 CD1.401 aprobate denitsoc@gmail.com 149.102.242.180
LIMBA TRACĂ VORBITĂ LA FONDAREA ROMEI? Ulise, pe numele adevărat trac, Odiseu a fost regele insulei Itaca, apărată de nemuritoarele Amazoane tracice. Amazoancele tracice. Simbolistică usor de descifrat. Garda de incredere pe care Odiseus/Ulise o lasă acasă să pazească curtea regală. Era o gardă a tracilor adusi cu familiile lor cu tot. Tracii popor de stepă, maestrii ai cailor si călaritului cat si a trasului cu arcul, mai migrau si in zonele montane unde aveau turme de cai, vaci si oi si ca buni luptători se angajau ca mercenari. Grecii cutreierau intregele bazine ale marilor Mediterană si Neagră să recruteze mercenari. Ulise În latină, era cunoscut ca Ulixēs sau considerat mai puțin corect Ulyssēs. Cu toate acestea, schimbarea dintre d și l este comună și în unele nume indo-europene și grecești, și forma latină se presupune a fi derivată din etrusca Uthuze ceea ce poate explica unele dintre inovațiile fonetice. Familia Bunicul lui Laertes a fost conform legendelor Cephalus sau Kephalos, un membru al familiei regale ateniene ca fiu al Prințesei Herse și al zeului Hermes, heraldul zeilor. Potrivit unor surse genealogice, Ulise a avut mulți alți copii în afară de Telemachus. Majoritatea acestor genealogii urmăreau să-l lege pe Ulise de întemeierea mai multor orașe italice devenite colonii cefaliene – tracice: Potrivit legendelor, Ulise și-a pierdut iepele și a străbătut Grecia în căutarea lor. Le-a găsit pe plaiurile lui Pheneus , in Peloponez. Pausanias adaugă că, potrivit oamenilor din Pheneus, când Ulise și-a găsit iepele, a decis să păstreze cai în țara lui Pheneus, așa cum își creștea si vacile. Conform tradiției grecești antice, Ulise a fondat un oraș în Iberia, care se numea Odisea (Ὀδύσσεια) sau Odisea (Ὀδυσσεῖς) care avea un sanctuar al zeiței Atena. Autorii antici l-au identificat cu Olisipo (Lisabona modernă), Hellanicus din Lesbos a scris că Roma a fost fondată de Enea și Ulise, care s-au reunit acolo. Alți istorici antici, inclusiv Damastes din Sigeum, au fost de acord cu el. Legenda greacă povestește despre Ulise ca fondatorul Lisabonei in Portugalia, numindu-o Ulisipo sau Ulisseya, în timpul misiunii sale de douăzeci de ani pe mările Mediterane și Atlantice. Olisipo era numele Lisabonei si în timpul Imperiului Roman. Pausanias in Descrierea Greciei scrie că la Pheneus a existat o statuie de bronz a lui Poseidon, supranumit Hippios, adică calul, care conform legendelor a fost dedicată de Ulise și, de asemenea, un sanctuar al lui Artemis care se numea Heurippa. In greaca veche: Εὑρίππα înseamnă căutătoare de cai, și a fost fondat de Ulise. Tracii au fost un popor vorbitor de indo-europeană care a locuit o mare parte din sud-estul Europei în istoria antică. Tracii locuiau în principal în sud-estul Europei, în Bulgaria, România, nordul si sudvestul Greciei de astăzi, dar și în nord-vestul Anatoliei (Asia Mică) in Turcia de azi. Cultura proto-tracă s-a dezvoltat și în geți și daci, precum și alte câteva triburi tracice mai mici. Scriind în secolul al VI-lea î.Hr., Xenofan i-a descris pe traci ca fiind “cu ochi albaștri și cu părul roșu”. Regatul Odrysian, trac a fost fondat de regele Teres I, exploatând prăbușirea prezenței persane în Europa din cauza invaziei eșuate a Greciei în 480–79. Teres și fiul său Sitalces au urmat o politică de expansiune, făcând din regatul lor unul dintre cele mai puternice ale vremii lor. De-a lungul istoriei sale timpurii, a rămas un aliat al Atenei și chiar sa alăturat Războiului Peloponezian de partea ei. Teres, despre care se spune că a trăit 92 de ani, murise la izbucnirea războiului din Peloponesia în 431 î.Hr.. Succesorul său a fost fiul său Sitalces, a cărui domnie este cunoscută în mare parte datorită relatării lui Tucidide. Înainte de război, se știe că a făcut campanie împotriva Paeonienilor din vest, subjugând unele dintre triburile care trăiau de-a lungul cursurilor superioare ale Strymonului. Acum, influența sa s-a extins peste o mare parte a Bulgariei, a Traciei grecești și turcești și, de asemenea, a unor părți din sud-estul României: