Limbă mamă, limbi surori…

Publicat de |2016-02-01T01:58:39+00:001 februarie 2016|Doctrină naţionalistă, Lingvistică|

Cum e cu „limba mamă” a latinei?!

Limbă mamă, limbă fiică, limbi surori.

                                                                 – ad usum Dacorum-

 

Expresiile limbă mamă, limbă fiică sau limbi surori nu sunt potrivite întru totul cu realitatea faptelor lingvistice. Aceste expresii au ca punct de plecare o comparație, o asemănare, între grai și persoana umană. Ca orice comparație, aceasta este și ea numai parțial valabilă. În sens propriu, cu referire la persoane, este știut că o mamă este o persoană care naște, dar continuă să trăiască și după nașterea copilului, fiică sau fiu. Uneori – Doamne, ferește!, trăiește chiar mai mult!

 

În materie de limbă, se constată că orice limbă mamă dispare pe măsură ce apare limba fiică, sau limbile fiice! Greaca veche este limba mamă a limbii grecești moderne, dar cele două limbi nu au conviețuit niciodată! Ci s-au succedat. Astfel că nu se poate ca un popor să vorbească limba mamă a unui alt popor, iar cele două popoare să existe în aceeași epocă, în același timp! Limba pe care o vorbeau dacii nu putea fi limba mamă a altei limbi care se vorbea pe vremea dacilor!

 

A spune că limba dacilor este limba mamă a latinei este un non sens. Despre nicio limbă vie, vorbită la un momnt dat, nu se poate spune la acel moment că este limba mamă a unei limbi care se vorbește și ea la acea dată. Despre nicio limbă vorbită în prezent nu se poatespune că este limba mamă a altei limbi!

 

Limba dacilor putea fi limbă mamă pentru latină numai dacă limba dacilor se transforma în limba latină și dispărea astfel. Dar latina și limba dacilor s-au folosit simultan în spații diferite. Cât erau de înrudite este mai greu de spus, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, a tracilor… Latina și geto-daca puteau fi cel mult limbi surori, iar într-o oarecare măsură chiar asta sunt: limbi înrudite. Dar limba din care provin a dispărut de mult, înainte de a fi consemnată! La fel cum a dispărut limba din care provin limbile slave, de exemplu!

 

Când spun că două limbi sunt limbi surori înțeleg prin asta că, în urmă cu ceva vreme, câteva secole sau milenii, strămoșii celor ce vorbesc azi cele două limbi vorbeau aceeași limbă și se considerau că aparțin aceluiași neam, aceleiași limbi. La un moment dat acei vorbitori au început să se separe unii de alții, în două sau mai multe comunități între care se întrerupe orice legătură, adică nu se mai întâlnesc unii cu alții, nu mai vorbesc și chiar uită unii de ceilalți!

 

E foarte probabil corect următorul scenariu, pe care îl discut cu toată seriozitatea: o vreme strămoșii latinilor și strămoșii dacilor au fost un singur și același popor! Locuiau, să zicem, în Transilvania! Din motive care nu ne interesează în această discuție, strămoșii latinilor au plecat din Transilvania. Cel mai probabil pentru că populația se înmulțise prea tare în raport cu resursele de supraviețuire.

 

În ipoteza că dacii sunt urmașii celor care au rămas pe loc, asta nu înseamnă că limba dacilor nu mai evoluează! Se modifică și limba celor rămași la vatră, la baștină, precum și limba celor plecați. Iar modificările uneori sunt aceleași, dar de cele mai multe ori fiecare comunitate recurge, inventează alte modificări. Cu timpul, aceste modificări se adună și sunt suficiente pentru ca vorbitorii celor două limbi să nu se mai înțeleagă dacă s-ar întâlni! Adică ajung să vorbească limbi diferite. Cele două (sau șapte) limbi au același statut și nu se pot numi decât limbi surori. Limba pe care au vorbit-o cândva deopotrivă n-o mai vorbește nimeni. O putem numi limbă mamă, dar ea este o limbă „moartă”! Nu există limbă mamă printre limbile care se vorbesc, azi sau altcândva. Când numim o limbă cu numele de limbă mamă se înțelege de la sine că este o limbă care nu se mai vorbește.

 

Nu există limbă mamă vie, vorbită în mod natural, ca limbă maternă! Latina, greaca veche sau ebraica sunt limbi moarte, nu le mai vorbește nimeni în mod natural, ca limbă maternă, în care copiii învață să gândească. Dar situația lor diferă: latina a continuat să se vorbească în Italia și în unele provincii până azi, dar pentru că între aceste comunități n-a mai existat o comunicare, nu au mai dus o viață social-politică comună,  latina a căpătat înfățișări diferite, nu total diferite, dar suficient de diferite pentru ca vorbitorii din acele comunități să nu se mai înțeleagă cu vorbitorii celorlalte comunități.

