Mișcarea Legionară
Despre noi
Lângă Căpitan – Amintiri și învățăminte din biroul lui
Nota introductivă
Cele ce urmează sunt numai frânturi din intensa mea experienţă personală trăită în strânsă apropiere de Corneliu Zelea Codreanu, creatorul şi “Căpitanul” Mişcării Legionare. Multe din faptele, întâmplările şi învăţămintele relatate episodic acuma s’au desfăşurat aevea în biroul lui. Am fost martorul direct al lor. închizând acum ochii în afară si deschizându-i înlăuntru —cum spune Eminescu în Scrisoarea III— pentru a contempla apariţia Căpitanului pe orizontul Neamului Românesc, văd strălucitoarele litere de aur cu care istoria l-a înscris în analele naţionalismului românesc, proectându-l, câtu-i zarea, dincolo de graniţele noastre, ca model de luptător. Si fără frică, şi fără reproş. Plămădit în aluatul pământului românesc, s’a ivit precum un stejar, cu rădăcini înfipte atât de adânc în destinul etnic al Românismului încât nici oamenii şi nici vremurile nu-l vor mai putea doborî ori desrădăcina. Până la urmă Patria liberă se va îndruma tot spre El. învăţătura lui îi va fi îndreptar în restrişti şi peste veacuri.
Vorba, gesturile şi scrisul lui mi-au fost permanent prezente şi m’au călăuzit în aşternerea acestor modeste şi fugare note.
Primele trăiri patriotice
încă din clasa a 5-a de liceu, profesorul nostru de limba română, Horia Teculescu, director al Liceului “Principele Niculae” din Sighişoara, mă punea să recitez poe-zii patriotice la serbările naţionale: versuri ale marilor noştri poeţi ca Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Octavian Goga, etc. Pe măsură ce le învăţam spre recitare şi le înţelegeam sensul, retrăiam tot mai mult frământările şi suferinţele neamului nostru. Aşa am primit botezul primelor trăiri patriotice.
Vizita la Sighişoara a studentului E. Stoenescu dela Iaşi (1929)
In anul 1929 a sosit la noi, în vizită, studentul dela Iaşi, Emil Stoenescu, care ne-a povestit despre lupta studenţilor din Centrele Universitare şi despre începutul de organizare sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu şi sub steagul Legiunii Arhanghelul Mihail. Povestirile acestui student, citirea scrisorilor dela studenţii închişi la Văcăreşti, lectura diverselor manifeste răspândite în ţară, ne-au determinat, pe mine şi pe colegul meu de clasă Eugen Bârsan, precum şi pe alţi elevi, să ne legăm prin jurământ şi să promitem lui Stoenescu că ne vom organiza în Frăţii de Cruce. Urma să primim instrucţiuni de organizare dela Ion Banea, care se găsea la Iaşi, iar dela Ionel Moţa să ni se trimită din Orăştie literatură şi material instructiv.
Vizita lui Emil Stoenescu a fost o adevărată binecuvântare pentru noi. In inimele noastre de elevi tineri s* au revărsat, ca un val binefăcător, preocupări noi, destinate să ne înobileze sufletul şi să ne deschidă drumul unei lupte care nu se va termina decât la sfârşitul vieţii. De acum ştiam că cineva poartă steagul unui neam care vroia dreptate şi onoare în ţara lui. Eram mândri şi fericiţi că putem fi şi noi ostaşi ai acestei lupte.
O Frăţie de Cruce la liceu
Activitatea noastră s’a desfăşurat cu repeziciune. Am înfiinţat Frăţia de Cruce “Corneliu Zelea Codreanu”, având drept scop educaţia naţională printre elevii de liceu. Şedinţele noastre se ţineau în secret. Citeam din scriitorii promotori ai naţionalismului românesc: Naţionalitatea în artă de A. C. Cuza, scrierile Profesorului Cătuneanu dela Universitatea din Cluj, Protocoalele Înţelepţilor Sionului de Ion Moţa, reviste anticomuniste şi antimasonice, opere din literatura care demasca pericolul jidovesc pe plan naţional şi internaţional. Ne-am documentat asupra activităţii nefaste a politicienilor români corupţi care căutau să se îmbogăţească pe spinarea unui neam sărăcit. Am început a cunoaşte drama socială a ţăranilor şi a lucrătorilor dela oraşe, a negustorilor, meseriaşilor şi intelectualilor, săraci în ţară bogată, într’o ţară în care jidanii şi politicienii jefuiau ca în codru, fără ca să-i poată trage nimeni la răspundere.
Deseori, în uniformă de cercetaşi, mergeam în pădure, departe de mulţime, ca să învăţăm cântecele studenţeşti. Ne impresiona în mod special:
Studenţi creştini din România Mare,
Sembracă’n doliu Neamul Românesc.
Jidanii ne sugrumă Naţiunea
Si-avutul ţării noastre-l jefuesc.
Din nepăsare azi să ne trezim…
Asemenea preocupări, care depăşeau vârsta noastră şi ne situau în afara simplelor obligaţii şcolare, ne făceau fericiţi. Ştiam, sau numai presimţeam la acea fragedă vârstă, că există probleme naţionale pe care nu Ie sezisau ceilalţi colegi şi nici chiar alţii ceva mai mari decât noi. Eram conştienţi că, odată ajunşi pe băncile Universităţilor, se va deştepta în noi dorinţa de a aduce aportul nostru la lupta pentru eliberarea Neamului din durerile, din umilinţa şi din sărăcia materială în care se sbătea.
Întâlnirea cu Căpitanul
In săptămâna Paştilor din 1930 am plecat spre Bucureşti cu dorinţa să-l văd pe Corneliu Zelea Codreanu. După aproape un an dela botezul în credinţa lui, mergeam, cu inima plină de emoţii, să-l văd pe acela care mai târziu va deveni Căpitanul Neamului şi Destinului Românesc.
Duceam cu mine salutul şi devotamentul celorlalţi camarazi din Frăţia de Cruce şi o mică sumă de bani pentru ajutorarea luptei. Ajuns la Centrul Studenţesc, adăpostit în Căminul Studenţilor dela Medicină, de pe Splaiul Independenţei, am dat de Traian Cotigă, pe acea vreme Vice-Preşedinte al Centrului Studenţesc din Bucureşti. Mi-a spus că, de vreau să-l văd pe Corneliu Codreanu, singura soluţie e să mă duc la tribunal, unde e avocat apărător în procesul studentului Beza. Cum nu intrasem niciodată în palatul justiţiei, m’am aşezat în faţa intrării principale pe unde intra şi ieşea toată lumea. Cu ochii pironiţi am aşteptat până a început ploaia. M’am adăpostit sub umbrarul de peste drum de intrare. Aşteptarea mi se păru o veşnicie, iar ploaia nu mai înceta. Nu ştiu cât a trecut, dar la un moment dat am văzut cum o mulţime de bărbaţi se îngrămădeau la ieşire. In mijlocul lor a apărut un bărbat înalt, îmbrăcat în glugă moldovenească şi pălărie neagră cu boruri largi. L-am recunoscut imediat. Era cel pe care îl ştiam din fotografii. Ploua şi mai tare ca înainte. Mi-a fost teamă să nu se urce într’o maşină şi să-l pierd. Spre surprinderea mea îl văd cum înfruntă ploaia. Singur. Niciunul din grămada aceia care-l însoţise n’a avut curajul sâ-l urmeze prin ploaie. A pornit singur spre podul Elefterie. De bucurie mi se părea că cerul se învârte în jurul meu. Am pornit după el. L-am ajuns pe pod.
—Domnule Codreanu, eu sunt elevul Stelian Stănicel dela Liceul “Principele Niculae” din Sighişoara. Vin din partea Frăţiei de Cruce să vă dau raportul despre activitatea noastră şi o mică sumă de bani strânsă de noi.
S’a uitat drept în ochii mei, mi-a întins mâna şi cu faţa înseninată mi-a spus:
—Ştiu de voi, bine ai venit, hai să ne adăpostim de ploaie.
Cu paşii grăbiţi am trecut podul şi am intrat într’un mic restaurant. Ne-am scuturat de apă şi ne-am aşezat la o măsuţă liberă de două persoane. Proprietarul restaurantului s’a apropiat de masa noastră şi adresându-se:
—Cu ce să vă servesc, Domnule Codreanu?