de la râurile Strymon și Iskar în vest până la Marea Neagră și Propontis în est, precum și Haemus și gura de vărsare a Dunării.Potrivit lui Tucidide, statul Odrisian era „foarte puternic, iar în veniturile și prosperitate generală depășea toate națiunile Europei care se află între Marea Ionică și Euxine [Marea Neagră]. Cultura tracică a fost descrisă ca fiind tribală de greci și romani. Ei au rămas în mare parte dezbinați, primul lor stat permanent fiind regatul Odrysian în secolul al V-lea î.Hr. Ei s-au confruntat cu subjugarea de către Imperiul Ahemenid – Persan, cam în același timp. Tracii au cunoscut o scurtă perioadă de pace după ce perșii au fost învinși de greci în războaiele persane. Regatul Odrysian și-a pierdut independența în fața Macedoniei la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. și și-a recâștigat independența după moartea lui Alexandru cel Mare. Tracii s-au confruntat cu cucerirea de către romani la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., sub care s-au confruntat cu lupte interne. Ei au compus părți majore ale revoltelor împotriva romanilor împreună cu macedonenii până la al treilea război macedonean. Ultima utilizare raportată a unei limbi tracice a fost de către călugări în secolul al VI-lea d.Hr. Tracii au fost descriși ca „războinici” și „barbari” de greci și romani și au fost apreciați ca mercenari. În timp ce tracii erau percepuți ca nesofisticați de către contemporanii lor, se spune că ei „aveau de fapt o cultură destul de avansată, care era remarcată în special pentru poezia și muzica sa”. ~ “Thrace”- Encyclopaedia Britannica. Prima înregistrare istorică a tracilor se găsește în Iliada, unde sunt descriși ca aliați ai troienilor în războiul troian împotriva grecilor antici. Etnonimul trac provine din greaca veche Θρᾷξ (Thrāix; plural Θρᾷκες, Thrāikes) sau Θρᾴκιος (Thrāikios; ionic: Θρηίκιος, Thrēikios), iar toponimul Tracia provine de la Θρᾴκιος (Thrāikios); ῄκη, Thrēikē). Aceste forme sunt toate exonime așa cum sunt aplicate de greci. Deci nu stim cum se numeau tracii pe ei isisi. În mitologia greacă, Thrax (prin numele său pur și simplu tracul prin excelență) era considerat unul dintre fiii reputați ai zeului Ares. Potrivit unei teorii, strămoșii lor au migrat în trei valuri din nord-est, Trans Carpatia: primul în neoliticul târziu, al doilea în epoca timpurie a bronzului și al treilea în jurul anului 1200 î.Hr. Au ajuns în insulele din Marea Egee, forțând pelasgii și aheii, punând capăt civilizației miceniene. Istoricii antici greci și romani au fost de acord că vechii traci erau luptători superiori; doar fragmentarea lor politică constantă i-a împiedicat să cufunde ţinuturile din jurul nord-estului Mediteranei. Soldații lor erau apreciați ca buni mercenari, în special de macedoneni și romani. Tracii au locuit părți din vechile provincii Tracia, Moesia, Macedonia, Beotia, Attica, Dacia, Scythia Minor, Sarmatia, Bitinia, Mysia, Pannonia și alte regiuni ale Balcanilor și Anatoliei. Tucidide menționează despre o perioadă din trecut (din punctul său de vedere), când tracii au locuit regiunea Focida, cunoscută și ca locația Delphi; o definește după viața lui Tereus – rege mitologic trac și fiul zeului Ares. Primele colonii grecești de-a lungul coastelor tracice, întâi la marea Egee, apoi la marea Marmara și marea Neagră au fost fondate în secolul al VIII-lea î.Hr. Regatul Odrysian a fost o uniune statală a peste 40 de triburi tracice și 22 de regate care au existat între secolul al V-lea î.Hr. și secolul I d.Hr. A constat în principal din spatiul unde este Bulgaria de astăzi, răspândindu-se în părți din sud-estul României (Nordul Dobrogei), părți din nordul Greciei și părți ale Turciei europene moderne, la Marea Marmara si Marea Egee. Până în secolul al V-lea î.Hr., populația tracilor era suficient de mare încât Herodot i-a numit al doilea cel mai numeros popor din partea lumii cunoscută de el (după indieni) și potențial cel mai puternic, dacă nu ar fi fost lipsa lor de unitate. În 279 î.Hr., galii celtici au avansat în Macedonia, sudul Greciei și Tracia. Curând au fost forțați să iasă