Limba română, sufletul naţiei

Calin Kasper

Limba română, sufletul naţiei

Am întrebat inteligenţa artificială, ce funcţiuni îndeplineşte limba română. Iată răspunsul:

Limba română îndeplinește funcții fundamentale: comunicativă, cognitivă și expresivă (exprimarea emoțiilor). De asemenea, are rol identitar, fiind principalul element care definește apartenența la cultura și spațiul românesc.
Aceste roluri sunt organizate în cinci stiluri:
1) Stilul oficial (juridic-administrativ)
2) Stilul tehnico-științific
3) Stilul publicistic (jurnalistic)
4) Stilul artistic (beletristic): Întâlnit în literatură (poezie, proză, dramaturgie). Pune accent pe expresivitate, estetică și trăiri.
5) Stilul colocvial (familiar): Folosit în viața de zi cu zi, în comunicarea cu familia sau prietenii.

Din răspuns rezultă tot mai clar, de ce limba română devine pe zi ce trece tot mai săracă în expresii care transmit emoţii. Din cinci stiluri funcţionale, doar unul singur este artistic, restul având legătură doar cu comunicarea seacă de informaţii. În aceste condiţii, lignificarea limbii devine tot mai acută, ceea ce îndepărtează limba tot mai mult de suflet.

Inteligenţa artificială ne mai spune că stilul artistic se întâlneşte în literatură. Dar ce este literatura? Nici măcar Călinescu în a sa monumentală Istorie a literaturii nu ne-a oferit o definiţie a ei. Se pare că românul, născându-se poet, a supt literatură odată cu laptele matern, ceea ce-l scuteşte să mai aibă nevoie de o definiţie a ei.

Dacă văzui că nimeni nu se osteneşte a defini literatura, am fost nevoit să găsesc o definiţie proprie. Am luat ca exemplu, că doară nu era să descopăr eu roata din nou, definiţia muzicii pe care a dat-o Marius Rostogan elevului Popescu, care i-a răspuns că muzica este cea care cântă. „Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii!” îl apostrofează el pe elev, dând definiţia corectă: „Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut.” Eu am luat această definiţie drept model şi „după multă nevoinţă şi deasă strădanie”, am definit literatura cam aşa: „Literatura iaşte tropăitul cuvintelor pe cărările minţii, al căror ecou face ca sufletul să se zbârlească de emoţie.”

Amu, dacă ştim ce iaşte literatura, să ne întrebăm de ce nu s-ar putea combina funcţia informativă şi cognitivă a limbii, cu cea afectivă? Şi fiindcă de cele mai multe ori roata este deja inventată, m-am întrebat dacă nu cumva fuziunea aceasta dintre stilurile limbii române nu a fost deja pusă în practică de oameni de cultură din trecut.

Prima bănuială am avut-o când am aflat că în data de 2 iulie 1838, a apărut la Braşov publicaţia „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”! Deci nu revistă, ci Foaie, care ne duce cu gândul la foaie verde, la natură, la primăvară când pădurea înfrunzeşte. Această Foaie, împreună cu sora ei, revista „Transilvania” a apărut sub egida „Asociaţiei translivane pentru literatura română şi cultura poporului român” numită ASTRA, care a jucat un rol excepţional în trezirea românilor din Transilvania şi nu numai, la conştiinţa de sine.

Deci, am descoperit locul unde coexistă mintea şi cu inima. Scotocind prin cele două reviste şi prin scrierile „intelighenţiei transilvane” începând cu anul 1848, (care a creat o a doua Şcoală Ardeleană) am aflat ce căutam.

Să începem cu formulele de adresare, care în acele vremuri arătau faţă de „simulatisimul cetitor” nu numai respect, ci şi multă dragoste. De la Axente Sever, care îşi începe lucrarea „Răspuns la cartea neagară” cu alocuţiunea „Cetitorule bune”, la alte formulări precum „Cetitorule bine simţitoriu”, „Cetitorule nepregetătoriu şi luminatu”, ori „Cetitorule adânc cugetătoriu”, ne arată grija autorului faţă de cetitorii săi, care trebuie să fi fost pe acele timpuri tot atât de mulţi ca şi cei de azi.

