Vasilică Militaru – Asociația Neamul Românesc
militarupetruvoda@yahoo.com
86.124.122.128
Nicu Pândaru îmi trezește amintiri interesante. Vă dați seama ce revoluție în teologia pastorală ortodoxă românească?
Martirajul legionar din temnițele comuniste analizat într-o lucrare de licență. Lucrarea profesorului Ion Coja „Legionarii noștri” Ed. UMC Bucureşti, 2001, 216 pagini, descoperită în biblioteca Mănăstirii Petru Vodă, a fost citată în lucrarea de licență „Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste” susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, îndrumător pr. lector Constantin Necula. Lucrarea a fost publicată sub titlul „Biserica din temniță – mărturisire și jertfă în închisorile comuniste. România 1948-1964”, Editura Vicovia, Bacău, 2008.
Părintele Iustin Pârvu, din relatarea unor credincioși, a început să plângă când a văzut că l-am citat în carte. Un timp călugărul cu ascultare la trapeză a citit din cartea „Biserica din temniță” în timp ce ceilalți călugări serveau masa. Pr. Constantin Necula nu a depus lucrarea de licență în arhivă ci a păstrat-o ca s-o prezinte generațiilor următoare de studenți teologi pentru a se inspira asupra subiectului.
„Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul.”
Moartea martirică a legionarului Costache Oprișan
Iată cum prezintă trecerea la cele veşnice a lui Costache, părintele Calciu în prefaţa lucrării lui Dumitru Bacu „Piteşti – la Buchenwald se murea mai uşor”:
„În 1958 eram într-o corabie a morţii; şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti, mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celulele în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer neprihănit cu milioane de microbi.
Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.
Şi totuşi, el, Costache muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul. Atunci lumea s-a prăbuşit cu vaiet, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. Şi nici un indicator. Cel care ne călăuzea murise, eram înconjuraţi de o lume ostilă, de şase metri pătraţi care supurau moarte şi deznădejde din fiecare atom de materie.
Era în iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletul adormitului robului tău Costache… Costache…, după ce i-am spălat trupul ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare. Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă odată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! Îi era lumii şi necunoscut, şi indiferent.
Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă era trupul gol al lui Costache. Slab- doar piele şi os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.
Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necu¬noscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie al gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate, strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif:
– Ia-le de acolo, ia-le mai repede. (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat.
– O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi şi pe el, a mai strigat gardianul.
Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul.
– Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna.
Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte.
De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea ca să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu, noi sau Costache Oprişan?” (Biserica din temniță, pp.219-221)