CD
1.708 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110

LEIBNIZ ATACAT DE LEONARD BERNSTEIN
De CD

Educația structurată socratic plasează problema viziunii asupra lumii și umanității în centrul acelor considerații care stau la baza eforturilor de a transmite altor oameni bucuria de a se gândi la rolul lor în lume.

Gottfried Wilhelm Leibniz[vezi si aici: https://ioncoja.ro/geniul-lui-leibniz sau aici: https://ioncoja.ro/leibniz-si-rusia-lui-petru-cel-mare sau aici: https://ioncoja.ro/numeroasele-batalii-ale-lui-leibniz-cu-fortele-imperiului ] a fost un polimat al perioadei de după devastatorul Război de Treizeci de Ani.
Leibniz a fost un susținător al metodei socratice a lui Platon de a folosi educația pentru a realiza reconstrucția prin progres tehnic, în beneficiul tuturor și spre slava lui Dumnezeu. În „Discursul său despre metafizică”, Leibniz îl citează chiar pe Platon pe larg cu privire la necesitatea explorării legilor cosmosului. Leibniz este de acord cu Platon în respingerea unei filozofii materialiste.

Leonard Bernstein este considerat un om educat și sofisticat. Cu toate acestea, compozitorul și dirijorul, care a murit în 1990, nu s-a sfiit să-l discrediteze pe Gottfried Wilhelm Leibniz și odată cu el metoda socratică de a găsi adevărul dincolo de lumea materială în cel mai vulgar mod.

În timpul unei reprezentații a musicalului său „Candide” în 1989 la Barbicanul din Londra, Bernstein, care începuse deja să dirijeze uvertura, s-a întors pe neașteptate și a ținut discursul „spontan”: “În timpul cercetărilor mele incredibil de ample pentru această prelegere, pe care o suferiți acum, am dat peste următoarea sinteză destul de succintă a întregului voltaireism. Citat: „Voltaire acționa ca un eclectic care sintetizase ideile stoicilor, epicureenilor, scepticilor.” Oh, la naiba cu asta. Hai să cântăm uvertura. (…)”

Bernstein este complet plin de sine și se prezintă celebrându-și propria compoziție. Aceasta tratează o operă de materialism filosofic – Candide-ul lui Voltaire. Făcând acest lucru, Bernstein îl folosește pe Voltaire.
Este vorba despre Bernstein, nu despre Voltaire;
Este vorba despre compoziție și interpretare („O, la naiba [cu citatul despre Voltaire]. Hai să cântăm uvertura!”).
Este vorba despre Bernstein, compozitorul – în opinia sa – genial care reduce sensul vieții la existența fizică exact ca Voltaire și care, procedând astfel, portretizează pe un polimat, un om de știință și filosof la fel de preocupat de perfecționarea creației pe cât este de glorificarea creatorului, spre deosebire de Bernstein, care evident nu crede într-un creator și, prin urmare, îl batjocorește cinic pe Leibniz.

Dar poate că Bernstein se teme în secret de Leibniz?
Poate că se teme că Leibniz ar putea avea dreptate cu metafizica și filosofia sa. Prin urmare, trebuie să transforme învățăturile lui Leibniz în opusul lor și să-l portretizeze ca pe un nazist cinic. Bernstein este fiul unor imigranți evrei în America care se bucură de suferința altora motiv pentru care ii strigă numele într-o manieră militarist-sadică.

Bernstein susține că Leibniz a creat un sistem al optimismului. Acest lucru nu este adevărat, deoarece termenul “optimist” a fost inventat pentru prima dată în 1737 de către un adversar, iezuitul Louis Bertrand Castel. Leibniz nu l-a folosit în acest sens. În schimb, în Tratatele sale metafizice din 1686, Leibniz a vorbit în primul rând și în mod repetat despre sarcina atingerii fericirii – Discours de Metaphysique de Leibniz.

Potrivit lui Leibniz, Dumnezeu a creat cea mai bună dintre toate lumile posibile pentru a permite fericirea tuturor ființelor umane printr-o viață orientată spre uniunea spirituală cu Dumnezeu. Această fericire presupune libertatea voinței, care include și posibilitatea unor decizii moral greșite de către ființele umane în această lume. Mai mult, fiecare acțiune umană are un efect direct asupra întregului univers.

Dincolo de orice realitate fizică, există o realitate care transcende fizica, metafizică = dincolo de fizică, care este de natură spirituală și în care sufletele umane există etern ca spirite existente. Conform lui Leibniz, Dumnezeu este spiritul cel mai perfect (le plus accompli de tous les Esprits) și ființa cea mai remarcabilă (le plus grand de tous les estres).