din Macedonia și din sudul Greciei, dar au rămas în Tracia până la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr. Din Tracia, trei triburi celtice au înaintat în Anatolia și au stabilit regatul Galatiei. Latinii, cunoscuți uneori sub numele de Lațiali sau latini, au fost un trib italic care includea primii locuitori ai orașului Roma, ce conform scrierilor grecesti a fost infiintat de Ulise si fiul lui ulise Latinus isi leaga si el numele de regiune si de limba vorbita de romani – latini. Putea oare limba tracică să fie cea a strămosilor lui Ulise? Începând cu anul 1000 î.Hr., latinii au locuit în mica regiune cunoscută de romani sub numele de Latium vetus, adică zona dintre râul Tibru și promontoriul Muntelui Circeo la 100 km sud-est de Roma. În urma expansiunii romane, latinii s-au răspândit în Latium adiectum, locuit de popoare osco-umbriene. Latinii erau cunoscuti ca “oamenii din campie”, asa s-ar traduce numele lor in latină, sau tracă? Distribuția geografică a limbilor antice ale peninsulei italic poate fi explicată în mod plauzibil prin imigrarea unor valuri succesive de popoare cu limbi diferite. Limbile paleo-europene, sau limbile europene vechi, sunt cele mai multe limbi necunoscute care au fost vorbite în Europa înainte de răspândirea familiilor indo-europene și uralice cauzate de invazia din epoca bronzului din stepa eurasiatică a păstorilor ale căror limbi descendente domină continentul de astăzi. Istoricul grec antic Herodot păstrează tradiția conform căreia Tyrrhenoi (etruscii) își au originea în Lydia, în Anatolia. Un posibil sprijin pentru o origine estică a etruscilor poate fi oferit de două inscripții într-o limbă strâns legată de etruscă găsite pe insula Lemnos din nordul Mării Egee. Latium era situat pe malul stâng al râului Tibru, extinzându-se spre nord până la râul Anio și spre sud-est până la Pomptina Palus la sud si promontoriul Circeian, Monte Circeo or Cape Circeo. Interesantă toponimie, pe mama lui Latinus o chema Circe. Se pare ca au un talent special grecii, sa boteze reperele geografice in asa fel ca să recunoastem marca grecească lasată pe traseul lor colonial Odiseic. Circe este descrisă ca fiica zeului soarelui Helios și a nimfei oceanide Perse. Cea mai cunoscută dintre legendele ei este povestită în Odiseea lui Homer, când Ulise vizitează insula ei Aeea – Elba pe drumul de întoarcere de la războiul troian și ea îi schimbă cea mai mare parte a echipajului în porci. El reușește să o convingă să îi readucă la forma umană, locuiește cu ea timp de un an și are 2 fii de la ea, Latinus și Telegonus. Geografia oarecum inconsecventă a Odiseei lui Homer este adesea considerată mai mult mitică decât literală, dar geografia savantului și poetului alexandrin Apollonius din Rhodos este mai specifică. În epopeea sa Argonautica, el localizează insula undeva la sud de Aethalia – Elba, pe coasta de vest a Italiei. Si cum limbile sunt materne ar trebui să asumăm că Circe, cel putin printre limbile ce le vorbea, folosea si limba tracă ca sa i-o treacă și lui Latinus. Cine stie, dar enigma timpurilor trecute este ceea ce ne face si mai curiosi si mai tenace in a ne cunoaste trecutul, a-i observa experientele pentru a nu-i mai repeta accidentele. Atlanta – 11/11/2023 |
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
CD, vreo două propoziții măcar în limba tracă antică ar fi necesare. Poate descifrezi corect textul de pe vreo plăcă dacică de plumb? Nu aș crede…
Limbile tracice care încă se mai vorbesc sînt: letona, lituaniana, româna și dialectele aromânești, albaneza.
Introducere la articolul lui Nick Kollerstrom
Suntem victima miturilor la care noi nu vrem/putem să renuntăm. Mitul Vechiului Testament trebuia păstrat de Biserică ca un capitol de exemplu a ceea ce nu trebuie să credem sau să facem. Acest lucru rezultă si din textele Noului Testament, din care Epistola lui Pavet către Tit cap.1 cantul 13 si 14 este edificatoare, cat si din Epistola catre galateeni cap1, cant 9.{3}NT.
Deci orice altă Evanghelie decat cea a lui Hristos propăvăduită si de Sf. Pavel si galateenilor este de fapt o anatemă, un blestem.