Reprezentanţii Intelighenţiei ardelene aveau un adânc simţ al vorbei şi nu ezitau să o folosească în sensul cel mai literar. A veni repede, însemna la ei „a veni cu degraba”, întârzierea se numea „tămândare” care este soră cu tândălirea, închisoarea era „prinsoare” sau „profos”, iar plângerea devenea „lăcrămaţie” sau „gravamină”. Insitutuţiile statului erau dicasteriile guberniului, regiunile erau varmeghii, circumstanţele erau ţircustări, eternitatea se numea sâmpiternu, oboselile erau strapaţe, cutia Pandorei era lacră, bolnavul se numea morbos iar boala morb.
Scopul era definit ca propus (rămas în limba curentă ca mi-am propus să…),iar „în ciuda” faptului apărea ca „în mânia faptului”. Convenţia celor trei naţiuni Fraterna Unio din 16 septembrie 1437 era denumită Nărăveală, „mai ales” era exprimat mult mai distins prin „cu distincţiune” iar „cu măsură” echivala „cu diligenţă”. Ţiganii lăutari erau numiţi cu diafanul cuvânt „igreţi”. Iar perioada 1848-49 era denumită „vremea vrăjbilor” sau „epoca degheneraţiunii”.

Dar limba aceea savuroasă ne gâghilă urechile mult mai plăcut în propoziţii şi în fraze, nu numai în vocabularul luat separat. Iată cum sună două povestiri din acest roman, pe care m-am silit să-l scriu, folosind acea limbă pentru inimă şi suflet, care astăzi este doar o amintire.

Învățatul Petru Maior aflase că mitropolitul ortodocs Sava Brancovici — cel care, la 1675, printr-o hotărâre sobornicească, înlocuise în slujbele bisericeşti limba slavonă cu cea română —, fiind la masă la prințipele Transilvaniei Apafi și văzându-l acesta că mânca fasole, că togma era zi de post, principele îl întrebă în batgiocură dacă n-ar vrea să-i boteze un câne. Vlădica, om intelighentu, nu ghiolbanu, pricepând batgiocura deonestatorie, fără să-i pese de râsetele și zâmbetele din juru-i, zise că, dacă cânele e de rit ortodocs, îl botează, dacă nu, să-l boteze popii de-o religiune cu patrupedul! Întrebând prințipele, tot batgiocorește, cum se va potea afla religiunea cânelui, vlădica dete aceluia două blide, unul cu fasole și altul cu carne. Potaia, că doară nu era proastă, nici nu s-a atins de fasole, dară, dând din coadă, a înfulecat pe dată carnea, ceea ce arăta nedubiosu că acel câne era de religiune calvină, ca și prințipele și toată șleahta lui.
Pentru că s-a încontrat cu prințipele Țearei și l-a făcut de râsul lumei, vlădica Sava fu dus în temniţă la Eciu (Vințu) în varmeghia Tordei, de unde era scos vinerea în faţa besearicii și bătut cu bâtele atât de sălbatic, până ce i-a căzut carnea de pe trup. În aprilie 1683, după chinuri neînchipuite, l-a iertat Dumnedieu de și-a dat sufletul.

