Stimate domnule Profesor,
In prag de an nou, va doresc in primul rand sanatate, spor in tot ce faceti si un blog cu o cat mai mare audienta. Ca sa nu raman dator cititorilor in anul care vine, va trimit ultimul episod din Memoriile lui Stanicel.

„Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (10)

Altă dată Flondor îl sfătueşte că ar fi bine să semneze registrul de audienţe la Palat şi chiar să ceară audienţă Regelui. Iar în ziua când se va fixa audienţa, el, Flondor, o să-i aducă fracul în care să se îmbrace. “Eu nu merg să semnez registrul de audienţe. N-am ce să-i cer Regelui. Nu vreau să fiu ministru, nici nu vreau să mi se dea puterea. Dacă însă Regele mă chiamă, atunci mă duc; am să mă îmbrac în costum naţional, ii place sau nu-i place.”
Mai târziu explica celor care au auzit de această întâmplare motivele pentru care nu cere audienţă “De mă duc, înseamnă că vreau ceva. Dar eu nu vreau nimic. Vreau numai să fiu lăsat în pace. De cer audienţă, mă va întreba ce vreau. Dacă mă chiamă, atunci întreb eu de ce m-a chemat şi ce vrea dela mine? De va fi să vorbesc cu Palatul vreodată, eu nu pot să vorbesc în numele meu. O să vorbesc în numele generaţiei noastre şi al Neamului întreg şi atunci țara întreagă o să ştie ce am vorbit”.
Când mergea la biserică, se ruga. Tot timpul slujbei stătea drept, ca o lumânare, fără să se mişte. Ţinuta lui dădea majestate şi umplea de slavă serviciul divin. Când era apăsat de probleme spunea Nicoletei şi celorlalţi dela sediu; “Mergeţi voi să vă rugaţi. Poate rugăciunile voastre sunt mai puternice decât ale mele. Rugaţi-vă şi pentru mine”.
Vorbea frumos chiar şi cu cei pe care îi ştia că-l duşmănesc de moarte. Îi ierta, pentru că ura lor era de natură omenească, scuzabilă. Ştia că el vine cu o lume nouă, de cinste şi corectitudine, în viaţa socială şi politică a ţării. Mulţi dintre ei se temeau de el, iar alţii îl respectau fără mărturisire.
Pe duşmanii necinstiţi sufleteşte îi numia de multe ori: mişei, pigmei, pezevenghi. “Pe aceştia nu trebue să-i uităm niciodată. .. Ei nu merită să se bucure de bucuria Poporului Român atunci când va veni ziua biruinţei”.
Când a simţit că Primul Ministru Gheorghe Tătărăscu îi pregătea asasinarea şi lansa ideia că “mistreţul rănit trebue ucis căci, altfel, devine periculos”, răspunsul momentan al Căpitanului a fost: „Pe aceştia nici în groapă nu trebue să-i iertăm”.
Iată unele caracterizări formulate de căteva mari personalităti legionare: Puiu Gârcineanu, Ion Banea, Iordache Nicoară şi Gh. Racoveanu.

Aşa l-a caracterizat Puiu Gârcineanu pe Căpitan.

Acest om este un cerebral şi sentimental totodată. Esta raţional şi mistic. E bun şi dur. Blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără si fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale Poporului Român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică. Pedagogţ şi conducător, răbdător şi prudent, deşi de un temperament tumultuos, liber de pofte personale, predestinat a conduce mulţimile. Era un organizator obsedat de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili. Cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără
îndoialĂ că el era cel chemat la redeşteptarea Neamului Românesc.

