori cu adevărat mari — spirite lucide, profunde, vizionare — să fie promovat la nesfârșit un scrib al onirismului facil, un autor care își închipuie că delirul confuz este echivalentul genialității?

Cărtărescu nu reprezintă literatura română. El întruchipează, în cel mai bun caz, o industrie a iluziei — o rețea de interese literare și editoriale care a transformat lauda în profesie și obediența în mod de viață. Nu are nimic de-a face cu autenticitatea, cu rigoarea sau cu acea forță interioară care dă greutate unui scriitor adevărat.

În locul observației fine, oferă reveriile unui imberb, în locul reflecției, halucinațiile unui adolescent întârziat, iar în locul umanității, un narcisism fără margini.

În spatele acestor elogii se conturează o rețea de interese și complicități care ridică serioase semne de întrebare asupra onestității judecății literare.

Să se pună capăt acestei mascarade a Nobelului pentru Cărtărescu și teatrului penibil al autoidolatriei! România are scriitori autentici — voci puternice și originale —, dar aceștia rămân în umbră, marginalizați de promovarea excesivă, prin campanii de marketing cultural, a unui singur nume, care nu reprezintă literatura română.

A venit vremea să privim dincolo de strălucirea artificială a vitrinei publicitare și să reașezăm literatura română sub semnul autenticității și al valorii. Mircea Cărtărescu devine simptomul unei crize de discernământ critic și de onestitate intelectuală, într-un mediu în care obediența și interesele de grup riscă să înlocuiască judecata de valoare.

Cultură sau impostură? Cine confiscă valorile românești?

Am scris zilele trecute, fără rezerve, că, atunci când o națiune își pierde cultura, lupta ei pentru supraviețuire devine o iluzie tragică. Astăzi, nuanțez această afirmație, fără a retracta cele spuse, pentru a contura cu și mai multă acuitate ideea de fond: nu orice formă de „cultură” merită apărată, doar aceea autentică, purtătoare a sevei identității, a profunzimii spiritului și a verticalității valorice. Dacă banii publici, o resursă tot mai limitată și mai disputată, trebuie să ajungă undeva, atunci să fie direcționați către acele domenii în care adevărata cultură română continuă să trăiască, în pofida sufocării, marginalizării și riscului de a fi condamnată la uitare.

Să ne întrebăm, fără ipocrizie: cât ar putea economisi România dacă ar înceta să mai cumpere, la preț de aur, premii și recunoașteri pentru un autor precum Mircea Cărtărescu, prezentat drept produs mediatic al unei industrii care vinde mediocritatea sub eticheta excelenței? Cât s-ar salva dacă nu s-ar mai turna milioane de euro în conductele ruginite ale Institutului Cultural Român, devenit o platformă de export al kitsch-ului intelectual și al maculaturii cu pretenții? Ce caută, de pildă, ICR-ul în Vietnam, acolo unde trăiesc trei cititori de limbă română?

Să nu uităm: ICR-ul condus de Patapievici, cu jargonul său abstract și elitismul său derizoriu, de sorginte postmodernă, nu a contribuit la revigorarea culturii române. În schimb, a proiectat pe scena internațională o imagine caricaturală a prestigiului cultural pe care România ar fi trebuit să-l afirme cu demnitate. Cultura nu se construiește prin instalații sonore în galerii obscure sau prin recitaluri de poezie în fața câtorva diplomați plictisiți și a unor voluntari aflați în căutare de Wi-Fi. Cultura se clădește prin apărarea memoriei, cultivarea limbii și protejarea vocilor autentice, nu prin stipendii acordate clientelei culturale.

Mergeți, dacă aveți îndoieli, și solicitați un audit real la Uniunea Scriitorilor. Veți descoperi acolo o „faună” întreagă de „scriitori” care beneficiază de sporuri la pensie în baza unor plachete de versuri xeroxate, fără ISBN, fără valoare literară și fără ecou în conștiința publică. Această instituție, menită să fie stindardul literaturii române, a devenit un azil administrativ pentru oportunști și figuranți, în vreme ce adevărații scriitori — cei care creează fără sprijin și nu fac parte din rețelele consacrate — sunt lăsați de izbeliște.

Dar ce se întâmplă cu filmele finanțate din bani publici? Unele dintre ele reprezintă adevărate lovituri în plexul imaginii naționale, prezentând România drept o țară murdară, stupidă și primitivă.

Să o spunem răspicat: banii nu ajung acolo unde se creează cultura autentică, ajung acolo unde maculatura este ambalată sofisticat și comercializată ca produs de export. Sunt dirijați, cu cinism, către buzunarele unor șnapani cu legitimație culturală și ideologie pe măsură.

Așadar, da — nu este doar justificat, este absolut necesar ca bugetul destinat culturii să fie reevaluat. Însă această schimbare nu trebuie să însemne o amputare brutală, ci o redistribuire profundă și echitabilă: către teatre, scriitori valoroși, muzee, cinematografie de calitate, arte vizuale și memoria vie a culturii române. Nu către alogeni acuzați că defăimează poporul român și nici către rețelele de impostură culturală care parazitează fondurile publice.

În aceste condiții, cultura ajunge să fie doar o farsă finanțată din bani publici.

Protejați adevărata cultură română și numiți la conducerea Ministerului Culturii un om capabil să o apere cu responsabilitate și demnitate.