Leibniz, care avea să-și publice Teodiceea în 1710, bazată pe dialogurile sale metafizice, gândea în primul rând în termeni logici – mult dincolo de utilizarea matematică restrânsă a cuvântului logică, pe care Bernstein o omite în mod deliberat. Arătarea legăturii dintre Dumnezeul creator și creație era dragă inimii lui Leibniz.

Această conexiune duce logic la concluzia că Dumnezeu a creat cea mai bună dintre toate lumile posibile, deoarece reprezintă realitatea fizică a unei creații spirituale în care, prin intermediul ființelor umane conectate spiritual cu Dumnezeu, nucleul Monadologiei lui Leibniz este această conexiune a sufletelor cu Dumnezeu și între ele), este în joc perfecțiunea crescândă, adică încă neatinsă în mod absolut! a unei lumi materiale. În acest scop, oamenii trebuie să devină conștienți de legătura lor cu Dumnezeu.

Leibniz a susținut o opinie care nu a fost pe placul tuturor. Oricine se consideră „mai demn decât alții” sau cel puțin se află într-o poziție de putere asupra altora și dorește să mențină această poziție, nu poate agrea ideea că există un suflet creativ la lucru în fiecare ființă umană, capabil să facă noi descoperiri care ar putea răsturna fundamental situația existentă.

Întrucât în societățile arhaice și antice, câțiva, in greacă: ὀλίγοι oligoi „puțini” conduceau peste mulți oameni – ἀρχή archē „conducere”, aceasta explică de ce oligarhii nu sunt interesați de o viziune asupra lumii bazată pe ideea că oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Doar evreii sunt alesii Domnului, consideră ei.

Astfel de cercuri sunt caracterizate mai presus de toate prin eforturile lor de a considera oamenii doar ca o altă specie animală care trebuie condusă și gestionată în principiu, precum o turmă sau o colonie de albine – de către acei puțini care pretind că au daruri speciale în sânge, sau gene care îi ridică de la mase la un statut cvasi-divin.

Zeii greci ai Olimpului erau în esență oligarhi care trăiau printre „muritorii de rând”, dar erau hotărâți să mențină o segregare strictă. Zeus era, în acest sens, un oligarh suprem cvasi-nemuritor care nu l-a iertat niciodată pe zeul său Prometeu pentru că le-a dat oamenilor muritori focul, capacitatea de a învăța și un suflet.

În Anglia oligarhică, începând cu secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea, care el însuși fusese educat de umaniști precum Thomas More și Erasmus din Rotterdam în spiritul evlaviei contemporane ca răspuns la Renaștere, a predominat o înțelegere hotărât oligarhică și exclusivistă a societății, care considera masele ca fiind animale, destinate, la fel ca lumea în ansamblu, subordonării și având nevoie de dominație și exploatare.

Prin urmare, nu este o coincidență faptul că viziunea predominantă asupra economiei de astăzi provine din Anglia oligarhică și poate fi urmărită până la Bernard Mandeville, liberalismul filosofic cu care Leibniz s-a luptat de-a lungul vieții sale își are originea și în Anglia.

Bernard Mandeville este considerat fondatorul economiei de piață libere și părintele spiritual al lui Adam Smith, precum și al „Școlii austriece” de economie ulterioare, fondată de Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises și Milton Friedman. Mandeville a fost contemporan cu Leibniz, el s-a născut în Olanda în 1670 și a lucrat în Anglia după educație.

Mandeville a fost un adversar ferm al doctrinei contemporane a evlaviei și a demnității egale a fiecărei vieți umane, așa cum este susținută de devotio moderna, dar și explicit de Gottfried Leibniz și August Hermann Francke, care viza, de exemplu, înființarea de orfelinate și educarea populației generale.

Mandeville a criticat acest obiectiv, care se concentra în special pe progresul științific și tehnologic în interesul binelui comun, în lucrarea sa „Fabula albinelor”. Mandeville a subliniat că oamenii, oligarhii trebuie să fie liberi să-și urmărească obiectivele egoiste „în ceea ce este mic” și că combinarea acțiunilor individuale, egoiste, chiar criminale, duce inevitabil la cel mai mare bine posibil „în ceea ce este mare”.

Influența durabilă a lui Mandeville este evidentă în faptul că, în 1966, ulterior laureat al Premiului Nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, l-a numit pe Mandeville „creierul său”.

Atacul lui Leonard Bernstein la adresa lui Leibniz trebuie privit în lumina viziunii globalist-oligarhice predominante astăzi asupra „liberului schimb”.

Gottfried Leibniz, care, după toate probabilitățile, ar fi devenit prim-ministru al Angliei dacă patrona sa, Electora Sophie de Hanovra, nepoata regelui Iacob I, nu ar fi murit subit în 1714, cu doar două luni înainte ca ultima regină Stuart, Ana, ar fi recunoscut, pe baza evlaviei sale raționale din punct de vedere filosofic monadologie, o obligație specială de a respecta și promova potențialul fiecărei ființe umane.