O șaretă cu doi cai focoși opri în fața porții gornicului de pădure din Vidra de Sus. Acesta, auzind încă de departe tropotul cailor și zdruncinatul roților, ieșise în curte, parcă presimțind că va avea oaspeți. În șaretă, pe capră, se afla prietenul lui, Ioanu Șiuluțiu, împreună cu unul din prunci, Josifu. Alisandru a deschis poarta și, luând caii de dârlogi, a tras şareta în curte. Apoi le-a pus cailor sub bot un braț de iarbă. Maria Mică l-a strigat pe Avrămuț, să iasa și el în întâmpinarea oaspeţilor. Iar ea, grăbită ca o furnicuță, s-a repezit să aștearnă o față de masă curată, apoi să aducă de-o gustare: slănină, felii de țâpău, brânză de oaie, niște ceapă, castraveţi, câțiva ardei.
A pus pe masă și două păhăruțe pentru vinars. Între timp, Avrămuț apăruse în curte și privea cu ochi mari la Josifu, care era cu trei ani mai mic. Pruncii s-au plăcut pe dată și s-au pus să se joace. Bărbații s-au așezat la masă. Ioanu venise cu o glajă în mână.
— Am trecut azi pe la crâșma lui Gligoru, ca să-ți aducu nește jinars de pere, cum șciu că-ți place mult. Pe drum l-am întâlnit pe Angelu, pe care-l șcii și tu. O fost unul din cei mai bogați băieși din Abrudu. Avea un noroc porcesc la găsitu filone bogate de aur. El și dicea că „Dumnedieu o nebunitu de i-o datu atâta bogăție”. Era o vreme când întorcea banii cu lopata. Pe timpurile bune, presăra în mămăligă praf de aur în loc de sare şi cumpăra cele mai scumpe arme de la casa italiană Lasarino Cominazzo. Îmi aduc destul de apriatu aminte cum pleca el, pe vremurile bune, de la cârciuma lui Gligoru: cu trei trăsuri! În prima era taraful de igreţi al lui Berki, care cânta de mama focului! În trăsura din mijloc stătea țanțoș Angelu, iar la urmă venea trăsura care-i aducea pălăria și bastonul. Cu asemenea purtare lipsită de diligenţia, n-o fost de mirare c-o scăpătatu, chiar mai repede de cum o făcut avere. Pesemne, lui Dumnedieu i-o vintu între timp mintea la cap. Iară Angelu, de fericire c-o scăpatu de corvoada de a mai vântura banii cu lopata, o datu în patima beției. Când l-am văzut, l-am cercetatu, după obiceiul mieu: „Angelu, unde-i pușca Lasarinu?” „E la Gligor, pentru vinu!” „Dar pistolul Cominazzu?” „Tot acolo, pe jinarsu”.
— Hai noroc, dragă Ioanu. Mă bucur că ți-ai adusu aminte să-mi mai calci pragul. Că parcă în ultima vreme m-ai cam ocolitu.
— Păi, m-am grijitu de băile mele, apoi familia, pruncii. Șcii și tu cum îi când ai de lucru până preste cap. Am mare noroc că am soţie bună, harnică și iubitore! Același noroc l-ai avut și tu, cu Maria ta a Mică. Nu putem să mulțumimu deagiuns lui Dumnedieu pentru asta. Știi, Alisandre, că omul când se-nsoară, dacă nimerește bine, o duce ca-n sânul lui Avraam, dară de nu, e vai de capul lui, că și-o băgat sângurelu în casă, fără să şcie, pe draculu cu cetera.
Pruncilor, după ce-au alergat prin toată curtea și grădina, li s-a făcut și lor foame. Maria Mică le-a pus de-or mâncat, apoi, mort de oboseală, Josifu a adormit pe-o laviță, în camera mică. Avrămuț, rămas fără camarad de joacă, începu să tragă cu urechea la vorba celor mari:
— Anulu trecut, frate-mieu Alexandru, protopopul Bistrei, avu mare năcaz, fiindcă doi netrebnici, șpanul fișcușesc Lazaru, împreună cu plebanul Abrudului Covaciu, uneltindu cu dibăcia în contra besearicii unite din Câmpeni, au doveditu cu arătări falşe și minciuni sfruntate să împingă administrațiunea fișcușească din Zlatna și Tesaurariatul din Sabiniu, ca să răşluiască un dărab de țintirim din proprietatea besearecii româneşti. Pe acest dărab de loc s-au apucatu răpitorii, mult prea devreme și prea siguri de ieşita cauzei, să ridice o besearică popistașă, cu zidurile aprope proptite de besearica românească. La această samavolnicie, frate-mieu s-o încontratu cu toată energhia, trimițându suplice și lăcrămaţii la toate deregătoriile și dicasteriile statului, arătându cum legile patriei au fost călcate în pitioare de acei omeni fără Dumnedieu.
Blăstămații ceia au cercatu chiar să-l strămute airea pe Alexandru din ținutul fișcale al Bistrei sau chiaru să-l aducă — cum sângur zicea când mi-o povestit ce-o pătimitu — la „perpetuum silențium”, adică să-l facă să tacă pre vecie. Dară protopopul — cum șcii și tu ce amarnic pote fi când îi vorba de direpturile românilor —, fără a să spăria de acei guzgani, o adusu inștanția în fața tronului Majestății Sale, bunul nost’ împărat Ferdinandu.
Cercetându-se causa cu imparcialitate, împăratul o datu dreptate protopopului, trimețându-se poroncă preînaltă la consiliariul oficiolatului tesaurariale Țiriec — un ticălos de român, deghenerat de totului la maghiari —, care până atunci ținuse la superlativ cu răpitorii. Amu dară, cum o văzut că s-o contorsu direpțiunea vântului, temându-și tare scaunul, căută să aducă cu degraba părțile la împăcăciune, dând dărabul de țintirim înapoi besearicei româneșci și dispunându grabnic la dărâmarea murilor ridicaţi zădarnic de răpitorii locului.
Alisandru mai turnă câte un păhăruț de jinars, apoi bărbații ciocniră:
— Domne, ajută! Uite cum cearcă toți veneticii să-i lipsască pe români de toate câte încă nu le-au fost răpitu! Iată dară că, dacă un bărbat nepregetătoriu ține cu cerbicie de dreptul lui, poate, cu toate împintenările răuvoitoriloru, să aducă dreptatea și de partea celor ce o au.