Si iată că pentru necunoscute incă motive s-a păstrat Vechiul Testament in Biserică, dar nu tocmai ca pe o listă de fapte si exemple pe care să nu le facem sau nu să le urmăm. Am crezut si in povestile evreilor din Tora, cartea lor sfantă si anathema ne-a urmat 2 milenii.
Nici Biserica nu ne-a ajutat si nici noi nu am avut curajul să fim credinciosi pe deplin doar Noului Testament, asa cum ne cere chiar Noul Testament.
Scuza Bisericii este că: “ si buruienile, chiar dacă’s otr ăvitoare sunt si ele necesare ca să forteze planta bună să se intreacă cu cea rea si să o dovedească” – raul necesar.
Da, metoda este logică si dovedită numai că Biserica nu a pus o etchetă clară si amenintătoare pe Tora evreiască – Vechiul Testament, ca să ne poată feri.
Logic, cand noi v’om fi in stare să divortăm definitiv de mitul evreiesc atunci v’om fi in stare să nu mai fim păcăliti si inrobiti de “alesii” Dumnezeului lor.
Interesant este faptul că evreii au cel mai mare procent de atei si multi, chiar dacă nu s-au despărtit total de religia traditională, totusi nu mai cred in inventiile Torei, care nu sunt sustinute de stiintă. Intrebarea care se pune este: atunci noi de ce mai suntem incă credinciosi Torei care nici nu ne apartine?
Suntem manipulati incă de la inceputurile Crestinismului să credem naratiunea, Evanghelia veche, iudee si să uitam Evanghelia noastră sfantă, Noul Testament.
Dumnezeul nostru este Tatăl lui Hristos si Tatăl nostru si nu caruselul de figurine sinistre din Tora – Evanghelia mozaică.
CD
IUDAISMUL CA RELIGIE AUTO-TERMINATĂ
Nick Kollerstrom • 18 iulie 2023
Povești neadevărate există la fiecare capăt al celor trei mii de ani ai istoriei evreiești – fictive, fabricate și de o amploare imensă. S-ar putea să începem din secolul al X-lea î.e.n., când arheologii, după un studiu sârguincios, nu au găsit nicio urmă a regelui Solomon, a templului sau a imperiului său.
O jumătate de secol de săpături intensive din Țara Sfântă a ajuns acum la această concluzie. Presupusul imperiu puternic al lui David și Solomon, care se întindea de la Nil până la Eufrat – pe baza căruia s-a format statul modern Israel – nu a existat, este doar visul unor religiosi habotnici.
Între timp, Biblia nu face nicio mențiune despre marele imperiu al Egiptului, care într-adevăr s-a întins în acea perioadă de la Nil până la Eufrat. Aceste lucruri trebuie să fie reglate în lumea poveștilor, precum Moise despărțind Marea Roșie.
Experții ajungeau în cele din urmă la această concluzie negativă pe măsură ce noul mileniu a început, de exemplu:
• “Trecutul mitic, arheologia biblică și mitul lui Israel”, de Thomas Thompson, 1999
• “David și Solomon, În căutarea regilor sacri ai Bibliei”, de Israel Finklestein și N.A. Silberman, 2006
• “Căutarea Israelului istoric”, de Finklestein și A. Mazar, 2007
• “Invenția poporului evreu”, de Shlomo Sand, 2009
• “Palestina, o istorie de patru mii de ani”, de Nur Masala, 2018.
Wikipedia, chiar si ea, ne asigură că Moise este doar un mit. „Exodul”, în mod tradițional baza identității evreiești și cea mai povestită narațiune din lumea occidentală,[1] dă naștere unor mari conferințe care tind să se încheie cu aceeași triplă negație:
• nicio dovadă pentru Copiii lui Israel în Egipt sau evadarea din acestea,
• nicio dovadă a călătoriei lor prin deșertul Sinai
• nicio dovadă că au asalt în Canaan și au cucerit localnicii.
În vremurile moderne, evreilor li s-a oferit pământ în Palestina și l-au numit „Israel”. Inspirați de o mare speranță, convingerea lor era că arheologia le va valida istoria epică, așa cum s-a desfășurat de-a lungul mileniilor trecute. Au mers la lucru cu o mistrie într-o mână și Biblia în cealaltă, dar au primit un mare șoc.
Țara Sfântă le-a dezvăluit într-adevăr secole de monoteism devotat în timpul consemnat de scripturile lor antice – dar a fost o reverență față de Zeiță, așa cum arată miile de figurine săpate peste tot în Iudeea, pe unde au excavat.
