Profesorul Radu Baltasiu analizează

Strategia națională de Apărare.

Principala carență: Lipsește ideea de NEAM

30 iunie 2015

Prof. univ. dr. Radu Baltasiu predă la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi este Director al Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.

Cuvinte de început

Ne aflăm în fața unui concept de „securitate națională extinsă” (p.5). După cum este operaționalizat, am fi avut bănuiala că trimite la problematica „securității societale” (securitatea statului se întemeiază pe asigurarea funcționării instituțiilor care deservesc cetățenii), însă conceptul propus pune accent mai degrabă pe instituțiile implicate direct în apărare și doar tangențial face trimiteri la alte elemente vitale ale securității societății.
Înțelegem prea bine preocuparea pentru eradicarea corupției, baza pentru asigurarea unei predictibilități strategice a României, în contextul în care țări ca Grecia, Ungaria, Macedonia, Serbia sunt cuprinse în diferite formule de instabilitate politică: de la extrema stângă (Grecia) până la încercări de extrema dreaptă paradoxal antiliberale (Ungaria), de la un straniu neomaoism istoric (Macedonia) până la resuscitarea cenzurii (Serbia) etc. Dar dacă România este să devină cu adevărat o platformă stabilă, sunt câteva subtilități de substanță care trebuie avute în vedere.
Chiar dacă vorbim despre „extinderea” conceptului de „securitate națională”, putem observa faptul că cele 23 de pagini ale Strategiei nu fac nicio referire la „diaspora” și aflăm o singură trimitere la comunitățile istorice românești (punctul 58 – „protejarea drepturilor comunităților românești și a activităților economice derulate în Zona Economică Exclusivă a României la Marea Neagră” la „Riscuri”/„Instabilitatea regională”, p.15). Aceasta în condițiile în care 10 milioane de români se află în afara frontierelor[2].
Este adevărat, la un moment dat, Strategia trimite la „promovarea identității naționale, inclusiv prin prezervarea și valorificarea patrimoniului cultural și natural, precum și prin încurajarea responsabilă a domeniilor de excelență.” (p.9), însă „promovarea” este arondată „planului intern”.
Despre R. Moldova se discută dintr-o singură perspectivă, ca și când spațiul basarabean nu ar avea nicio legătură istorică și de sânge cu România: „susținerea parcursului european al Republicii Moldova” (p.10). Nu există niciun alineat legat de integrarea celor două state ale aceluiași popor.
Aceste absențe sunt cu atât mai notabile cu cât în capitolul „2.3. Mediul de securitate regională”, scrie că „nivel[ul] regional și sub‐regional, [este] mediul în care România își apără și promovează valorile, principiile și interesele”.
Orice strategie este alcătuită din obiective și mijloace. Strategia propusă este lipsită de principalul mijloc de acțiune regională a României și a aliaților săi: comunitățile românești. Mai mult, ignoră obligația de le proteja. Aceasta în condițiile în care Strategia afirmă că între principiile sale de bază se află „coeziunea civică și afirmarea identității naționale” (p.7).
Un alt element major care lipsește din strategie este rolul culturii, al culturii naționale și, nu în ultimul rând, un alt capitol complet ignorat estemunca națională – producția, serviciile etc.
Nu ne dăm seama ce fel de securitate asigură prezenta Strategie dacă aceasta nu face o referire sistematică la știința muncii. Această știința, parte a culturii, cuprinde ideea de muncă (care asigură subzistența societății), de cultură (ce reprezintă aspectul definitoriu al societății care permite integrarea acesteia în contemporaneitate, în circulația universală a valorilor) și de comunitate (care reprezintă, în definitiv,  obiectul oricărei politici și rațiunea de a fi a acesteia). Nu e clar din ce resurse vor putea crește capabilitățile de apărare ale României, dacă factorii constitutivi, fondul care asigură forma numită apărare, nu se bucură de atenția cuvenită.
În cele ce urmează vom face trimiteri la ultimul aspect al Strategiei, la chestiunea comunității sub forma comunităților istorice și a diasporei.
Putem considera că stilul acesta concis al Strategiei este preluat din alte surse, precum Strategia națională a SUA, unde singura referire la cultură, de pildă, trimite la provocările venite din diferite spații și culturi de interes pentru SUA. Însă, cazul României conține o serie întreagă de priorități restante, între care cele mai importante sunt cele enunțate mai sus, iar imitația stilului nu poate aduce după sine și un conținut/context similar. Din acest motiv, nu credem că trecerea cu vederea a elementelor vitale pentru o țară ca România poate fi soluție de securitate, ci dimpotrivă, o breșă de securitate.
În concluzie, Strategia supusă atenției de președinte este relevantă numai din perspectivă militară, fără a atinge fondul problemei securității naționale. Discuția despre economie, restrânsă în special la chestiunea energetică, despre diplomație și educație, chiar dacă binevenită, este marginală și fără conexiuni precise cu noțiunea de identitate națională.
Vocația geopolitică a României depinde de asumarea comunităților românești din afara frontierelor
Romulus Seișanu, în „Atlasul istoric, geografic, etnografic și economic” al României(2000, [1936]), ne atrage atenția că primul lucru care contează în gândirea unui stat este amplasarea lui în spațiu. Care este ideea spațială a identității naționale? În cazul României, ideea  nu poate fi decât aceea de punte între vectorii mari de forță. România va realiza această funcție cu precădere prin două instrumente: cultura și comunitățile istorice.Cultura română este prin excelență o cultură-punte, așa cum demonstra Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenței” (1943) sau, mai târziu, Noica în „Devenirea întru ființă” (1981). Înțelegem de aici că puterea societății românești și, implicit a statului român, constă în bună măsură în asumarea caracterului de cultură-punte prin comunitățile istorice. Orice politică de securitate este obligată să ia în seamă cultura și vectorul demografic al acesteia – poporul român cu vocația sa de placă turnantă europeană în Sud-Estul Europei.
FOTO: Harta  1. coperta Romulus Seișanu, România, „Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic”,