 

Greaca veche se modifică și ea și devine altă limbă, nu mai multe, deoarece comunitatea celor ce vorbeau elina nu s-a scindat, a rămas omogenă, conștientă de propria identitate.

 

Cu ebraica lucrurile stau altfel. La un moment dat ea a încetat să mai fie limbă maternă, limbă pe care copiii o învață în familie. Este „mai moartă” decât latina sau elina(greaca veche).

 

(Nu iau în discuție proiectul și experimentul sionist al limbii ivrit, un fel de resuscitare a cadavrului… Împărtășesc în acest caz părerea lui Alexandru Graur cu privire la „limba” ivrit. Desigur, este impresionant efortul care se face în Israel și alte comunități evreiești de a da viață unei limbi artificiale. Dar când te gândești că ebraica nu a fost și limba strămoșilor cazari cam cazi pe gânduri… Dar această situație nu face obiectul de reflecție al paginii de față… Revenim la oile noastre.)

 

Nu se poate spune că limba latină se trage din limba dacilor, așa cum nu se poate spune că limba română se trage din italiană. Atât limba italiană, cât și româna, se trag din latină. Le dăm denumiri diferite pentru motivul simplu că un italian nu se înțelege cu un român, nu-și pot spune unul altuia tot ce ar avea de spus. La fel, nici italianul și nici românul nu mai pricep un text latinesc, oricât de simplu.

 

Latina a supraviețuit prin limbile pe care le-a generat. Definiția limbii române, dată de Alexandru Rosetti spune că „limba română este limba latină, așa cum aceasta s-a modificat după ce a fost adusă în Dacia prin cucerirea acestei provincii de către Traian” (citat din memorie). Limba franceză este limba latină, așa cum aceasta s-a modificat după ce a fost adusă în Galia. Și așa mai departe. Rămasă în Italia, latina se modifică de asemenea, devenind altă limbă: italiana. Nu mai poate fi numită limba latină! Este pe picior de egalitate cu celelalte limbi, cu celelalte „variante” ale latinei.

 

Examinăm în continuare aceeași ipoteză: limba dacilor, așa cum se vorbea la „data” când latinii părăsesc Dacia și pleacă spre Vest, era o limbă pe care dacii de pe vremea lui Decebal n-ar mai fi înțeles-o, pentru că evoluase. Trecuse un mileniu! La fel cum va fi evoluat și limba celor plecați, ajungând să se diferențeze de limba celor rămași pe loc. Faptul că dacii nu au plecat nu conferă limbii vorbite de ei un statut de superioritate față de limba celor plecați în lumea largă! În subconștientul „daciștilor” se pare că funcționează această impresie: limba geto-dacă este mama limbii latine pentru că  latinii au plecat din Dacia, din sînul limbii și vetrei strămoșești… Au plecat de la mama de acasă!

Nota bene: ideea că latinii, strămoșii lor, au plecate din Dacia este o ipoteză, necesară pentru a discuta niște termeni. Desigur, daii și latinii, ca popoare indo-europene, au fost în trecutul lor, la un moment dat, același popor! Dar nimeni până azi nu a putut localiza în timp și spațiu acest „popor”!

 

Viteza cu care se modifică limbile diferă de la caz la caz și constituie alt subiect. Este cert că limbile se modifică în timp. Dar e nevoie de câteva secole pentru ca aceste modificări să dea naștere unei noi limbi, adică să justifice sentimentul că avem de-a face cu limbi diferite de acum!

(Evit cât pot termenul evoluează pentru că nu suntem siguri că aceste modificări se fac în bine, având ca rezultat rafinarea posibilităților de exprimare prin cuvînt!..

Dar e nevoie de câteva secole pentru ca aceste modificări să dea naștere unei noi limbi, adică să justifice sentimentul că avem de-a face cu limbi diferite de acum!)

 

În ipoteza formulată de daciști, ipoteză pe care acceptăm să o examinăm cu toată atenția, atât limba latină, cât și limba geto-dacă s-are trage dintr-o limbă mamă, al cărei nume nu îl cunoaștem. Dar putem fi siguri că acea limbă nu se mai vorbea nicăieri la data când Traian cucerește Dacia! Nu se mai vorbea pentru că se modificase mult, sub acțiunea complexă a timpului. Se modificase în manieră diferită în comunitatea celor care rămăseseră în Dacia comparativ cu maniera în care se modificase aceeași limbă în comunitatea celor plecați.

 

Grecii de azi vorbesc o limbă care provine din limba elină, greaca veche! Ele au existat în sucesiune, nu simultan!