Toate erau asemănătoare cu capul, trunchiul și sânii mari si goi.[2]
Nici urmă de o invazie aprigă a Canaanului de către copiii lui Israel nu a putut fi deslușită, așa cum au afirmat textele lor, plus documentele ciudate ale zeului lor Iehova l-au avut cu un partener: „Așerath”.
S-a descoperit că, în secolul al X-lea î.Hr., a avut loc o secetă intensă („Seceta miceniană” care s-a răspândit în întreaga Mediterană de Est, care a durat câteva secole, ceea ce a făcut ca multe ferme și sate să fie abandonate.
Ierusalimul, construit pe un munte, avea puțină alimentare cu apă sau pământ fertil și ar fi putut foarte bine să fi fost atunci nelocuit, sau în cel mai bun caz, era un mic sat care vindea măsline – atâta tot.
Nu avea rege pentru că nu existau regate. Doar un secol mai târziu micile regate –orse, din Canaan – și anume Iudeea, Efraim, Samaria/Israel, Moab și Edom, etc. – au început să se dezvolte, pe măsură ce seceta a încetat și stăpânirea imperiului Egiptean a slăbit. Principalele orașe care aveau temple erau atunci Samaria și Megiddio, dar nu Ierusalimul – acesta din urmă a devenit capitala înfloritoare a Iudeei doar câteva secole mai târziu.
Israelul antic a fost numit uneori Samaria și asirienii au făcut aluzie la el ca fiind țara lui Omri sau Omrides, regele Omri fiind primul său rege. „Israelul” poate fi mai mult numele unui popor decât al unui stat-națiune. Fiind o regiune la vest de râul Iordan – la sud de Galileea și la nord de Efraim și Iudeea – a fost distrusă pentru totdeauna în 720 î.Hr., după ce a făcut greșeala de a provoca puternicul imperiu asirian.{1}
Israelul a fost învins și absorbit de armata asiriană, apoi evreii au început să se deplaseze spre sud, în Iudeea, care a devenit puternică și prosperă.
Scripturile ebraice spuneau despre un zeu brutal:
“Orice lucru dedicat distrugerii este prea sfânt Domnului” – (Levitic 27:28) și a oferit relatări eroice, dar fictive despre ștergerea orașelor, uciderea armatelor, luarea de pradă etc., un zeu care îi liniștea constant că sunt pruncul ochilor Săi și în mod inerent superiori altor popoare.
Acea narațiune, prin care au fost aleși, s-a dezintegrat în timpul secolului al XX-lea. Speranța de la temelia Israelului modern este în proces de auto-stingere, pe măsură ce implicațiile complete ale întregii istorii – care nu s-a întâmplat niciodată – continuă să se dezvolte.
Savantul, opus al profesorului, Shlomo Sand, in “Invenția poporului evreu”, a trecut în revistă bine acest proces de autocunoaștere, un proces de implozie culturală, de înțelegere a ceea ce nu existase istoric.
Evreii de astăzi cu greu mai cred în zeul Deuteronomului sau al Leviticului.
Pentru a cita punctul de vedere al unui egiptolog modern:
“Regulile pe care le-a stabilit [Iahve]… erau draconice în extrem, iar voința divinității cu totul barbară. Grupurile extraterestre ale căror acțiuni sau chiar prezență au fost considerate în opoziție cu Israelul sunt supuse măcelului genocid la ordinul lui Iehova (Exod. 17:14; Numeri 31; 1 Sam. 15:3); chiar şi fraternizarea cu străinii aduce ciuma (Numeri 25:9, 18).
Oricine se opune lui Iehova arde (Numeri 11:1-3; 16:35); oricine se plânge, îl lovește cu ciumă (Numeri 11:33; 14:37; 16:49) sau trimite după aceea șerpi otrăvitori (Numeri 21:6). Practicile cultice aberante, chiar dacă sunt îngăduite în mod nevinovat, aduc moartea (Exod. 32:35; Numeri 15:37-40).[3]
Odată cu dispariția credinței în zeul lor Yahweh, poate rezista identitatea lor colectivă? Căci psihoza lor religioasă paroxistică există si este bine dovedită.
Știința geneticii părea că va veni în ajutor, iar căutarea unei „gene Abraham” era speranta la început. Sau ar arăta doar că evreii europeni au venit din Khazaria, un imperiu de pe stepele Rusiei care s-a destrămat în secolul al X-lea, așa cum susținuse Arthur Koestler.[4]
Teza lui Koestler rămâne moderat credibilă, deși istoricul este limitat. „Khazaria s-a prăbușit cu ceva timp înainte de primele indicii ale prezenței evreilor în Europa de Est și este dificil să nu-i legați pe cei doi.” (Sand, p.246)
În ceea ce privește studiile genetice, Shlomo Sand a considerat că „Concluzia este că, după toate eforturile „științifice” costisitoare, un individ evreu nu poate fi definit de niciun criteriu biologic.” (Sand, p.278) Israelul modern devenise, a concluzionat Sand, „un stat al cărui scop principal este să servească, nu un demos civil-egalitar, ci un etnos biologic-religios care este în întregime fictiv. (pag. 307)
Era îndoielnic dacă asta ar putea rezista.