București, Universul, 1936, după ediția din 2000, Asociația Română pentru Educație Democratică
„Prezența etnicilor români în profunzimea spațiilor balcanice conferă Statului român funcții balcanice, în convergență cu celelalte state balcanice și central europene, după cum prezența lor ca popor la Dunărea de jos și deopotrivă la Dunărea de mijloc conferă aceluiași Stat funcții central-europene, în vreme ce prezența lor ca popor unitar, în ciuda bistatalității actuale, în vecinătatea apropiată a Răsăritului ucraino-rus conferă aceluiași Stat funcții ponto-baltice. În fine, prezența românilor în profunzimea spațiului ponto-caspic conferă, aceluiași Stat funcții într-un spaţiu care include zona pontică şi, într-o măsură, zona caucaziano-caspică.” (I. Bădescu, „Romanitatea orientală”, mss., 2006, p.1)
Comunitățile istorice și Diaspora
Românii din afara granițelor se împart în diaspora și comunități istorice.
Comunitățile istorice reprezintă grupuri etnice românești cu vechime istorică, fiind anterioare formării statelor actuale pe ale căror teritorii trăiesc. Există spații unde situația de facto este foarte dificilă pentru comunități, în special în vecinătate, în țări ca Bulgaria, Serbia (Timoc), Grecia – unde românii/vlahii/aromânii nu sunt recunoscuți ca minoritate și nu au nici un fel de drepturi ca minoritate  națională. Există state din vecinătate și Balcani unde românii sunt supuși de facto unor presiuni asimilaționiste mai mult sau mai puțin pregnante: Ucraina, Ungaria, Albania, Macedonia, chiar dacă sunt recunoscuți ca minoritate sub diferite forme și în diferite grade sub standardele României și ale Uniunii Europene.
Diaspora reprezintă grupurile etnice românești de tip migratoriu relativ recent sau mai vechi. Diaspora recentă este de tip lucrativ-sezonier, adesea cu un nivel de pregătire de nivel mediu, concentrată în state precum Italia și Spania, apoi în Marea Britanie și Germania. Numărul lucrătorilor  este de ordinul milioanelor, constituind circa jumătate din forța de muncă activă a României, cu o contribuție foarte importantă la intrările de valută ale României, prin sume de ordinilor miliardelor de euro pe an. România are și o diaspora de tip politic-cultural, în special cea de după cel de-al doilea război mondial. Aceasta este localizată în special în Franța, Statele Unite, dar și în Italia, Spania etc.  Diaspora politico-culturală poate fi unul dintre cei mai buni ambasadori în probleme care reclamă rafinament și un nivel ridicat de competență culturală – ne referim în special la fenomenul rețelelor bunăvoinței, atât de importante în sec. XIX-XX pentru apariția României ca stat modern.
De ce România trebuie să se îngrijească de ei?
Primul răspuns este simplu: pentru a se îngriji pe sine. România are obligația legală de a se îngriji de toți cetățenii săi. Clasa politică a „scăpat” parțial de această grijă, prin omisiune istorică: România e printre puținele state dintre vecini care nu a acordat cetățenia la solicitare tuturor etnicilor români, ci doar celor care au făcut parte din România Mare, și aceasta cu mare greutate. Dintr-un foc, câteva milioane de români au fost lăsați de izbeliște de România din punctul de vedere moral și pragmatic – care, din punct de vedere geopolitic, este cunoscut sub denumirea de „Patria Mamă.”