—Dă-ne ceva de post.
In jurul nostru erau zeci de clienţi care se uitau spre noi. Mă simţeam mic şi pierdut în faţa lui. încet, încet, am început să-mi adun firea şi să simt că stau de verbă cu un priebem pe care îl cunosc de multă vreme. M’a întrebat de Sighişoara, de viaţa Românilor din oraş, de viaţa noastră de şcoală, de profesorii pe care îi avem, de doctorul Ghizdavu, luptător din generaţia dela 1922 şi de Frăţia noastră de Cruce.
In timp ce mâneam, şi după aceia, mi-a vorbit despre rostul Frăţiilor de Cruce, de educaţia naţională pe care trebue să ne-o însuşim de pe băncile liceului, să fim primii la carte şi purtare, să fim pregătiţi pentru ziua când vom intra pe băncile Universităţii.
—Țara are nevoie de o generaţie de oameni tineri, de o mare curăţenie sufletească, de mare credinţă în Dumnezeu, harnici, muncitori, care cu braţele şi cu mintea lor să facă o ţară nouă. O generaţie de oameni cinstiţi şi corecţi care să poată înlocui generaţia de astăzi a politicienilor corupţi şi vânduţi intereselor străine. E păcat să permitem ca ţara şi neamul nostru, precum şi jertfele strămoşilor şi mormintele lor, să fie batjocurite de o ceată de netrebnici. Nu va fi uşor, pentrucă duşmanii sunt puternici şi organizaţi. Va trebui să suferim, dar cu voia lui Dumnezeu o să biruim.
Ne-am despărţit în faţa restaurantului. Mi-a urat drum bun şi multă sănătate camarazilor din Sighişoara.
Am plecat spre Gara de Nord, fericit că l-am văzut şi l-am cunoscut. In zilele ce au trecut mi-am făcut zeci de jurăminte pe care le păstrez şi astăzi, după 45 de ani. N’a fost zi de atunci şi până acum şi nici va fi până la sfârşitul zilelor mele ca figura lui să nu o am permanent prezentă în inima şi mintea mea. Căpitanul e mereu cu mine. In gândurile şi faptele mele. Mă întreb şi astăzi, care suflet de Român, tânăr sau bătrân, nu s’a cutremurat şi nu se va cutremura citind chiar şi numai o frântură din acel manifest lansat de Căpitan în anul 1930:
Scrieţi pe steagurile voastre: Străinii ne-au copleşit, presa înstrăinată ne otrăveşte, politicianismul ne omoară. Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile. In clipa când duşmanii ne cotropesc şi politicienii ne vând. Români, strigaţi cu înfrigurare ca pe potecile munţilor în ceasurile de furtună: Patria! Patria! Patria!
A doua întâlnire
In vara anului 1931 am terminat liceul din Sighişoara. M’am despărţit de camarazi şi m’am mutat în Bucureşti, unde erau oărinţii, trei fraţi şi două surori, unii încă pe băncile Universităţii.
Prin luna August l-am văzut pe Căpitan urcându-se într’un tramvai. Am alergat după el şi m’am urcat în urma lui. Era pe bulevardul Elisabeta. M’a recunoscut dela întâlnirea cu un an înainte la tribunal. M’a întrebat ce fac în Bucureşti. I-am spus că mă înscriu în toamnă student la Facultatea de Drept, şi că sunt împreună cu toată familia în Bucureşti. M’a întrebat câţi suntem, ce face tata şi ceilalţi şi cum o ducem. Apoi m’a sfătuit ca îndată ce mă înscriu la Facultate să iau legătura cu Andrei Ionescu şi cu Traian Cotigă care erau şefii studenţilor legionari. Ei sunt aceia care duc lupta în Bucureşti pentru câştigarea spre Legiune a studenţimii. La despărţire mi-a spus: “De acum o să ne vedem mai des, deoarece Capitala o să fie a doua reşedinţă a mea şi centrul de luptă o să fie mutat dela Iaşi la Bucureşti”. M’am dat jos din tramwai, iar el a continuat drumul spre şoseaua Ştefan cel Mare. In minutele scurte cât am stat în tramvai lumea din jur se uita la el cu admiraţie şi respect. Toţi îl cunoşteau. Chiar dacă cineva nu ştia întreba pe vecinul de alături.
Atacurile presei din Sărindar
In toamna anului 1931 eram student la Drept în Bucureşti. Sediul Legiunii Arhanghelul Mihail era pe şoseaua Ştefan cel Mare. In vremea aceea presa judovească din Sărindar, Adevărul şi Dimineaţa, începuse o serie de atacuri murdare, obraznice şi insultătoare la adresa studenţimii creştine şi a conducătorilor ei. Nu-1 cruţa nici pe Corneliu Codreanu: huligani, antisemiţi, borfaşi, neisprăviţi, etc. Campania aceasta dura de câteva zile.
Căpitanul a invitat la sediu pe Andrei Ionescu, Traian Cotigă, Prof. Dragoş Protopopescu şi pe alţii de care nu-mi aduc aminte. In total vreo 15 persoane. La insistenţa lui Traian Cotigă m’am dus şi eu. Mai târziu mi-a părut bine că am fost de faţă, pentrucă am descoperit ceva foarte important, care s’a adeverit mai târziu: uşurinţa cu care scria Căpitanul. Au fost atunci discuţii asupra ce trebue făcut. Eu stăteam într’un colţ: eram cel mai tânăr. Nici nu îndrăzneam să deschid gura. S’a căzut de acord să se facă un manifest de protest şi demascare a presei jidoveşti, care să fie tipărit de Ion Copuzeanu, tipograful nostru, secret la vremea aceea, şi care să fie distribuit de către studenţime şi afişat pe străzile Capitalei a doua zi. Odaia dela sediu nu era prea încăpăţoare. In mijloc era o masă. Unii stăteau pe scaune, iar alţii pe unde puteau. Masa era acoperită cu vreo 15 farfurii din care să mănânce cei de faţă mămăliga cu fasole, pregătite de doamna Codreanu.
Cum îşi redacta Căpitanul manifestele
Toţi au fost de acord să se redacteze mai întâiu manifestul si apoi să ne aşezăm la masă. Cum la acea masă nu era loc, Căpitanul s’a aşezat la marginea ferestrei şi a început să scrie. Ion Copuzeanu, din când în când, se apleca peste umărul Căpitanului să vadă ce şi cum scrie. Lăsa impresia că vrea să-l ajute. Căpitanul i se adresează prieteneşte: “Lasă-mă să termin ce vreau să scriu şi apoi puteţi face corecturi sau adăogiri”. Nimeni n a avut nimic de zis şi nici de adăogat. Manifestul se termina:
„Dacă ne mai insultaţi, să ştiţi că nu va trece mult şi o să vă sune şi ceasul şi scândura.” A doua zi mii de exemplare au fost împărţite pe străzile Capitalei. Studenţimea triumfa de bucurie, iar presa jidovească intrase în panică.
Căpitanul in Parlamentul din 1932
In toamna anului 1932 Căpitanul intra în Parlament pentru a doua oară, ca deputat, împreună cu alţi patru: Ion Zelea Codreanu (tatăl Căpitanului), Nuţu Ieşanu, Mihail Stelescu şi Ing. Blănaru, pe lista “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”. Era ziua deschiderii Parlamentului, cu Partidul Naţional Ţărănesc la putere şi cu Vaida Voevod ca Prim-Ministru. Fiecare şef de partid sau de grupare politică trebuia să răspundă la aşa zisul mesaj al Regelui, prezentând punctul de vedere şi programul Partidului.
