Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor romani aduși în Dacia

2020-10-16T00:23:05+03:0016 octombrie 2020|Doctrină naţionalistă|

Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor aduși în Dacia

Nota redacției: Acest text, re-publicat, trebuie citit în completarea textului precedent, intitulat Ginta nobilă latină… Abia împreună oferă imaginea completă a ipotezei pe care o avansăm privitoare la geneza limbii române.
*
*

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
Prima paginăRomanitate etnică şi romanitate lingvistică
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
13 februarie 2008de Ion CojaLingvistică7 comentariiEdit
Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

4 Comments

  1. Moisescu Corneliu Lucian 16 octombrie 2020 la 10:55 am - Raspunde

    Tampeniei cu latinizare noastra nu voi mai raspunde caci vad ca se inmultesc articolele care perpetueaza acest fals antinational. Prietene Coja, limba noastra s-a forjat de-a lungil mileniilor si nu are nicio legatura cu latina. Insistati intr-ontinationala. Va rog sa nu-mi mai trimiteti articole. Ma dezabonez de la blogul dvs. Nu am timp de pierdut cu astfel de gogomanii!

  2. CD 16 octombrie 2020 la 4:35 am - Raspunde

    DOAR MUNCĂ IEFTINĂ?
    – China a devenit o putere manufacturiera
    by https://worldaffairs.blog/2020/09/08/just-cheap-labor-how-china-became-a-manufacturing-powerhouse

    Mulți oameni au reprezentari simpliste despre creșterea Chinei ca o putere manufacturiera. Și această neînțelegere (ignoranță?) este, de asemenea, motivul pentru care aceiași oameni cred că corporațiile multinaționale au de gând să se mute rapid cu fabricile din China. Logica din spatele acestei reprezentari se reduce în cea mai mare parte la: „China are forță de muncă ieftină și astfel a devenit un gigant de fabricație.”

    Chiar asa? dacă sărăcia este singura cerință de a deveni un centru de producție, în mod evident, orice altă țară în curs de dezvoltare din lume ar fi avut rezultate bune. Luați în considerare si acest lucru: în timp ce China și India au aproape aceeași populație, in China puterea de fabricație este de aproape 10 ori mai mare decat in India.

    Să analizăm acest fenomen mai îndeaproape.
    Creșterea Chinei în industria prelucrătoare din ultimii patruzeci de ani nu a fost decât uimitoare. Luați în considerare faptul că, în 1980, producția de fabricație din SUA a fost de aproape cinci ori mai mare decât a Chinei. Cu toate acestea, doar treizeci de ani mai târziu – în 2010 – China a depășit SUA ca țară #1 din lume in materie de fabricație. Acest lucru a fost, de asemenea, destul de important, deoarece SUA a fost lider de fabricație pentru ultimii 110 ani!

    Încă o dată uimitoare: în ultimul an, excedentul comercial al Chinei în bunuri fabricate a fost … enorm 1 trilion de dolari.
    Desigur, forța de muncă ieftină a făcut o mare diferență în 1980, 1990 și chiar până în 2006 sau cam asa ceva. Cu toate acestea, după aceea, salariile Chinei au prins sa creasca fata de alte țări cu venituri medii, în curs de dezvoltare. Acum, salariile din China sunt de 2,5 ori mai mari decât în Mexic sau de 5 ori mai mari decât în Vietnam.

    Astfel, în timp ce salariile chinezilor s-au triplat pe parcursul unui deceniu (2008-2018), cota Chinei din valoarea adăugată globală a producției aproape s-a dublat de la 15% la 28%!

    Deci, evident, există mult mai mult decât forță de muncă ieftină.

    De fapt, există zeci de factori holistici care fac dintr-o țară un producător de succes. (Nu toate dintre ele sunt pozitive – de exemplu, legile de mediu laxe – dar asta e partea întunecată a producției mai peste tot). Înțelegerea acestora va ajuta să vedem ce provocare descurajatoare este pentru companiile străine cand se vor confrunta în găsirea de noi țări pentru a înlocui China.
    Nu există nici o magie, și toți cei zece factori enumerati mai jos sunt critici:

    **1. Muncă calificată, productivă și disciplinată:
    Da, mai mult decât a fi ieftin, chiar și cei mai prost plătiți lucrători trebuie să aibă toate aceste trei calități. Oamenii care fac pantofi sau asambleaza jucarii încă au nevoie de reale competențe și coerență. Produsele și cerințele se schimbă tot timpul, iar lucrători trebuie să se poată adapta extreme de rapid. Mai mult decât atât, acești oameni trebuie să apară la locul de muncă în fiecare zi și în mod constant, efectiv. În multe țări, nu puteți găsi astfel de lucrători de înaltă calitate.