În al doilea rând, pentru a înlătura o anomalie europeană. Românii sunt cel mai numeros popor european care trăiește în afara frontierelor. O bună parte dintre românii din statele vecine nu sunt nici măcar recenzați ca atare, fiind lipsiți de drepturi identitare elementare. Dacă în 1930 unu din șase români trăiau în afara frontierelor (3 milioane din 17), astăzi  raportul este de unu din trei (10 milioane din 22 milioane).
În al treilea rând pentru prevenirea surprizei strategice. Dacă scopul Strategiei este prevenirea „surprizei strategice” (p.11), atunci valorificarea infrastructurii comunitare de favorabilitate de care este înconjurată, prin cercul comunităților istorice românești, cu care România a fost înzestrată unicat în Europa, devine obligatorie. Dar, tot atât de adevărat este că aceste comunități trebuiesc cel puțin cultivate dacă nu îngrijite, ca și componente ale identității naționale și factor de comunicare predictibil și stabil – doi termeni cheie ai Strategiei – în  Balcani și Europa de Est. Totodată, diaspora, prin vasta sa rețea de muncă și competențe, este unul dintre cei mai eficienți ambasadori ai intereselor României în lume și, desigur, cetățeni de care România trebuie să aibă grijă.
Nu în ultimul rând, românii din afara granițelor se află pe liniile de forță geopolitice cele mai relevante: istmul ponto-baltic, de întâlnire ruso-germană și americană (Rusia-NATO), de pe linia Nistrului până la Marea Egee; axa fluxurilor economice relevante Nord-Sud (Germania-Mediterana), etc. Comunitățile românești plasate astfel sunt receptori și transmițători ai acestor linii de forță care converg inclusiv spre România și, deci, ar trebui să fie factori mai mult decât relevanți pentru strategia de securitate națională: ar trebui considerați ca factori constitutivi ai securității naționale.
Concret, funcția geopolitică și geoeconomică a comunităților istorice și a diasporei se încadrează pe cel puțin cinci coordonate:
–        Identitar – comunitățile istorice și diaspora sunt depozitare ale etnicității românești străvechi/contemporane; diaspora și o parte din românii din comunitățile istorice sunt chiar parte a statalității românești prin calitatea de cetățean român.
–        Factor de producție prin capital (românii din diaspora procură României sume echivalente cu investițiile străine directe), muncă (calificare), influență (prin intermediul comunităților istorice – punte europeană între România și alte state; prin diaspora istorică – element de lobby)
–        Element de coeziune europeană prin răspândirea lor transfrontalieră și interegională, în special în statele din Estul Europei.
–        Comunitățile istorice și Diaspora sunt răspândite pe direcțiile de manifestare ale marilor linii de forță geopolitică din Europa.
–        Conferă spațialitate politicii externe în Europa de Est și Sud-Est: România nu trebuie să-și caute interese și pretexte de acțiune.
Cu alte cuvinte, românii din afara frontierelor sunt factor de putere și, în consecință, trebuie să fie luați în calcul în orice discuție care ia în discuție tema securității naționale.
Principala carență a Strategiei