 

Or, latina și geto-daca s-au vorbit în aceeași vreme sau epocă. Asta dovedește că niciuna nu este și nu putea fi „mama” celeilalte!

 

Cei care susțin că limba dacă este mama latinei se lasă păcăliți de cuvinte, de expresia „limbă mamă”. Această expresie este propriu zis o metaforă, care se bazează pe o comparație. Nu trebuie luată „ad litteram”! Bunăoară, dacă avem limbă mamă, de ce să nu avem și o limbă „tată”, cum propune un comentariu mai șugubăț de pe blog! Orice comparație este numai parțial valabilă! De aceea nu putem vorbi și de limbi „tată”! Dar nu avem voie să abuzăm nici de paralelismul cu mama. Stricto sensu este impropriu și să spui că o limbă se naște… Ce fel de naștere este cea care durează secole?! Și care sunt cei doi părinți? Etc., etc.

 

Dintr-o limbă mamă se naște o limbă fiică sau mai multe nu prin fecundare – de aceea nu este nevoie de un tată, ci prin evoluție și sciziune! Aceste evoluții sunt favorizate de epocile de instabilitate social-politică. Dar oricât de instabilă este o epocă, cei care vorbesc acea limbă nu-și dau seama că se naște o nouă limbă. Au necontenit convingerea, îndreptățită, că vorbesc aceeași limbă pe care o vorbesc bunicii și străbunicii lor… În același timp trăiesc simultan trei-patru generații care se înțeleg între ele: străbunicul cu nepotul vorbesc aceeași limbă, chiar dacă cu oarecari diferențe! Se înțeleg de minune!

Așa se face că nu putem spune când o limbă devine altă limbă! Nu putem preciza nici măcar secolul, căci durează mai mult de un secol, chiar de două!

 

În epoca modernă, din cauza școlii și a altor factori conservatori, încetinitori, evoluția este mult mai lentă și cu greu mai putem asista la nașterea unei limbi noi!

 

Cine va putea înțelege cele de mai sus, ca teorie lingvistică, nu va accepta de la bun început ideea că limba geto-dacă este limba din care s-a născut latina! Chiar dacă viitorul ne va furniza o cunoaștere mai bună a limbii geto-dace și va fi să constatăm asemănări mai spectaculoase și mai consistente între cele trei limbi aflate în discuție: româna, latina și geto-daca.

 

Buriaș, 10 mai 2014

Ion Coja

Post scriptum ianuarie 2016. Tare mult m-a dezamăgit doamna Iulia Brânză Mihăileanu în discuția pe care a avut-o cu analfabetul de la Nașul TV!… Doamnă dragă, atunci când întâlnești o persoană fără o pregătire de specialitate care se pronunță aiurea în tramvai în domeniul în care sunteți licențiată, aveți obligația morală de a-i explica ce este de explicat. Bunăoară cum e cu reconstrucția cuvintelor și a altor forme lingvistice! Cum ați putut să-l lăsați pe individ să conteste cu indignare apelul la cuvinte reconstruite ca metodă și procedeu lingvistic?! Reconstrucția este baza lingvisticii indo-europene! De ce nu s-ar aplica și în cercetarea limbii latine, limbă pe care o cunoaștem bine pentru că a fost atestată în sute de texte?! Cu toate astea, limba latină nu a fost intergral consemnată în aceste texte! Mai ales apectul ne-literar al latinei, latina vorbită, populară, vulgară, a fost lacunar consemnată în textele care au ajuns până la noi!

Mi-aduc aminte, eram elev când am aflat că lingviștii noștri au propus o etimologie turcică cuvîntului CIOBAN și am fost tare necăjit de această ipoteză! Dar faptul că dvs, doamnă Brânză, contestați valoarea DEX-ului pentru că propune etimologia pe care o propune cuvîntului CIOBAN vă descalifică profesional. Poate vă uitați în DEX să vedeți care este situația sinonimului PĂCURAR…

Cât privește termenii care denumesc vestimentația, nu vă mai mirați că majoritatea sunt împrumutați din alte limbi! Vestimentația înseamnă modă! Și moda este foarte schimbătoare! În domeniul vestimentației avem fatal multe cuvinte împrumutate! A SE ÎMBRĂCA, A SE ÎNCĂLȚA însă, ca denumiri generice, nu sunt împrumutate!

Dacă vreți să vedeți care este originea unei limbi, luați aminte la cuvintele care denumesc părțile corpului omenesc! Nu pot să cred că la facultate, la Chișinău, nu s-a făcut caz de faptul că majoritatea acestor cuvinte, CAP, MÂNĂ, PICIOR, GURĂ, DEGET, OCHI, FICAT, URECHE, DINTE, NAS, PIEPT, INIMĂ, GENUNCHI provin din aceeași limbă. Mai e nevoie să spun care?!