Evreii au avut întotdeauna o ființă si o psihoză colectivă puternică.
Ca popor intelectual și cosmopolit, lor le lipseste o legătură inerentă cu un pământ, o țară, o geografie. {2}
Percepția lor de sine este un carusel continuu cu privire la existența lor ca rasă, națiune sau religie. Scrierea ebraică se extinde până în secolul al VIII-lea î.Hr. fiind una dintre primele scrieri alfabetice și singura care a rezistat atât de mult timp.
Povestea lor, care se desfășoară de-a lungul mileniilor, le conferă „noi” sperante desarte, legându-i împreună.
PUTEREA LOR VINE DIN A-I FACE PE ALȚII SĂ CREADĂ ASTA.
Astăzi, entuziasmul răsună în jurul așa-numitului Munte al Templului din Ierusalim, unde evreii plănuiesc să construiască al Treilea Templu.
Cu siguranță ei nu pot face acest lucru pentru că nu a existat un temple vreodată „Primul Templu” si nici un templu nu a fost construit vreodată pe acel loc.[5]
Niciun templu ebraic nu a fost construit în vârful unui munte, în timp ce romanii și-au construit întotdeauna forturile în cel mai înalt punct al unei localități. Acea suprafață mare și plată de 35 de acri a fost construită ca locul cazarmei Legiunii a X-a Romane și a durat uimitor de două mii de ani.
Nu a existat niciodată un Templu al lui Solomon sau ruinele lui pe el sau sub el.[6] Zidul la care se roagă evreii este partea laterală a fortului unde a locuit Legiunea a X-a – cea care a ajutat la nimicirea unui milion de evrei[7] în anul 70 d.Hr.
Acesta ar putea fi un moment pentru creștini să acorde atenție versetului „NU CREDEȚI POVEȘTILE IUDEILOR” (Tit 1:14).{3}
Comparând țara Israelului așa cum s-a format în 1949 cu țara antică, se constată cu amuzament că așa-numita zonă „West Bank”, unde a existat de fapt Israelul antic a fost exclusă! Asta indică un grad de confuzie istorică. De asemenea, cum de au ajuns să pretindă acea bucată mare din deșertul Sinai, nicăieri aproape nici de Israelul antic, nici de Iudeea?
Trei milenii mai târziu, ajungem la un neadevăr relativ masiv.
Povestea Holocaustului a servit pentru a conferi evreilor identitatea lor specială „aleasă” în secolul al XX-lea. A venit în ajutor, folosind un dualism prin care naziștii din cel de-al doilea război mondial erau răi, iar evreii pe care i-au vizat erau buni.
Acel dualism maniheic al binelui-contra-răului a fost stabilit la procesele de la Nürnberg de după război, de când a fost promulgat fără încetare prin industria divertismentului. Dacă evreii ar fi fost adunați de naziștii răi, atunci, după acel criteriu secular modern, ei ar putea reapărea ca Aleși. Este destul de simplu, doar asta urmărește si Stephen Spielberg.
Această temă a fost explorată în “The Wandering Who?” – “Cine’s rătăcitorii?” a lui Gilad Atzmon. Yeshayahu Leibowitz, filozoful care era un evreu ortodox observant, mi-a spus odată: „Religia evreiască a murit acum 200 de ani. Acum nu există nimic care să-i unească pe evreii din întreaga lume în afară de Holocaust.” Îți amintești ce? Îți amintești cum? Uri Avnery 19.3.05[8]
[N.B., Atzmon, un evreu sefard care a crescut în Israel și a servit în IDF, a fost găsit vinovat de „antisemitism” în tribunalul Marylebone Magistrate – dat în judecată cu succes de Campania Împotriva Antisemitismului! A fost suprarealist: tipii ăia pur și simplu nu știu când să se oprească.]
Spre sfârșitul secolului al XX-lea, pe măsură ce credința în poveștile originii dispăruse, Holohoax s-a transformat într-o religie modernă înfricoșătoare, în care credința este obligatorie. Ca pașaport de identitate, acesta conferă evreilor o unitate și le întărește statutul special. În zilele noastre, o simplă statuie a Annei Frank poate evoca narațiunea.
Cât de mare efect are un asemenea neadevăr asupra lumii noastre!