In ziua aceia m’am dus şi eu împreună cu alţi camarazi, să-l auzim pe Căpitan. Un deputat cuzist, Robu dela Cernăuţi, ne-a dat bilete de intrare la galerie. A venit rândul Căpitanului să se urce la tribuna Parlamentului. Înalt, frumos, îmbrăcat în costum naţional, reprezenta gruparea politică Corneliu Zelea Codreanu, pentrucă Garda de Fier fusese dizolvată de guvernul liberal. Intr’o ţinută impecabilă şi cu o voce pătrunzătoare, a început să citească răspunsul la mesaj de pe notele ce le avea în mână, prezentând situaţia de mizerie prin care trece ţăranul şi muncitorul român, lipsa de conştiinţă a partidelor politice şi a administraţiei. Când a ajuns la măsurile drastice pe care le sugera, pentru refacerea morală şi economică a ţării,^ toţi deputaţii adversari nu l-au mai lăsat să vorbească. Au început să vocifereze şi să bată cu palmele în pupitre. Noi dela galerie am rămas desgustaţi de atitudinea domnilor deputaţi. Ne-am dat seama că nu-1 vor pe acest om ce vrea să-i înveţe că ţara nu se poate reface, moral şi economic, printr o democraţie iresponsabilă, parazitară şi lipsită de sentimente româneşti. In vacarmul acela, Căpitanul a refuzat să mai vorbească, a întins stenografilor dela Cameră textul pentru a fi transcris în întregime în desbaterile parlamentare şi cu o voce puternică, care a acoperit vacarmul le-a spus: “Dacă Dumneavoastră nu vreţi să ascultaţi şi vocea tineretului, atunci vă asigur că Țara o să ne audă”. S’a coborît dela tribună şi s’a aşezat pe scaunul rezervat grupării lui. Cum uzanţa parlamentară nu permite ca şeful unei grupări sau al unui partid să fie întrerupt, a luat cuvântul în continuare tatăl Căpitanului care cu măestria lui de orator a citit discursul Căpitanului, spre satisfacţia noastră. A doua zi numai gazetele româneşti de dreapta au publicat textul în întregime.
La Şcoala Militară
Căpitanul îi îndemna pe legionari să facă stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă, pentruca să înveţe mai multă disciplină şi să-si însuşească calitatea de a conduce şi pe alţii. In toamna anului 1935 am intrat la Şcoala de Artilerie din Craiova. Terminasem Facultatea şi eram avocat în Bucureşti. Acolo am întâlnit pe: Traian Puiu, Nicolae Roşulescu, Laurian Tâlnaru şi pe alţii ce-i cunoşteam din Bucureşti. încă din prima săptămână ne-am constituit în cuib legionar şi ne-am dat silinţa să fim cei mai buni la carte şi la purtare. Exemplu pe şcoală. Comandantul şcoalei şi ofiţerii ni se adresau câte odată cu: “Domnule elev-legionar”. Când a apărut cartea Căpitanului “Pentru Legionari”, prin luna Iunie 1936, am citit-o cu înfrigurare şi a trecut din mână în mână, la elevi şi la ofiţeri.
În tabăra dela Carmen Sylva
In vacanţa de vară, în loc să mergem Ia casele noastre, vreo 14 dintre noi, în uniforma şcoalei militare, am plecat în tabăra dela Carmen Sylva, unde era Căpitanul. încolonaţi şi cu cântecul legionar “Ştefan Vodă al Moldovei”, am coborît în tabără sub comanda lui Puiu Traian. In mijlocul taberei, lângă drapelul românesc care fâlfâia în adierea vântului, Traian Puiu a dat raportul:
—Trăiască Legiunea! Să trăiţi Căpitane! Legionarii dela Şcoala Militară din Craiova se prezintă la datorie.
—Bine aţi venit, răspunde Căpitanul şi ne-a sfătuit să nu stăm prea mult la soare, în prima zi, ca să nu fim repartizaţi la “secţia pârliţilor”, unde, la umbră, se adăposteau cei care nu ascultaseră şi aşteptau acolo până le trecea arsura pielei.
Aici în tabără toată lumea era împărţită în echipe, după vârstă. Unii scoteau blocuri mari de piatră din mare, alţii cu ciocanele le spărgeau, după mărimi diferite, ca să fie întrebuinţate la construcţia bordeielor sau la pavarea drumurilor din tabără, ori la drumul ce lega tabăra cu satul Carmen Sylva. Am întâlnit aici legionari din toate părţile ţării: profesori, ingineri, studenţi, muncitori, ţărani, tineri si bătrâni. Aici i-am văzut spărgând piatră pe Ionel Moţa, Vasile Marin, Generalul Cantacuzino-Grănicerul, Profesorul Ion Ionică, Crişu Axente, Ion Belgea, Iordache Nicoară, Vasile Christescu, Inginerul Gheorghe Clime, Ionel Trandafir şi sute de alţi legionari. Toţi erau acolo să poată fi alături de Căpitan, să-l cunoască mai bine şi într’o mare comunitate sufletească, să pregătească şantierul de mâine al ţării întregi.
Căpitanul conducea toate operaţiile. Dimineaţa, odată cu răsăritul soarelui, când goarna suna deşteptarea, ieşeau sutele de legionari şi legionare din bordeie, afară la apel. Toată lumea se încolona, iar de deasupra, de pe faleză, dela o distanţă de unde putea să-i cuprindă pe toţi cu privirea, Căpitanul, prin fluerături scurte din buză, dădea comanda: prima fluerătură însemna: “Drepţi”. A doua: “Rupeţi rândurile”, a treia: “Drepţi”. Timp de 20 de minute acesta era primul exerciţiu de dimineaţă, combinat cu mişcări de educaţie fizică. Apoi fiecare se spăla, se bărbierea şi lucram până la ora opt, când suna goarna pentru dejun, pregătit de legionare, cu mămăligă, brânză, ceapă şi usturoi. La masa dela amiază aveam ciorbă de cartofi cu legume şi, câteodată, carne.
Peştele era prins de echipa specială de pescari care pleca in toiul nopţii pe mare şi se întorcea după răsăritul soarelui. Mămăliga se fierbea într’un ceaun mare. Mestecatul ei îl făceau patru sau şase legionari voinici cu ajutorul unui scripete şi al unei pârghii. Din mămăliga asta puteau să mănânce 400 de oameni odată. Brânza era adusă cu căruţele şi dăruită de legionarii din Cadrilater, în frunte cu Bujgoli. Zarzavaturile veneau dela grădinile din apropiere, sau dela grădina cultivată de legionari în vecinătatea taberei. Bordeiele erau construite din piatră scoasă din mare, acoperite cu stuf sau hârtie gudronată. Din iarba mării se făceau perne şi saltele. Cei mai mulţi legionari aduceau de acasă şi câte o pătură pentru nopţile răcoroase. Seara, după apusul soarelui şi după cină, cântam. Se ţineau şedinţele. Vorbea Ionel Moţa, Generalul Cantacuzino, Căpitainul. ora 10 seara suna stingerea. După ce tabăra era liniştită şi obosită, se culca şi Căpitanul. Intr’o noapte, pe când eram de gardă, au apărut, pe faleză, deasupra taberei, nişte musafiri care au vrut să-l vadă pe Căpitan. Era trecut de ora 11. A stat cu ei de vorbă mai mult de o jumătate de ceas.
—Cum pot legionarii şi legionarele să doarmă pe pământ, în aceste bordeie?, întreabă o doamnă.
Căpitanul îi răspunde: Ei au venit de bună voie. Le place şi sunt fericiţi. Până acuma nici unul nu a plecat şi nu s’a plâns. Si vin tot mai mulţi. Nu avem bordeie destule. Cu vremea o să construim sute de bordeie şi de cabane, unde să vină copiii celor săraci ca să se bucure de soare, de mare şi de nămolul din lacul Tekirghiol, pentru întărirea lor fizică. Si de ne va ajuta Dumnezeu, o să invităm gratuit şi pe copiii din Ţările Nordice, să vină şi ei la noi, să se bucure de soare şi de sănătate.
In 15 August a fost zi de sărbătoare, Sfânta Maria. Nu s’a lucrat la piatră. De dimineaţă s’a făcut o slujbă religioasă la care a venit lume multă din Carmen Sylva şi din împrejurimi. S’a făcut mâncare şi pentru oaspeţi. înainte de amiază a sunat strângerea frontului. Eu eram la bucătărie unde făceam gogoşi. Un legionar a venit să-mi ia locul, spunându-mi că trebue să fiu în front. Căpitanul a citit un ordin de zi prin care a avansat pe unii la gradul de Comandant legionar, pe alţii la gradul de Comandanţi-ajutori, instructori sau la gradul de legionar. Mi-a fost dat şi mie gradul de Comandant-ajutor. Până noaptea târziu au stat musafirii cu noi. Toţi au fost fericiţi că au putut să trăiască o zi alături de Căpitan.