Pentru Leibniz, această promovare ar fi trebuit realizată, ca o chestiune de la sine înțeleasă, printr-o educație socratică clasică.

Leibniz a avut susținători elocvenți, printre care Gotthold Lessing și Moses Mendelssohn. Niciunul dintre ei nu l-a cunoscut personal pe Leibniz, dar au fost foarte impresionați de erudiția sa. Când sistemul lui Leibniz de organizare a societății bazat pe caritatea creștină ca poruncă a rațiunii și, prin urmare, o autoguvernare republicană în spiritul lui Platon, care nu urmărea răsturnarea unui rege, ci mai degrabă educarea regilor-filosofi al căror guvern urmărea binele comun conform principiilor necesității raționale a găsit din ce în ce mai mult sprijin chiar și în rândul clasei de mijloc superioare și al nobilimii, după moartea sa, lupta împotriva lui Leibniz s-a intensificat.

În acest context, filosofia extrem de sofisticată și diferențiată a lui Leibniz a fost simplificată excesiv și distorsionată ca un „sistem al optimismului” pentru a o învinovăți, așa cum a făcut Voltaire, pentru consecințe care nu aveau nicio legătură cu sistemul. Leibniz a fost astfel transformat într-un țap ispășitor pentru catastrofele și imperfecțiunile unei lumi pe care nu ar fi permis niciodată să i se atribuie în timpul vieții sale, dar împotriva căreia nu a putut să se apere.

Ca răspuns, Mendelssohn și Lessing – inițial anonimi – au intervenit într-un concurs organizat de Academia Regală Prusacă de Științe, o instituție care culmea își datora existența exclusiv lui Leibniz.
În 1753 a fost anunțat un concurs la Berlin, care a tratat doar superficial chestiunea acordului dintre opiniile poetului britanic Alexander Pope și sistemul de gândire filosofic al lui Leibniz, dar care, în esență, l-a comparat pe Leibniz cu un poet și astfel a discreditat sistemul de optimism atribuit lui ca ficțiune sau invenție nefondată, în loc să-l supună unei examinări filosofice serioase.

Lessing și Mendelssohn au expus în mod pertinent această tendință răuvoitoare în răspunsul lor satiric și usturător, publicat sub formă de carte în 1755. Ei au expus fără milă lipsa solicitării de lucrări de către societatea regală academică, care ar fi trebuit să știe mai bine ce face.

În ceea ce privește conținutul, ambele nu numai că expun lipsa de concurență și, prin urmare, intenția lui Leibniz de a o denigra, dar evidențiază și corect aspecte esențiale ale modului în care trebuie înțeles sistemul, lucru pe care Leibniz însuși nu l-a numit niciodată „optimism”, dar pe care iezuitul Castel l-a numit în 1737, la mai bine de douăzeci de ani după moartea sa, într-o recenzie evident comandată a textului publicat de mult timp.

De altfel, Friedrich Schiller l-a tratat indirect și artistic pe Voltaire într-o constelație similară. Pe lângă critica sa la adresa lui Leibniz, Voltaire a târât și figura istorică a Ioanei d’Arc (Die Jungfrau von Orleans, așa cum scrie în titlul tragediei romantice a lui Schiller) prin noroi cu un „poem” și mai lasciv intitulat La Pucelle (Fecioara). „Poemul”, care era și mai obscen în versiunea sa originală, conținea și numeroase aluzii lascive în versiunea sa „oficială” ulterioară.
Schiller a tratat scandalul într-o poezie — fără a-l menționa pe Voltaire — în care a scris, printre altele:
“(…)Lumii îi place să înnegrească ceea ce este radiant
Și să târască sublimul în praf,
Dar nu vă temeți! Există încă inimi frumoase
Care strălucesc pentru cele înalte și gloriose, (…)”
— Friedrich Schiller, Fecioara din Orleans

O inimă atât de frumoasă bătea clar în pieptul lui Kurt Huber.
Cât de perfidă, dacă într-adevăr intenționată, sau cel puțin prostească, dacă doar datorită narcisismului maestrului a fost încercarea lui Bernstein de a-l discredita pe marele polimat umanist Leibniz, este evident din faptul că cercetarea lui Leibniz în secolul al XX-lea a fost doar a profesorului Kurt Huber, mentor al membrilor grupului de rezistență „Trandafirul Alb” din jurul fraților Scholl, Alexander Schmorell, Christoph Probst și Wilhelm Graf. În mod semnificativ, însă, acest lucru s-a întâmplat abia după ce Huber a fost executat ca și complice în vara anului 1944.