Principala carență a Strategiei este lipsa ideii de neam. America nu are ideea de neam, dar o are pe cea de interes comunitar/civic, ca bază a securități naționale. Pentru Athony Smith explicația este simplă: România face parte dintre popoarele unde ideea de stat este demotică, întemeiată pe ideea de neam, a unei națiuni construită vertical („«vertical» ethnic community”), în timp ce majoritatea statelor occidentale au la bază națiunea civică, construită orizontal („«lateral» ethnic community”)[3].  Indiferent de tipul național, fără o idee de stat la scară colectivă, statul nu are legitimitate, susține Barry Buzan[4]. Așa cum arată limpede „Atlasul” lui Seișanu, neamul este singura întemeiere a conceptului de întindere, baza oricărei concepții politice-geopolitice și, implicit, a doctrinei de securitate. Noțiunea de dreptate – de „justiție” în cazul Strategiei, are sens în raport cu ideea de coeziune internă a unei anume societăți, adică a societății neamului românesc, pe scurt, a societății românești. În plan extern, neamul reprezintă spațiul de interes al României și elementul de substrat al coeziunii regionale. Neamul înseamnă spațiu. Iar spațiul este componentă a securității.
Desigur, contextul intern este nefavorabil afirmării țării ca factor geopolitic. Timp de 25 de ani statul român a avut o politică externă reactivă: a răspuns timid, adesea servil, altor inițiative. În plus, timp de 25 de ani, în România a avut loc un straniu proces de recompensare a celor care au deconstruit ideea națională, lipsind elita politică de discursul, întemeierea la zi a „demnității naționale”. Astfel, integrarea euroatlantică a țării nu a fost niciodată un proiect de țară deplin. Practic, terenul definițiilor strategice din societatea românească este cvasistrăin, dacă nu ostil unei astfel de construcții. România, pentru a fi un stat puternic, trebuie să aibă o geopolitică constitutivă suveranității naționale. Dar acest lucru este imposibil într-o politică reactivă.
O serie de evenimente au făcut ca Rusia să se afirme acum mai pregnant decât în ultimii 20 de ani. Dar înaintarea rusească a fost posibilă și pentru că țări precum România nu au avut o politică internă coerentă – nu și-au definit substanțial spațiul intern, neglijându-și moștenirea culturală, și nici nu au făcut geopolitică în zonă, nu și-au utilizat atributul suveran de a propune o agendă. Tocmai renunțarea la acest atribut a afectat credibilitatea țării.
Desigur, corupția la care face referire Strategia este un element de risc la adresa securității naționale. Dar aceasta nu este decât un epifenomen al inactivității statului în raport cu menirea sa externă și internă: aceea de a avea un proiect național. Adevărata problemă a tuturor discursurilor la nivel politic este că nu reușesc o ancorare reală într-o prioritate cu adevărat comunitar-națională: „… problema de fond stă într-o anumită psihologie nevralgică: Nu am fi pe de-a-ntregul occidentali și atunci trebuie să compensăm prin zelul declarațiilor, să arătăm că suntem 150% pro-americani și 200% anti-ruși ca nu cumva să se îndoiască cineva și mai ales ca nu cumva să ne îndoim noi înșine. … America manifestă o vagă insatisfacție în relația cu România din cauză că găsește aici interlocutori prea zeloși sau interlocutori prea apatici, și mai rar oameni bine informați și pe picioarele lor, cu care poți conveni o platformă comună. Căci aici se află esența: diplomația și politica externă a țărilor caută o platformă comună și nu una identică. România nu poate gândi ca o mare putere globală și din acest motiv nu îi rămâne decât să gândească ca ea însăși sau să nu gândească deloc.”[5]
Sursa: SPQR Blogspot. Pentru a citi întreg articolul, faceți click AICI.
FOTO: Figură 2. Romulus Seișanu, op.cit, p.III. „Expansiunea geografică a elementului român [comunități istorice] în afară de frontierele României”