Norme fixate la tabără, în CSC şi in PL
Aici la Carmen Sylva, Căpitanul avea ocazia să-i cunoască pe legionari. Ii vedea, îi observa, discuta cu fiecare în parte, iar prin disciplina pe care o impunea, ştia că va creşte o armată pe care se va putea bizui mai târziu. O armată de oameni sănătoşi la trup şi la suflet. Din experienţa dela Carmen Sylva au crescut sute de tabere de muncă şi de odihnă pe întreg cuprinsul ţării. Unele mai mici, altele mai mari. Unele ca să construiască, în mod voluntar, un pod mic peste o apă, sau altele ca să taie drumuri în stâncă, să repare biserici ruinate, să facă drumuri pentru nevoile satelor, sau diguri pentru preservarea apelor şi dirijarea râurilor. In anul 1937, ţara întreagă era plină, în timpul verii, de tabere de muncă unde tineretul trecea primul examen de participare directă la construirea unei ţări noui, legionare.
încă dela începutul vieţii legionare, apoi în Cărticica Şefului de Cuib, prin Circulari şi în Pentru Legionari, Căpitanul a formulat treptat, treptat, doctrina Mişcării Legionare. In special taberele au funcţionat ca nişte veritabile instituţii de pedagogie naţională. Redau câteva gânduri esenţiale care au fost şi vor rămâne valabile cât va dura viaţa noastră naţională. Multe din ele au fost lămurite în tabăra dela Carmen Sylva. Scopul Căpitanului a fost să dea Neamului Românesc un om nou, îmbrăcat în virtute şi onoare.
Iată mai întâi cele şase legi fundamentale ale legionarului (după Cărticica Șefului de Cuib):
1. Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge.
2 . Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi înflorirea României.
3. Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebue. Vorbeşte când trebue. Oratoria ta e oratoria faptei. Tu înfăptueşte; lasă pe alţii să vorbească.
4. Trebue să devii altul. Un erou.
5. Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-1 lăsa.
6 . Mergi numai pe cărările indicate de onoare. Luptă şi n î i niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să invingi print^o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.
Căpitanul punea accentul pe două norme fundamentale, una patriotică, cealaltă religioasă:
Tânărul Român, zicea el, trebue să-şi iubească Patria, Pământul şi Regele. In sufletul tineretului nostru trebuesc cultivate şi întreţinute sentimentele creştine de dreptate şi echitate socială şi setea de muncă creatoare. Copilul trebue să fie voinic şi sănătos la trup, pentrucă el va fi ostaşul de mâine care va apăra acest pământ. Lui trebue să i se facă educaţia jertfei, nu a câştigului, căci numai jertfind cu toţii vom putea avea o ţară frumoasă şi bogată. Să fie un om de cuvânt. Să fie de o cinste care să-i atragă stima tuturor oamenilor din jur.
Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm pe acest pământ, prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. In jurul altarelor bisericilor s’a aflat adunată de mii de ori, în vremuri de bejenie şi de restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii ş^i bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Si astăzi stăm gata să ne adunăm tot în jurul altarelor, ca’n vremuri de mari primejdii, pentrucă îngenunchiaţi să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
Intr’una din scrierile sale ni se înfăţişează un semnificativ contrast între legionari şi politicieni:
Omul partidelor desfiinţează România. înaintea lui s’a aşezat cu pieptul său legionarul. Când omul partidelor, politicianul, ţăran sau orăşan, a intrat în partid, prima întrebare care şi-a pus-o a fost: Ce voi câştiga de aici? Ce beneficiu voi trage? Si de fapt, câştigă politicianii, dar ţara se dărâmă. Legionarul când a intrat în Legiune şi-a zis: “Pentru mine nu vreau nimic”. Ci s’a întrebat: “Ce pot da, ce jertfă pot face pentru ţara mea?”.
Telul politicianului este de a-şi construi o avere; al nostru este de a ne construi o Patrie înflorită şi puternică. Pentru ea vom munci şi vom construi. Pentru ea vom face din fiecare Român un erou, gata de luptă, gata de jertfă, gata de moarte.
Deseori a stăruit în idea ca Mişcarea Legionară să-i ofere Neamului un nou om . Omul nou , sau naţiunea înnoită, presupune o mare înnoire sufletească, o mare revoluţie sufletească, a poporului întreg, adică o împotrivire contra direcţiei spirituale de astăzi , şi o ofensivă categorică în contra acestei direcţii. In acest om nou, vor trebui să învieze toate virtuţile sufletului omenesc. Toate calităţile rasei noastre. In acest om nou vor trebui ucise toate defectele şi toate pornirile spre rău. In acest tip nou de erou — erou in sens războinic , pentru ca prin luptă să-şi impună părerea; erou în sens social , incapabil, după victorie, de a exploata munca altuia; erou al muncii , uriaşul creator prin muncă al ţării- trebue să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani poporul român. Pe acest om îl aşteptăm, pe acest erou, pe acest uriaş. Pe el se va baza statul cel nou. România de mâine. Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc., de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om , la celălalt capăt va trebui să iasă un erou . Această mare înnoire a naţiunii române este posibil să vină? Urmează. O simţim cu toţii. După lunga noapte de veacuri azi, între aceleaşi graniţe, poporul român aşteaptă răsăritul soarelui, aşteaptă ceasul învierii lui ca neam.
Nimeni na intuit mai bine ca el primejdia comunistă. Triumful mişcării comuniste in Romania, scria el, ar însemna: desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii. însemnează, într’un cuvânt, deposedarea noastră de ceeace formează patrimoniul moral al omenirii şi, m acelaş timp, deposedarea şi de orice bunuri materiale în favoarea profitorilor din umbră ai comunismului. In această mişcare comunistă se află adunaţi toţi inamicii noştri, care n au văzut şi nu văd cu ochi buni România Mare.
Cum am ajuns să lucrez in biroul Căpitanului
In luna Octombrie 1936 am terminat stagiul la Şcoala militară din Craiova, eram înscris in baroul de Ilfov şi începusem avocatura ajutând pe Ionel Moţa in biroul sau de pe* Calea Victoriei, unde se afla şi redacţia ziarului Libertatea.
Intro seară ma căutat Traian Puiu, cu care fusesem împreună la Şcoala militară de artilerie din Craiova şi in tabăra dela Carmen Sylva, şi mi-a spus că ar vrea să mă vadă Căpitanul.
In aceiaşi seară m’am prezentat la sediul din strada Gutenberg. Ne-am plimbat – cu şi Căpitanul – prin curtea sediului câteva minute şi în rezumat mi-a spus următoarele:
Mişcarea a luat proporţii de aşa natură că nu mai poate ţine pas cu toate obligaţiile pe care le are la biroul central. Unele probleme de administraţie sunt rezolvate de inginerul Nae Horodniceanu care e de mai multă vreme ca voluntar. In grija lui sunt problemele de casierie, administraţie generală, proecte şi alte probleme. La secţia de colportaj, adică tipărirea cărţilor şi distribuirea literaturii legionare pe întreaga ţară, e deasemenea un inginer, Nicolae Smărăndescu, voluntar şi el, iar la sortarea şi catalogarea ziarelor naţionale şi internaţionale, care se ocupă cu Mişcarea, este teologul Arnăutu. Aş mai avea nevoie de cineva care să se ingrijască de corespondenţa personală, de biroul, de masa mea de lucru. Bine înţeles că şi acest element, ca şi ceilalţi, ar trebui să fie liber, cu facultatea şi armata terminate, pentru ca să poată, în mod voluntar, să sacrifice un an de zile pentru Mişcare. Mişcarea poate să-i ofere: masă, haine şi un pat de dormit, dacă e posibil. Dacă ştii pe cineva, sau dacă eşti interesat, dă-mi de veste cât mai repede posibil”.
In timp ce-mi spunea acestea, părea că tot pământul se învârte în jurul meu. Era ceva extraordinar. De neînchipuit! Eu să mă bucur de o astfel de cinste, ca zi de zi să-l văd, să fiu lângă el, să-l ajut şi să-l ascult!? Fără să mai stau pe gânduri, i-am răspuns: „Căpitane, sunt gata la ordin. Mă declar voluntar pentru un an de zile. Va trebui însă să-l anunţ pe domnul Moţa”. Mi-a replicat: „N’ai nici o grijă. O să-i spun eu. De altfel Ionel Moţa mai uşor poate să găsească un tânăr avocat, dacă are nevoie”.