În ciuda atacului său bayjocoritor la adresa lui Leibniz, Leonard Bernstein este considerat cult și educat. La fel ca și Richard Wagner, ale cărui opere Bernstein le-a dirijat adesea, desigur. Friedrich Nietzsche a fost un mare admirator al lui Richard Wagner. Nietzsche a fost cel care, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a dat conceptului de tragedie un sens complet nou și înapoiat din punct de vedere cultural. Spre deosebire de Leibniz și optimismul de care a fost acuzat, Nietzsche a avut, de asemenea, o influență culturală și filosofică decisivă asupra conceptului de „pesimism”.

Pornind de la afirmația nihilistă a inexistenței realității obiective, Nietzsche transformă tragedia în opusul ei. El neagă semnificația tragediei pentru dezvoltarea ideii de Atenă civilizată și de Grecie educată, susținând că „în cea mai veche formă a sa, tragedia greacă avea ca subiect doar suferințele lui Dionysos și că Dionysos a fost singurul erou de scenă care a existat mult timp… Toate figurile celebre ale scenei grecești – Prometeu, Oedip etc. – sunt doar măști ale acelui erou original, Dionysos”.
Totul, potrivit lui Nietzsche, nu este altceva decât o „vraja dionisiacă”.

La fel ca în cazul lui Bernard Mandeville și al Clubului Iadului („Fay-ce que tu voudras” = Fă ce vrei), care invocă absolutizarea filozofică a lui Mandeville a utilității comportamentului vicios, tot voința lui Nietzsche este cea care se joacă cu ea însăși „în plenitudinea eternă a plăcerii sale”.

O voință dionisiacă, extatică și irațională. Cuvintele lui Nietzsche în sine par destul de ciudate, dar monstruozitatea lor devine evidentă atunci când se consideră că „tragicul” „artei dionisiace” era o adevărată groază: Termenul tragedie derivă din strigătele de văitare/de suferintă pe care le scoteau creaturile sacrificiale. Acestea erau cel mai adesea capre sau cerbi.

De aici și tragedia: τραγῳδία „cântec de capră” – din τράγος trágos „capră cerb” și ᾠδή ōidḗ „cântec”. În actul dionisiac, unii adepți sfâșiau de viață creatura sacrificială într-un act de sparagmos și îi mâncau carnea crudă (omophagia).

Totuși, nu numai animalele erau sacrificate astfel: poetul Orfeu a fost sfâșiat de menade, care erau în mare parte femei care cântau la actul lui Dionysios. Termenul modern maniac provine din grecescul μαίνομαι – maínomai, „a delira, a fi nebun; a se înfuria”. Nietzsche a fost considerat, așadar, un maniac pentru obsesia sa față de pesimism și încântarea față de riturile brutale și arhaice, pe care a îndrăznit să le considere artă.

Această manipulare nitzscheană irațională, arbitrară și total totalitară și mizantropă așa cum a fost dezvoltată de Wagner, admirat de Nietzsche, și cultul său al nordicului mistic este cea pe care Gottfried Leibniz a respins-o odată cu filosofia sa despre creația rațională.

Desigur, Leibniz știa că oamenii fac parte din această creație și că acțiunile lor sunt semnificative în sens moral, deoarece totul este conectat la orice altceva. Acesta este nucleul monadologiei lui Leibniz.

Friedrich Schiller, al cărui concept de estetică ca artă care trebuie înțeleasă și împlinită rațional, în conformitate cu legile creației, a precedat și a contrazis diametral conceptul irațional-extatic al lui Nietzsche, experimentat în timpul Revoluției Franceze, unde acțiunile dionisiac-subversive ale maselor manipulate conduc. Scrisorile sale despre educația estetică a omului sunt răspunsul așteptat la Nietzsche. Și potrivite si pentru Leonard Bernstein.

O biografie menționată de fiica lui Bernstein descrie, de asemenea, istoria dificilă a creării operei Candide a lui Bernstein. Inițial, el nu a vrut să accepte comanda (!), dar a fost convins să o facă. Compoziția a durat apoi foarte mult timp. În cele din urmă, din anii 1950, au existat în mod repetat speculații deschise conform cărora Bernstein era aparent homosexual și că mariajul său cu soția sa era o „barbă”.

Având în vedere că Bernstein și-a lansat atacul asupra lui Leibniz la Londra, nu pare deloc exagerat să presupunem că presiunea la care a fost supus Bernstein de-a lungul vieții sale ar fi putut juca și aici un rol. Cu alte cuvinte, acest atac nu îl dezvăluie de fapt pe Bernstein însuși, ci mai degrabă pe Bernstein care a acționat în exterior așa cum a fost manipulate si fortat.

În acest context, amărăciunea lui Bernstein față de credința lui Leibniz „în cea mai bună dintre toate lumile posibile” ar fi de înțeles din punct de vedere uman, ca o expresie a unei dureri profunde. Bernstein nu a reușit să-și formeze această convingere.

Atlanta 28, iulie 2025