    **2. Mediu și Hi-tech Fabrici de fabricație:
    O jucărie de plastic sau un bec poate părea foarte simplu, dar există o mulțime de chimie, metalurgie, știința materialelor și mult mai mult, în spatele lor ca să le facă din materiile prime. Acum imaginați-vă televizoare, motoare auto etc., fabricile au nevoie de ingineri foarte sofisticați pentru a face produsele la specificațiile si la costul corect. E multă inovație aici în spatele scenei.

    **3. Producerea la scară larga: Asamblarea a 100.000 de iPhone-uri pe zi necesită o fabrică total diferită de cea care scoate 1.000 de smartphone-uri pe zi – fiecare proces va fi diferit de la un capăt la altul. Automatizarea, fabricile inteligente, roboții și tehnologia 5G vor fi din ce în ce mai importante în fabricile viitorului.
    Din 2016, China a fost #1 în achiziționarea de roboți industriali. Anul trecut, China a instalat mai mulți roboți decât SUA, Japonia, Coreea de Sud și Germania combinate!

    **4. Elasticitate și flexibilitate:
    Vă puteți ocupa de o cerere bruscă suplimentara pentru inca 1 milion de electronice noi pentru a satisface cererile de Crăciun? Puteți trece rapid de la o versiune medie la o versiune mai nouă si mult mai larga a unui produs? De exemplu, China a fost capabila de a construi rapid fabrici de masti și LABORATOARE DE TESTARE COVID19 în termen de 2-3 săptămâni.

    **5. Design la prototipuri la produse:
    Clienții doar vor veni cu modele de produse vagi sau extrem de complexe si sofisticate și apoi se așteaptă ca producătorul să facă toate lucrările. Firmele chineze au atât de mult talent și experiență încât pot crea adesea un prototip în câteva zile. Și aceste firme trebuie să fie suficient de creative pentru a sugera modele alternative și caracteristici. Acestea sunt abilități de neprețuit care pur și simplu nu pot fi dezvoltate în câteva luni. Vezi clipul video cu Tim Cook (Apple’s CEO)

    **6. Logistică: vă asigurați că piesele și materiile prime sunt întotdeauna disponibile pentru fabric. Cât de rezistente, agile și eficiente sunt lanțurile de aprovizionare? te descurci cu toți muncitorii? Ce zici de testare și de transport maritim în toate produsele la timp? lucrați cu clienți din întreaga lume și să vă ocupați de diferite limbi, probleme juridice etc.?

    **7. Infrastructură: Guvernul chinez trebuie să se asigure că fabricile au terenuri, electricitate, apă, clădiri, depozite, drumuri, Internet etc. Și trebuie să fie accesibile. Acestea pot suna ușor pentru cineva din SUA, dar națiunile în curs de dezvoltare, cum ar fi India sau Indonezia pot lupta pentru a oferi o infrastructură de înaltă calitate? De exemplu, până de curând, penele masive de curent erau foarte frecvente în India.
    Portul Shanghai,cel mai mare port container din lume, acesta este acum total automatizat și condus de roboți, vehicule autonome și 5G. Nu există alt port maritim ca acesta înca in lume. Vezi clipul video.

    **8. Transport:
    Deși acest lucru se încadrează în infrastructură, trebuie să fie precizat. Un tren glonț care reduce timpul de călătorie cu 60% … porturi de mare adâncime, care se pot ocupa de nave masive și milioane de containere … noi aeroporturi amplasate strategic peste tot în țară … trenuri de marfă care pot călători mii de mile (cum ar fi de la Xian, China la Barcelona, Spania) … acestea sunt proiecte monumentale cu care nici o țară nu se poate intrece cu China. Acesta este motivul pentru care Xi Jinping’s Belt and Road Initiative – DRUMUL MATASII este cu adevărat vizionar.

    **9. Ecosistem:
    Acesta este un factor unic de succes pentru China. Există un ecosistem pentru orice fel de fabrică. De exemplu, o fabrică de îmbrăcăminte ar beneficia foarte mult dacă există zeci de fabrici din apropiere care se specializează în diferite tipuri de materiale – bumbac, lână, mătase, denim, nailon, poliester etc. În mod similar, o companie de smartphone-uri ar dori să lucreze îndeaproape cu alte firme care se specializează în microfoane, difuzoare, camere, ecrane, plăci de circuite imprimate etc. Alți experți în servicii, cum ar fi avocați internaționali, consultanți de marketing, și designeri sunt, de asemenea, indispensabili. Fără astfel de ecosisteme de 360 de grade, nicio țară nu se poate aștepta să fie o superputere de fabricație. Shenzhen, capitala electronică a lumii, este un exemplu stelar de astfel de ecosistem.