Sediul M. L. şi biroul Căpitanului
Am intrat împreună în clădire. Mi-a arătat masa de lucru şi mi-a zis: „Ia-o în primire cu tot ce se află pe ea, cu tot ce va veni de-acum înainte şi cu tot ce va ieşi dela această masă. Până când o să te obişnueşti cu anumite probleme ce trebuesc rezolvate zilnic, sfătueşte-te cu Horodniceanu şi ce nu puteţi împreună întrebaţi-mă şi pe mine”. A doua zi mam prezentat la lucru.
Pe la sediu trecusem de multe ori între anii 1933 şi 1935, dar niciodată nam visat că aş putea fi vreodată o părticică din inima şi viaţa Mişcării şi mai ales secretar particular (corespondenţă-telefoane, etc.) al lui Corneliu Zelea Codreanu. Am impresia că alegerea n’a fost la întâmplare. încă din 1930 ştia de mine. Mai târziu, ca student la drept în Bucureşti, l-am văzut şi căutat de nenumărate ori. In 1932 şi 1933, am lucrat la grădina de zarzavaturi din Giuleşti şi la cărămidărie. In toamna şi iarna lui 1933 am fost şef de judeţ, temporar pentru durata alegerilor, în campania electorală din judeţul Târnava Mare. In 1934 eram consilier in Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români. La Carmen Sylva, in vara anului 1936. m’a făcut Comandant-ajutor. M’a cunoscut sub diferite aspecte, dar întrebarea mea capitală era: in ce măsură pot să-i fiu de folos in birou?
Sediul cuprindea clădirea principală pusă la dispoziţie de Generalul Cantacuzino Grănicerul, pe strada Gutenberg Nr. 3. Generalul şi-a păstrat doar o mică porţiune, izolată de clădirea mare, şi care înainte era întrebuinţată ca locuinţă pentru servitori. In curtea largă, împrejmuită cu gard de fier, trona bustul Domniţei, fosta soţie a Generalului, care a murit tânără in urma unei boli contractate în cursul unei călătorii prin Africa. Peste drum era clădirea Monitorului Oficial, pe altă parte Cazarma Pompierilor şi, în spate, râul Dâmboviţa.
Urcând treptele, în partea stângă era instalat Inginerul N. Smărăndescu cu serviciul colportajului şi propagandei scrise. In faţă se deschidea o sală mare în care era şi un pian. Aici se ţineau şedinţele organizaţiilor din Capitală: Frăţiile de Cruce, Studenţii, Cetăţuia, Muncitorii, Răzleţii sau şedinţele Senatului, când era convocat pentru hotărîri importante. Tot aici Radu Gyr şi Nellu Manzatti compuneau marşurile şi cântecele legionare. Sala din dreapta era ocupată de sediul partidului Totul pentru Ţară, ramura politică a Mişcării Legionare, sub preşedenţia Generalului Cantacuzino şi a Inginerului Gheorghe Clime, secretarul partidului. Din camera aceasta se trecea în biroul Căpitanului unde lucra Inginerul Nae Horodniceanu şi unde se afla masa de lucru a Căpitanului. Această cameră avea fereşti mari către râul Dâmboviţa. Aici primea Căpitanul în audienţă pe reprezentanţii politici, ziarişti, legionari din Bucureşti sau provincie care erau chemaţi sau veneau să-l vadă.
De aici Căpitanul conducea Mişcarea pe întreaga ţară. Cum problemele de care se ocupa erau de o mare diversitate, ne-a rugat să facem un plan, uşor accesibil, de clasificare şi aranjare a lor după importanţă. După câteva zile, pe peretele din spatele biroului, sa construit un dulap cu despărţituri verticale şi orizontale ce cuprindeau diverse rapoarte ale organizaţiilor şi serviciilor, rapoarte judeţene, dări de seamă şi rapoarte ale frăţiilor, studenţilor, muncitorilor, cetăţuilor, tabere de muncă, grade legionare, senatul Legiunii, comerţul legionar, cantine, buletine, presă, correspondenţă importantă, recomandaţii, etc. Când avea nevoie de ceva, fără nici o greutate şi fără pierdere de timp, punea mâna pe tot ce avea nevoie sau cerea dela noi.
Corespondenţa “confidenţială”. Romantismul unei doamne
In primele zile de lucru ezitam să deschid corespondenţa marcată cu: personal , confidenţial ”, sau “strict personal” — “Deschide tot ce vine, imi spune Căpitanul, eu nu am secrete. De nu poţi rezolva singur, întreabă^ pe Horodniceanu şi dacă nu găsiţi răspuns să mă întrebaţi şi pe mine . Cu timpul mam obişnuit şi rezolvam singur marea majoritate a corespondenţei. Dimineaţa, când venea la lucru, ne întreba: “E ceva deosebit?” — “Nimic deosebit, Căpitane”, şi pleca în inspecţie la clădirea ce se construia alături, la cantină, la consumul legionar şi apoi se întorcea la birou. Când era aşteptat de curierii din provincie care veneau dis-de-dimineaţă, mai întâiu termina cu ei şi apoi îşi vedea de alte probleme. Când era ceva urgent, ştiam unde să-l găsim. O singură dată am fost intr o mare încurcătură. Un şofer îmbrăcat în uniformă elegantă a adus o scrisoare sigilată “Strict-personal-confidenţial”, cu indicaţia de a fi înmânată personal Căpitanului. Horodniceanu nu era în apropiere ca să ne consultăm. Se să fac? După instrucţiunile primite, am deschis-o. O doamnă, care voia să doneze maşini de cusut, pentru atelierul de croitorie, dorea ca a doua zi să-l vadă pe Căpitan la dânsa acasă şi la o anumită oră. Mi s’a roşit obrazul şi aveam impresia că intru în pământ. De lipit nu puteam s o mai lipesc. Am pus-o în sertar şi am aşteptat. Când a venit Căpitanul, i-am arătat-o. Scrisoarea începea: “Făt Frumos, Te aştept la ora 8 seara [… ] ca să discutăm donaţia celor 12 maşini de cusut […]. Să vii singur […]. Am să mă uit dela fereastră şi deschid uşa. Sunt singură.”
Era soţia unui funcţionar superior dela Compania de Gaz şi Electricitate. Când şi-a ridicat ochii de pe scrisoare. Căpitanul a stat o clipă şi sa uitat la mine. “Mâine dimineaţă să-mi aduci aminte de această scrisoare, să vedem ce facem”. A doua zi m’a trimis cu Ilarie, şoferul Căpitanului, la respectiva doamnă, ca să-l scuz că nu poate să meargă, pentrucă are probleme importante, dar dacă doamna doreşte, poate să vie oricând la sediu, ca să-l vadă şi să stea de vorbă cu dânsul, „te duci cu llarie. Să ai o ţinută elegantă şi impecabilă, fără să laşi nici cea mai mică umbră de bănuială că ştii despre ce a vorba”.
Doamna a deschis uşa apartamentului. Când şi-a dat seama că eu nu sunt Corneliu Codreanu, a avut un moment de ezitare.
— “M’a trimis domnul Codreanu să vă comunic că e foarte ocupat şi, dacă doriţi, puteţi veni cu noi la sediu”. A venit cu noi, l-a văzut pe Căpitan, a făcut donaţia şi, de atunci, a fost cea mai devotată prietenă a Mişcării, iar mai târziu, împreună cu bărbatul ei, au suferit din cauza persecuţiunilor în vremea de prigoană. Romantismul acestei doamne s’a transformat în admiraţie pentru Căpitan şi Mişcare.
Câteva episoade interesante
Altă dată şi-au anunţat vizita fostul Primar al Capitalei, Dem. Dobrescu, şi D.R. Ioaniţescu fost ministru naţional-ţărănesc. Căpitanul i-a primit cu toată amabilitatea. La un moment dat, Dem. Dobrescu, care fuma o ţigare de foi, sa simţit jenat să fumeze în faţa Căpitanului. A stins ţigarea discret în mână şi a băgat-o în buzunar. Am observat scena, dar era prea târziu să-i ofer o scrumieră. Mam bucurat că bietul om şi-a dat seama că e mai bine să-ţi arzi degetele decât să laşi nereparat un gest de neatenţie faţă de o persoană impunătoare cum era Şeful Mişcării Legionare.