În calitate de istoric al științei, fac apel la recunoașterea modului în care tehnologia obișnuită de igienă a funcționat atunci, în lagărele de muncă germane.[9] Dezbaterea pe această temă este interzisă deoarece Instituția știe că va pierde argumentul. În ceea ce privește motivul pentru care trebuie să se agațe, haideți să avem totusi curajul să răspundem la această întrebare.
Cu siguranță, în cel de-al Doilea Război Mondial, camerele de gazare cu cianură naziste au fost cele mai eficiente și au ucis milioane de oameni.
Da. Au ucis milioane de insecte, dar nu evrei.
Nu este oare timpul ca evreii să înceteze să mai încerce să se confunde cu insectele?
Este nedemn. Datorită IQ-ului lor ridicat, afirmația lor continuă că ei, nu insectele, ucise cu Zyklon continuă să deformeze întreaga noastră cultură.
Luați în considerare faptul că aproximativ doar 40% dintre deținuții din lagărele de muncă erau evrei. Este insuportabil și de ce este insuportabil?
Nu avem voie să discutăm despre asta, chiar dacă provine din informații din domeniul public.[10]
Este insuportabil pentru că ar distruge statutul „ales” al evreilor. Ei cuprindeau mai puțin de jumătate dintre deținuții din lagăr. Dar asta ar însemna că nu mai erau speciali.
În timp ce, este în regulă să spunem că homosexualii au fost arestați și, de asemenea, condamnați să intre în „lagărele morții”. Li se permite să împărtășească virtutea de a fi adunați de către naziștii Ze Evil. Ei pot participa la narațiunea fictivă pentru că ar fi foarte puțini în raport cu evreii și astfel prezența lor imaginară nu ar invalida soarta sfântă, sacră a evreilor.
Sau, luăm un alt fapt simplu: mortalitatea evreilor din lagăre nu a fost în medie diferită de alți deținuți, adică, în general, aceștia au murit aproape în același ritm cuceilalati. Este (sugerez) de preferat să eviți să dai numere, așa că necruțătoare a fost programarea mentală în acel tărâm. Oamenii au mințile incuiate și veți primi doar o scurtă negatie despre această chestiune.
Cu toate acestea, dacă omenirea își dorește un viitor constructiv, trebuie să suporte discuții deschise pe această temă, oricât de dureroasă ar fi. Să fim clari că Revizionismul va câștiga orice astfel de dezbatere.
Încercați asta pentru un moment: „Au murit mai mulți catolici decât evrei la Auschwitz.” [11] Fapte simple ca acestea ar putea (sugerez) să fie eficiente.
Sau dacă preferați să evitați să folosiți cuvântul “J”, ce zici: nimeni nu a murit de gaz în cel de-al doilea război mondial; sau poate: „Camere mari de gazare umane nu au existat niciodată în istoria omenirii.” Asemenea afirmații simple pot îndepărta frica și groaza.
Sau, o aluzie la culoarea roz ar trebui să fie destul de neamenințătoare, poate? Încercați să spuneți: „Păcat că au greșit culoarea”. Moartea prin cianură lasă un corp roz strălucitor, rezultat al mecanismului său de negare a oxigenului și nu a existat o singură aluzie la un cadavru roz în niciun lagăr de muncă german adusă la Nürnberg[12] sau oriunde altundeva. Știință proastă – au greșit oare culoarea!
Sau, încercați această glumă scurtă folosită de Kevin Barrett: Odată ce Zyklon a început să fie introdus în lagărele de muncă germane, în vara lui 1942, mortalitatea a scăzut, nu a crescut.
Aceste afirmatii sunt suficient de scurte încât s-ar putea să le puteți introduce înainte ca cheia lacătului mental să fie rotită.[13]
Creștinii trebuie să înțeleagă că nu este o virtute să crezi în ceea ce nu a existat niciodată. Asta nu-ți va salva sufletul. {3}
La ambele capete ale uimitoarei perioade de trei mii de ani de istorie evreiască se află fantome extraordinare, imaginații pe care noi, goyim, am fost făcuți să le credem. Ceea ce nu a fost niciodată, fapte care nu a avut niciodată existență asa cum este înscris ca fapt în cărțile din întreaga lume.
Avem nevoie de o experiență de terapie colectivă de a discuta despre: Ce sa întâmplat cu adevărat. Numai puterea Adevărului ne poate salva acum.
Suntem capabili de asta?
Am putea concluziona că iudaismul trebuie inevitabil să se autotermine în acest secol al XXI-lea, pur și simplu din cauza puterii intelectuale a evreilor moderni, care nu pot spera să evite să vadă cum s-au dezintegrat narațiunile lor care definesc identitatea.