    **10. Scutiri fiscale, subvenții, stimulente, acorduri comerciale: În cele din urmă, aveți nevoie de un guvern foarte Inteligent și Vizionar, care in planurile de 5, 10, 20 de ani, în avans, face investiții uriașe, știe să atragă și să păstreze investitorii străini și interni, să ofere reduceri fiscale și subvenții, negocia acorduri comerciale inteligente, etc pentru a crea un mediu win-win / castig/castig.
    Deci, acestea sunt secretele din spatele succesului Chinei. Alte țări pot încerca să reproducă acest model, dar trebuie să fie pregătite să investească mult și să planifice pe termen lung. Cea mai productiva investitie este invatamantul de calitate, educatia adaptata la cererile viitorului! În timp ce o parte din fabrici se vor muta din China, din cauza salariilor ridicate din China și dorința Chinei de a îmbunătăți mediul său, americanii nu ar trebui să viseze de decuplare rapidă sau mutarea fabricilor. Acesta este motivul pentru care 75% din producătorii din SUA în China spun că nu isi vor muta producția din China! Mutarea din China în orice mod semnificativ va dura un deceniu … în cazul în care alte țări în curs de dezvoltare vor putea executa strategia lor de fabricație fără cusur, tot intr-un deceniu.
    Bonus: China a exportat enorm, 150 miliarde măști chirurgicale pentru restul lumii între martie și septembrie a acestui an. Chiar și companiile de masini electronice, cum ar fi BYD au convertit unele dintre spațiile lor de fabricatie hi-tech in spatii de producție de masini de fabricat automat măști.
    Chinezii stiu bine: Banul Vorbeste!

    Nota traducatorului:
    Dati click pe linkul de la sursa si accesand siteul original veti putea vedea fotografiile si clipurile video ce ilustreaza articolul original.
    Sursa : https://worldaffairs.blog/2020/09/08/just-cheap-labor-how-china-became-a-manufacturing-powerhouse
    Traducerea CD

  3. CD 16 octombrie 2020 la 4:03 am - Raspunde

    *
    “Si pe la ceasul al noulea Isus a stigat cu glas tare: Eli, Eli, lama Sabachthani”(Matei 27:46)
    Iar in versul 47 se spune ca: „Unii din cei ce stateau pe acolo si au auzit acele vorbe au zis: Striga pe Ilie.”
    Iar 48 completeaza „Si indata unul din ei a alergat de a luat un burete l-a umplut cu otet l-a pus pe o trestie si l-a dat sa bea.”
    Precizare, in antichitate apa cu otet se bea ca o limonada fara zahar, era ceva deosebit de racoritor si invigorator. De asemene se stia ca avea si un efect terapeutic topic si intern
    Din cauza limbilor chinuite, vorbite si ce se mai vorbesc inca in Orientul Mijlociu, unde alfabetele nu au vocale si fiecare pune vocalele cum crede ca ar suna mai bine, comunicarile sunt extrem de greoaie si ineficiente.
    Asta explica faptul ca strajerii au crezut ca Isus il striga pe Ilie.
    Sau “Eloi, Eloi, lama sabachthani” (MARCU 15:34) Dumnezeule, Doamne, de ce m-ai părăsit?
    Din acelasi motiv in Cartea lui Marcu apare Eloi, Eloi, vocalele nu prea au importanta.
    Dar dacă strajerii ar fi auzit ceva similar cu: “Eli! Eli! LAMA SABAG TA(T)-NIM!” Sensul ar fi fost: “Dumnezeule, Doamne ridica la eternitate pe cel rănit.”
    In paranteza este o consoana si aparitia unei consoane in plus este o mare problema, caci ele de principiu sunt cele ce dicteaza/definesc sensul unui cuvant si sunt esentiale in comunicare in limbile orientale.
    Orice ar fi strigat Isus noi stim bine ca el a ajuns la Tatal.
    Aceleasi cuvinte deschid si Cantul 22 din Psalmi, in care Isus se arata parasit de Dumnezeu si ingrijorat ca poporul lui Israel isi va pierde increderea in Dzeu pantru ca nu’l izbaveste.

    Limba materna a lui Isus Nazariteanul a fost dialectul Galilean care este o forma a limbii aramaice semite vorbite de palaestinieni si evrei la acea vreme.
    Forma greacă Ναṣαρς (Nazará), pentru Nazaret, folosită în Matei și Luca, poate proveni dintr-o formă aramaică anterioară a numelui sau dintr-o altă formă de limbă semitică. Dacă ar fi existat o tsadă în forma semitică originală, ca în formele ebraice ulterioare, în mod normal ar fi fost transcrisă în limba greacă cu un sigma (σ) în loc de zeta (ζ). Acest lucru i-a făcut pe unii savanți să se întrebe dacă „Nazaretul” și cognații săi din Noul Testament se referă de fapt la așezarea cunoscută în mod tradițional sub numele de Nazaret în Galileea inferioară. Astfel de discrepanțe lingvistice pot fi explicate, totuși, de „o particularitate a dialectului aramaic „palestinian” în care o sade (sînă) între două consoane exprimate (sonore) tindeau să fie parțial asimilate prin luarea unui sunet de zayin (z)”.

    Dar mai este o problema, ce te faci daca mama te invata doua limbi si le vorbesti mereu cu mai toata lumea,traind intr-un oras de granita?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top