Studentul Bălănescu era şi reporter la ziarul Universul. Venea des pe la sediu. Odată i-a spus Căpitanul să nu mai vie. Bălănescu a ieşit afară plângând.
— “Omnul acesta are ochii lui Vernichescu care odată ne-a trădat. I-am raportat Căpitanului că Bălănescu a plecat plângând.
— Adu-l inapoi. Poate că am făcut un păcat şi l-am nedreptăţit. Se poate să fie un om corect faţă de noi”.
A venit Bălănescu. Timp de două ore a stat lângă Căpitan şi a plecat fericit. Mai târziu a murit în timpul prigoanei, în credinţă legionară.
Pentrucă nu şi-a ţinut promisiunea dată faţă de o camaradă legionară, doctorul Veselovschi a fost pedepsit de Căpitan să meargă pe jos dela Bucureşti la Cluj şi, in trecere, să se prezinte pe la garnizoanele locale. După două săptămâni a ajuns la Cluj. Sa prezentat lui Ion Banea fericit că şi-a ispăşit greşala şi a executat pedeapsa.
Odată i-a trimis vorbă lui Mihail Polihroniade că i-a ridicat comanda dela conducerea Capitalei, fără să-i dea nici o explicaţie. După câteva zile Polihroniade a venit pe la sediu. Căpitanul l-a întrebat dece nu cere explicaţii sau de ce nu protestează. — “Na’m dece să protestez, Căpitane. Poate ştiţi ce nu ştiu eu şi am primit pedeapsa”. — “Nu e nici o pedeapsă şi n’ai fost suspendat. Ţi-am trimis vorbă că eşti suspendat ca să văd cum reacţionezi”, i-a răspuns Căpitanul.
Eu nu eram dactilograf de meserie, dar băteam destul de bine la maşina de scris. Circulările şi corespondenţa le scria de mână şi mi le dădea să le bat la maşină. Eram aşa de nefericit când făceam o greşala, sau uitam o virgulă. Mi le dădea înapoi şi dojenitor îmi atrăgea atenţia că tot ce iese dela masa lui trebue să aibă a formă perfectă
Cele de mai sus sunt numai câteva exemple de felul cum ştia Căpitanul să facă educaţie oamenilor.
Decemvirii la Jilava, in 1936 şi 1937
Decemvirii Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Ion State Grigore, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, şi Ştefan Georgescu cu Ion Trandafir, condamnaţi la cate 10 ani de muncă silnică, işi ispăşeau pedepsele la închisoarea dela Jilava, la circa 40 de kilometri de Bucureşti.
Pentruca autorităţile închisorii, rudele şi decemvirii să nu aibă animozităţi sau neplăceri care să dea naştere la conflicte. Căpitanul mi-a încredinţat sarcina de intermediar. De două ori pi 1 săptămână rudele puteau să le aducă alimente sau îmbrăcăminte. Totul mergea fără conflicte şi fără reclamaţii. Decemvirii erau trataţi conform regulamentului închisorii, fără abuzuri şi fără favoritisme. Toţi erau fericiţi că le puteam uşura, pe cât era posibil, tragica lor situaţie în cazematele dela Jilava.
Câţiva dintre gardieni (poate că şi ei erau legionari) au plănuit să le aranjeze anumite înlesniri. Au mers până a le oferi odată pe săptămână atunci când ei erau de pază la câte doi sau trei pe rând, o evadare de câteva ore în timpul nopţii. Când mi-a comunicat Caratănase acest lucru nu mi-a venit să cred. L-am întrebat şi pe Bozântan. Mi-a confirmat că ei au toată încrederea in cei din gardă şi încrederea era reciprocă, pentrucă ei se întorceau în închisoare la ora exactă, înainte ca acei gardieni să se schimbe din gardă. Am raportat Căpitanului care, la început, nu a fost de părere, pentru motivul că s’ar putea auzi, dar mai târziu nu sa opus, cu condiţia ca aceste vizite în afară de închisoare să fie făcute cu cea mai mare discreţie.
Dorinţa Decemvirilor era să treacă noaptea pe la sediu, sau pe la Casa Verde: să-l vadă, măcar de departe, pe Căpitan, dacă e posibil, şi apoi să se întoarcă “fericiţi” înapoi la închisoare. Cu ajutorul unui şofer de mare credinţă din corpul muncitoresc am aranjat aceste plimbări nocturne. Câte doi sau trei, odată pe săptămână, aşteptau la câteva sute de metri de zidurile Jilavei. Maşina cu farurile stinse se apropia, ei se urcau şi plecau pentru câteva ceasuri prin oraş, pe străzile cunoscute şi dorite de ei, pe la Universitatea unde studiaseră, pe lângă casele familiilor sau prietenilor, pe la sediul din Gutenberg şi pe lângă Casa Verde. Această operaţie a durat luni de zile.
Intr’o seară, prin luna Aprilie 1937, Căpitanul ma întrebat câţi scot odată. I-am răspuns că nu mai mulţi de trei. — “In noaptea asta am să stau până târziu şi am să caut să fiu singur. Aş vrea să-i văd pe Caratănase şi pe Bozântan. Mi-e dor de ei”. Eu l-am luat şi oe Ion State Grigore. Nu le-am spus nimic şi ne-am dus direct la sediu. Întâlnirea a fost emoţionantă. Abia mi-am putut stăpâni lacrimile de bucurie. Târziu noaptea. Căpitanul i-a plimbat prin construcţia care se ridica la sediu şi de sus de pe ultimul planşeu sa despărţit de ei. Le-a dat curaj, îmbărbătare şi speranţa că poate nu va trece mult şi Neamul Românesc o să le înţeleagă gestul şi jertfa lor de întemniţaţi.
Pedepsirea trădătorului Stelescu de către Decemviri a fost înţeleasă de Căpitan şi de tineretul ţării. Poate că în adâncul sufletului, considerând linia creştină naţională şi de pedeapsă a trădării, fapta avea numai circumstanţe atenuante. Pedepsind trădarea. Decemvirii au circumscris-o, dând un exemplu şi un avertisment sguduitor pentru viitor, ca astfel mişeii care ar mai îndrăzni să se pună de-a curmezişul unui destin naţional să ştie că Neamul a crescut şi fii care să-i stea de veghe.
Asociaţia “Prietenii Legiunii”
In anul 1937, pentruca să ferească de neplăceri un număr mare de personalităţi, care nu puteau să fie încadrate în cuiburi sau să fie expuse cu numele şi poziţiile lor, in armată, în învăţământ sau în funcţiunile ce ocupau la Stat, Căpitanul a înfiinţat Asociaţia Prietenilor Legiunii. Numele lor era cunoscut numai de câteva persoane. Fiecare avea un număr pentru identificare. Comitetul de legătură era format din: Ing. Eugen Ionică, Dna. E. Sturza şi preotul Duminică Ionescu pentru Bucureşti; Profesorii universitari D. Găzdaru, C. Şumuleanu şi Traian Brăileanu pentru Iaşi şi Moldova; Ion Banea pentru Ardeal.
Personalităţile aderente rămâneau necunoscute autorităţilor şi chiar legionarilor, dar puteau să ajute discret prin persoanele de legătură, cu prestigiul lor moral şi cu posibilităţile materiale. Criteriul după care erau primiţi în asociaţie consista în integritate şi corectitudine în viaţa profesională şi publica precum şi, în special, dragoste pentru Mişcare şi Neam. In vremea guvernării Antonescu din 1940 unii dintre ei au avut funcţiuni importante în conducerea statului legionar. Aşa, de ex., Mihail Sturza a fost Ministru de Externe, Generalul Petrovicescu, fost procuror general în procesul cu Duca în 1934, Ministru de Interne; Generalul Dona Prefect de Poliţie în Bucureşti: Prof. Univ. Traian Brăileanu, Ministru la Instrucţiunea Publică; Nichifor Crainic la Radio — Bucureşti, etc.