Iar Ion Banea scria în 13 martie 1936:
Căpitanul este o piatră de hotar; o graniţă. Sabie întinsă între două lumi. Una veche, pe care o înfruntă în bărbăţie, distrugând-o; alta nouă, pe care o crează, îi dă viaţă, o chiamă la lumină.
Figura lui în cuprinsul mişcării naţionale, dela război încoace, apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a fost conducătorul şi animatorul. Totdeauna pe poziţia cea mai înaltă a frontului de luptă, plin de credinţă şi hotărâre, niciodată şovăielnic sau fugind de răspundere.
Viaţa lui se îmbină cu lupta şi mişcarea naţională, până într-atâta, încât nu mai rămâne nimic vieţii, confundându-se totul într-o continuă şi mare acţiune în sluijba intereselor Naţiei. Predestinat la jertfe, a trăit intens şi sbuciumat. Existenţa i-a fost plină de fapte şi pândită de primejdii. A atins culmi, cum rar i-a fost dat cuiva să dorească, şi a coborât în adâncuri, din care numai puterea lui Dumnezeu, în care credea aşa de tare, l-a scăpat. A cunoscut perspectiva muncii silnice pe viaţă şi măreţia solidarităţii Neamului Românesc cu faptele lui. I-au ros sănătatea asprele zile de închisoare şi i-au dat fiori de viaţă clipele mari, când îl înconjurau zeci de mii de oameni.
A mers de mână cu vremea, primind cu zâmbetul pe buze şi batjocurile şi laudele.
Iubitor al Iuptei, vitejiei i-a închinat tot rostul. S-a dat tot Mişcării, dar el n’a cerut nimic. Îl doreau duşmanii răpus şi el tot mai tare s-a înălţat.
Căpitanul: Gând, hotărâre, acţiune, vitejie, viaţă
.
Iordache Nicoară (Comandant legionar, care a primit moartea în faţa mitralierei pentru Codreanu) scria:

Şi şi-a realizat omul acela, coborât din munte, viaţa lui românească, adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecete pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe scut un Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespedele bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A izbutit să strângă, cu braţele şi ochii lui, vrerea tânără a Neamului, să-i sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind, prin veacuri, până azi.

Iar Gheorghe Racoveanu, emerit teolog şi elev al savantului profesor de logică şi filosofie, Nae Ionescu, scria:

Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştină; nu era dascăl de pedagogie. Ci era învăţătorul, organizatorul, călăuzitorul. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fără îndoială, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta era el o putere care topia zgura ticăloşiei omenesli, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre fapta eroică, spre totala jertfă de sine. În această putere, în acest dar excepţional sta valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai să pună pe picioare — în pofida tuturor adversităţilor imaginabile — o miscare de mari proporţii.
Comeliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haine de nuntă. Intr-o ţară şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce Neamul Românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său. Decapitându-l, sceleraţii dela 1938 au decapitat Naţiunea.
Făcând această afirmaţie nu mă gândesc la rostul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului dela Răsărit, ci în schimbarea profilului politicei europene. Ocupaţia rusească se va curma odată cu înfrângerea Rusiei Sovietice, înfrângere în care credem cu tărie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a naţiei nu s-a sfârşit. Pentru vremea de după liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi pe care nu-l mai poate da decât la intervale de secole; de Corneliu Codreanu, cel ucis “pro populo”.
Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles toată adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus — pe când încă trăia Codreanu — că minunea înfăptuită de acesta e atât de mare, că de-acurn îl depăşeşte şi pe el. Iară după omorâre ne-a învăţat că cea mai rodnică răzbunare a lui Coneliu Codreanu este înfăptuirea vrerii lui.
Ucenicii şi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare să nu trădeze opera lui.
Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată de ce, prin decapitarea dela 1938, Naţia Românească a rămas mai săracă.
Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu ea semn spre bine. Căci păcatul nu I-a săvârşit Naţiunea. Ci dusmanii ei de moarte.

Încheiere

Şi acum, la sfârşitul acestor rânduri, rugăciunea mea:
Naşte, Doamne, din pământul românesc încă un Căpitan care să ridice Crucea doborâtă la pământ, să refacă istoria străbună, să şteargă lacrimile şi suferinţele cu mâna Iui, să vindece rănile trupeşti şi sufleteşti pricinuite de cei fără Dumnezeu şi să deschizi drum luminos către tronul Împărăţiei Tale Neamului nostru Românesc ca să facem din ţara noastră „o ţară frumoasă ca Soarele Sfânt de pe cer, bogată, putenică şi temătoare de Dumnezeu”, aşa cum au visat-o Ion Moţa şi Căpitanul.

În anul Domnului 1977 Căpitanul ar fi împlinit 78 de ani. În 1938, la vârsta de 39 de ani, a fost ucis, prin strangulare şi împuşcare, de oamenii lui Carol al II-lea, călău fiind primul ministru Armand Călinescu.
Despre Căpitan şi Mişcare s-a scris mult şi în mai multe limbi. Cine este interesat să cunoască această vastă literatură o poate găsi la librăriile mari din lume, la bibliotecile străine şi în special la Biblioteca Română din Freiburg-Germania.

Sfârşit