Erau povești extraordinare, dar niciodată adevărate.
Texte relevante: Shlomo Sand, “Invenția poporului evreu 1999”; Gilad Atzmon, “Cine’i rătăcitorul?” 2011; John Tiffany, “Fountain of Fairytales a Scholarly Romp through the Old Testament” –“ Fantana povestilor o trecere in revista academica am Vechiului Testament”, 2013; N.K. Breaking the “Spell, the Holocaust Myth and Reality” – “ Articularea Holocastului cu Mitul si Realitatea”, 2014.
NOTE:
[1] Exodul „probabil cea mai influentă poveste spusă vreodată:” Jan Assmann, From Akhenaton to Moses 2016, p.25.
[2] Sawah, Firas Jerusalem in the Age of the Kingdom of Judah, în Thomas Thompson 2003, pp.114-144.
[3] Donald Redford, Egiptul Canaan și Israelul în vremurile antice, 1992, p.274.
[4] Arthur Koestler, The Thirteenth Tribe: the Khazar Empire and its Heritage, 1976.
[5] Robert Cornuke, Temple 2014; Marilyn Sams, The Jerusalem Temple Mount Myth, 2014.
[6] „Nici o dovadă arheologică, directă sau indirectă, nu susține propunerea ca Ierusalimul antic să fie căutat în Muntele Templului de astăzi”. Geva H. și de Groot, A.’The City of David is not on the Temple Mount,’ Israel Exploration journal 2017, 67,1, pp.32-49, 32.
[7] Peste un milion de uciși: Josephus Războaiele evreilor; istoricul roman Tacitus are mai puțin, 600.000.
[8] Citat în Atzmon, The Wandering Who?Cine’s rătăcitorii?” P.148.
[9] NK, Breaking the Spell, “The Holocaust Myth and Reality”, 2014; whatreallyhappened.info.
[10] whatreallyhappened.info/daily.html (discutat în cartea mea Breaking the Spell, care este greu de obținut).
[11] whatreallyhappened.info => Bletchley Park Decrypts => Decese la Auschwitz în 1942
[12] whatreallyhappened.info/pinknotblue.html
[13] Pentru zeitgeist-ul în schimbare pe acest subiect, comparați articolul din 2017 al lui Ron Unz, russia-insider.com/en/mainstream-holocaust-narrative-substantially-if-not-entirely-false-editor-top-us-conservative-site cu cel mai recent http://www.unz.com/runz/american-pravda-harvard-racial-discrimination-and-holocaust-denial
Sursa: https://www.unz.com/article/judaism-as-a-self-terminating-religion
Notele Traducatorului:
1. De fapt Israel sau IsraEl inseamna Isra –popor si El este Dumnezeu, deci este Poporul lui Dumnezeu. Rezulta ca evreii egocentristi si nomazi de felul lor s-au denumit pe ei insisi Poporul lui Dumnezeu, dar tara nu au avut caci misunau peste tot in Orientul Mijlociu pana erau alungati sau nu erau primiti, au fost nomazi ca si arabii cu care se inrudesc de familie semită.
2. Din acest motiv evreii refuză un refugiu intr-o tară, oricat de binevoitoare ar fi, căci ei au nevoie de o tară a lor, un stat al lor care să le asigure protectie fată de orice altă tară, cum face acum Israelul, acordand imunitate si impunitate tuturor excrocilor si criminalilor evrei ce isi gasesc refugiul aici.
3. Cunoscut din aluziile Noului Testament din Faptele Apostolilor și Scrisorile pauline, Titus a fost un neevreu convertit căruia Pavel, spre deosebire de oportunitatea oferita lui Timotei, a refuzat să-i permită luii Titus să fie circumcis (Galateni 2) la Ierusalim când partidul iudeo-creștin. a cerut această concesiune tradiției religioase. In cap. 1 din Epistola catre Galateeni Sf. Pavel arată in 1;7 că: “… sunt unii oameni care vă tulbură si voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” si se precizeaza in 1;9 “ … dacă vă propovăduieste cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care v’am propovăduit-o vouă, să ne fie anathema!”
Citatul este din Epistola lui Pavel catreTit(us) din Noul Testament si pentru a fi inteles mai bine este necesar sa dam citire la cantul 13 urmat de 14 ad literam: “ 13- Marturia asta este adevărată. De aceia mustră-i aspru ca să fie sănătosi in credinta” + ”14 -si să nu se tină de basme evreiestisi de porunci date de oameni care se intorc de la adevăr.”
Traducerea si {Note}: CD