Corpul legionar al foştilor militari
In legătură cu constituirea acestui corp mă limitez în a reproduce Circulara Nr. 133:
“Organizarea Statului pe baza categoriilor sociale pare că începe să se impună prin natura lucrurilor. Astăzi ne vedem siliţi de realitate să constituim, sau mai bine zis, să consfinţim, existenţa unui nou corp în cadrul Mişcării Legionare: Corpul legionar al foştilor militari.
Este vorba de acei oameni care au avut ca meserie în viaţă pe aceea a armelor şi care, părăsind-o cu onoare, înţeleg să-şi închine, in linia de luptă legionară, şi restul de puteri aceleiaşi Patrii, pe care au servit-o cu credinţă.
Corpul legionar al foştilor militari are două secţiuni:
Secţia B: Plutonieri, reangajaţi, sub-ohţeri.
Secţia A: Ofiţeri.
Aceste două secţiuni au fiecare câte două categorii:
a. Foşti în războiu.
b. Proveniţi de după războiu.
Merită onoare aparte şi recunoştinţa generaţiilor ce vin după ei toţi acei cărora le-a dat Dumnezeu misiunea sfântă de a creia România Mare, intrând in botezul de foc şi conducând Naţiunea Română la luptă şi la izbândă.
Toţi foştii militari din toată România, aflători în Mişcarea Legionară, se constituesc deci, începând de astăzi, într’un corp aparte.
Corpul va fi condus de un şef, având doi ajutori: unul pentru ofiţeri, altul pentru reangajaţi. După principiul legionar, conducerea se va schimba in fiecare an.
Misiunea acestui corp este de a strânge în jurul său şi a organiza pe toţi foştii ostaşi din România, constituind din ei o forţă in serviciul biruinţei Ţarii legionare şi’n acelaş timp o forţă educativă pentru tineretul ce se ridică, corpul acesta fiind Icoana vie a vitejiei, a abnegaţiei, a devotamentului şi a spiritului de ordine.
Provizoriu, până la organizarea corpului, ia comanda Domnul Colonel Stănescu Constantin.
Mă închin cu respect în faţa noului corp legionar şi-i urez biruinţă’’.
Bucureşti, 4 Februarie 1938.
Corneliu Zelea Codreanu
Pictorul Alexandru Basarab
Când Casa de odihnă dela Predeal a început să funcţioneze, în timpul iernii Căpitanul mergea, când avea timp, la schiuri. Casa de odihnă era pe vârful unui deal. Din faţa casei povârnişul avea o pârtie potrivită pentru schiuri, atât pentru începători, cât şi pentru cei avansaţi. De obicei era însoţit de profesorul de educaţie fizică Ion Dobre, pictorul Igiroşeanu (Picioruş, cum îl numea Căpitanul), avocatul Bidianu care venea dela Sibiu, Victor Dragomirescu, Nicoleta Nicolescu, Nae Horodniceanu, care nu era schior dar era la îndemână pentru diverse probleme, pictorul Basarab, etc.
Pictorul Basarab era mic de statură, puţin cocoşat, cu un defect la picior dar era plin de humor şi răspândea bună dispoziţie în jurul său. Pentru acest motiv era plăcut de Căpitan. Cu toată puţinătatea fizică se purta ca un viteaz. – „Merg şi eu la schiuri Căpitane”. întorşi la Bucureşti Căpitanul povestea cu haz cum Basarab îşi dădea drumul pe schiuri, dar niciodată nu ajungea la destinaţie. A trebuit odată să fie scos dintr’un morman de zăpadă unde aterizase şi din care nu i se mai vedea decât vârful schiurilor.
Alte figuri şi episoade
Altă figură care-i făcea plăcere Căpitanului era bătrânul tată al colonelului Zăvoianu. Avea peste 70 de ani. Bătrânul avea bilet cu reducere pe calea ferată, purta lavalieră şi în mâna dreaptă baston. Când îl vedeam că vine la sediu îi făceam loc şi-l băgăm în biroul Căpitanului. Totdeauna venea cu zâmbetul pe buze. In poziţie de drepţi, schimba bastonul in mâna stângă iar cu dreapta ducund-o spre burtă, că la piept nu putea să o ridice, spunea: “Trăiască Legiunea. Căpitane, iţi aduc salutări din toată ţara…”
De Crăciunul anului 1937 Căpitanul a plecat pentru câteva zile la Predeal. L-a luat şi pe Niculae Horodniceanu. Am rămas singur la sediu.
— “Acum rămâi şeful Mişcării până ne întoarcem dela Predeal. Să-mi telefonezi numai dacă e ceva foarte important. Iar dacă Herghelegiu dela Neamţ comunică că ar vrea să facă revoluţie in judeţul Neamţ, spune-i să amâne revoluţia până mă întorc eu”!
La Predeal îl vedea discret pe Generalul Antonescu. Odată, când am fost acolo, noaptea târziu, când toţi dormeau, mi-a spus să stau de veghe. Sa strecurat prin uşa din spatele Căminului, şi-a pus schiurile, şi-a pornit pe pârtie. Distanţa până la casa Generalului nu era mai mult de un kilometru. După o oră sa întors. Nimeni na ştiut. Aveam impresia la vremea aceia că Generalul Antonescu ar putea să fie viitorul.ministru de războiu în guvernul legionar.
O echipă legionară pe frontul din Spania
Noemvrie 1936. Spania era in plin războiu civil: comuniştii împotriva forţelor naţional creştine de sub conducerea generalului Franco. Intre Căpitan şi Ion Moţa au fost discuţii referitoare la participarea unei echipe de legionari pe frontul din Spania. Noi, cei dela sediu, am aflat abia târziu că se pregătea plecarea echipei. Ultimul pe listă a fost Dr. Vasile Marin care a insistat să meargă şi el. Preotul Dumitrescu-Borşa a participat ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe. Sa păstrat tăcere pentruca autorităţile şi duşmanii să nu prindă de veste înainte ca formalităţile de plecare să fie gata.
Căpitanul a făcut o singură observaţie: “Când totul e gata, să nu se mai întârzie plecarea pentruca sar putea ca armatele naţionaliste ale Generalului Franco să intre în Madrid şi astfel gestul simbolic al echipei să piardă din importanţă, războiul fiind pe terminate”.
Când sa anunţat plecarea şi numele celor din echipă, puternice emoţii au cuprins rândurile legionarilor. Mulţi ar fi vrut să meargă şi ei în Spania ca să lupte împotriva bolşevismului. In 24 Noembrie 1936 familiile şi mulţime de legionari au însoţit echipa la Gara de Nord. Căpitanul i-a îmbrăţişat, le-a urat drum bun şi biruinţă. Eu am dat lui Niculae Totu un stilou să ne scrie de pe drum şi din Spania.
Echipa a fost compusă din: Dr. Ion Moţa, Prinţul Alexandru Cantacuzino. Inginer Gheorghe Clime, Avocat Niculae Totu, Bănică Dobre, Preot Dumitrescu-Borşa şi Avocat Dr. Vasile Marin. Toţi comandanţi legionari şi cu răspunderi importante în Mişcare. Iar Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară”, a fost designat conducător al echipei până în Spania şi până la angajarea legionarilor pe frontul de luptă. Din drum şi din Spania, Ion Moţa a trimis nenumărate scrisori şi articole pentru gazeta Libertatea. Toate sunt publicate şi pot fi găsite. Mă rezum la zilele tragice din 13 Ianuarie şi până în 12 Februarie 1937.
Jertfa lui Moţa şi Marin
In noaptea de 12 Ianuarie a sosit telegrama că Moţa şi Marin au căzut pe front. De dimineaţă Căpitanul a sosit la sediu, îndurerat de suferinţă şi galben la faţă. Pe la 9 dimineaţa a sosit şi Profesorul universitar Nae Ionescu care i-a dat Căpitanului o scrisoare sigilată. Era scrisoarea testament a lui Ion Moţa. A citit-o cu lacrimi în ochi, apoi a dat-o Profesorului să o citească şi el. Căpitanul a rămas cu capul plecat pe masa de lucru, iar Nae Ionescu, cu faţa către fereastră, a citit scrisoarea în liniştea aceea solemnă. Poate că în clipele acelea Căpitanul se ruga pentru sufletul lui Moţa, iar Profesorul, privind către cer, părea că vroia să măsoare imensitatea şi valoarea istorică pentru Neamul Românesc a jertfei celor doi martiri. “Mor bucuros pentru Hristos… Şi să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca Soarele Sfânt de pe cer, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu”, termina scrisoarea.
“Dacă Moţa şi Marin au murit pentru Hristos întro ţară străină şi catolică, de acum nimic nu ne mai poate opri să ne dăm viaţa pentru ţara şi pământul nostru ca să împlinim testamentul lui Moţa, a murmurat Căpitanul. “Din Jertfa lor va începe marea spiritualitate a Mişcării şi a Neamului nostru până la sfârşitul veacurilor”.
I-a invitat apoi pe Generalul Cantacuzino şi pe domnul Mihai Sturza să facă de urgenţă preparativele de plecare în Spania şi intervenţiile diplomatice pentru aducerea in ţară a lui Moţa şi Marin. — “Domnule General, trebue să mergeţi ca să aduceţi trupurile lor acasă, să-i înmormântăm în pământul ţării. De e nevoe, treceţi prin sârmele ghimpate ale frontului ca să-i scoateţi din teritoriul comunist”. A doua zi a sosit altă telegramă, că trupurile lui Moţa şi Marin au fost evacuate de camarazii lor şi că sunt în siguranţă.
Căpitanul a dat următoarea circulară din Bucureşti, la 15 Ianuarie 1937:
Legionari,
Ion Moţa, întemeietor al Mişcării Legionare, preşedinte de onoare al studenţimrii române; Dr. Vasile Marin, comandant legionar, şeful organizaţiei Capitalei, amândoi după 14 ani de chinuri, lovituri şi închisori îndurate pentru credinţa în Neamul Românesc, au adormit pentru totdeauna pe frontul dela Majadahonda întru apărarea Mântuitorului Isus Cristos.
Vestea sfâşietore a căzut ca un trăznet peste noi. Ea va cutremura pe orice român. Am dat lui Dumnezeu pe cei mai huni copii ai Neamului acestuia.
Generalul Cantacuzino pleacă mâine ca să aducă în ţară trupurile lor. Fiind nevoie de o sumă mare, fac apel la cei ce au, ca să contribue telegrafic pentruca aceste trupuri sfinte să fie aduse in ţara lor.
Duminecă 17 Ianuarie 1937 se vor face slujbe religioase in biserici.
Dumnezeu să primească jertfa lor!
Corneliu Zelea Codreanu
Nota: Intre Căpitan şi Ion Moţa erau şi legături de rudenie. Iridenta, sora Căpitanului, era soţia lui Ion Moţa. Din căsătorie au rezultat 2 copii: Mihai şi Gabriela.
In seara de 8 Februarie Căpitanul, însoţit de familiile echipei din Spania şi de un grup de legionari, a plecat spre frontiera Grigore Chica Vodă, unde a doua zi dimineaţa a sosit trenul din Spania. Generalul Cantacuzino a prezentat raportul: “Trăiască Legiunea, să trăiţi Căpitane! Aduc cu mine acasă echipa din Spania. Doi morţi, un rănit, un bolnav şi doi sănătoşi”. De faţă era o mulţime de oameni.
Dela forntieră, trenul mortuar a trecut prin oraşele mari ale provinciilor: Bucovina, Moldova, Transilvania, Oltenia şi Muntenia. Două zile şi două nopţi mulţimile au aşteptat prin gări trecerea lor. Aşteptau cu lumânări aprinse, iar în staţiile mai mari ale căii ferate se făcea şi o slujbă religioasă scurtă, de către zecile şi sutele de preoţi ce veneau în fruntea poporului. A treia zi trenul a ajuns în Gara de Nord din Bucureşti. Pe terenul din faţa gării, pe un catafalc ridicat peste înălţimea mulţimii, au fost aşezate sicriile Moţa şi Marin. Din acest loc sa auzit, rostit de comandantul legionar Vasile Iasinschi, Jurământul Moţa-Marin pe care mulţimile l-au repetat cu înfrigurare:
“Jur în faţa lui Dumnezeu şi în faţa sfintei voastre jertfe pentru Cristos şi Legiune: Să rup din mine bucuriile pământeşti, să mă smulg de dragostea omenească şi pentru învierea Neamului meu în orice clipă să stau gata de moarte. Jur!”
În 12 Februarie, la ora 6 seara, Căpitanul a dat dispoziţia ca mulţimea, adunată în biserica Sf. Ilie Gorgani din apropierea sediului ca să aducă ultimul salut lui Moţa şi Marin, să fie rugată să părăsească biserica pentru o jumătate de oră. Apoi a intrat în biserică cu gradele legionare şi în faţa sicrielor a citit Jurământul gradelor legionare:
Iubiţi camarazi,
Ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe legionare mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi, ca pe sfânta jertfă supremă a camarazilor să se instituiască o castă biruitoare , căreia să i se deschidă porţile către viaţa afacerilor, a loviturilor fantastice, a furturilor, a îmbuibărilor, a exploatării altora.
Deci, au murit unii, pentruca să slujească poftele de îmbogăţire, de viaţă comodă şi desfrânare a altora.
Iată, acum, ne-a adus Dumnezeu aici, în faţa celei mai mari jertfe pe care putea s’o dea Mişcarea Legionară. Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi a camaradului său Marin temelie Naţiunii Române. Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti. Să punem deci pe Moţa şi Marin baza viitoarei elite româneşti, care ea, va fi chemată să facă, din neamul acesta, ceeace abia întrezăreşte mintea noastră.
Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei elite, să vă legaţi prin jurământ, că vă veţi comporta în aşa fel, încât să fiţi cu adevărat începutul sănătos , de mare viitor al elitei române, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară, ca ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de imoralitate, de satisfacţie a ambiţiilor personale sau poftelor de mărire omenească.
Veţi jura că aţi înţeles că deci nu mai «există nici un dubiu în conştiinţa D-voastră că Ion Moţa şi Vasile Marin nu au făcut uriaşa lor jertfă pentruca noi câţiva de azi, sau mâine, să ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormintele lor. Ei nu au murit ca să biruim, prin jertfa lor, o castă de exploatatori, pentru a ne aşeza noi în palatele acestei caste, continuând viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare.
In cazul acesta biata mulţime a Românilor, prin biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar ţara noastră şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o nouă categorie de vampiri care să-i sugă sângele: adică noi.
O! Moţa, tu n’ai murit pentru aceasta. Jertfa ta ai făcut-o pentru neam.
De aceea veţi jura că aţi înţeles că a fi elită legionară, in limbajul nostul, nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci înseamnă: Permanenta jertfire în slujba Neamului , că ideia de elită este legată de ideia de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră fi seceră a deţii, că unde încetează jertfirea de sine, acolo încetează elita legionară.
Și vom jura deci, că vom lăsa prin jurământ urmaşilor noştri să vină să jure Ia normântul lui Moţa şi Marin pe următoarele condiţii esenţiale ale elitei, pe care noi înşine jurăm:
1. Să trăim in sărăcie, ucigând în noi poftele de imlxigăţire materială.
2. Să trăim o viaţă aspră şi severă cu alungarea luxului şi îmbuibării
3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om.
4. Să jertfim permanent pentru ţară.
5. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea s o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală.
Moţa şi Marin
Jurăm
Bucureşti 12 Februarie 1937
In dimineaţa zilei de 13 Februarie sau strâns rândurile pentru procesiune sub direcţia comandantului legionar Ion Victor Vojen. In frunte drapele, prapori, sute de preoţi şi episcopi; carul mortuar tras de 75 de legionari; o cruce vie din 40 de legionari în cămăşi verzi; familia eroilor Moţa şi Marin; in urma lor Căpitanul cu Generalul Cantacuzino; echipa supravieţuitorilor din Spania in uniforma de luptă de pe front a vestitei divizii “Tercio”; reprezentanţii Spaniei, Portugaliei, Germaniei, Italiei şi Poloniei.
De o parte şi de alta a drumului un zid de legionari controla circulaţia şi ţinea distanţa dintre spectatori şi cortegiu. In urmă: Studenţimea, Muncitorimea, Frăţiile de Cruce, Cetăţuile, Buciumaşii din Bucovina, Cărbunarii din Banat, costume, uniforme din toate părţile ţării şi mulţime de oameni, femei şi copii. Sute de mii. Dela biserica Sf. Ilie Gorgani şi până la Mausoleul dela Casa Verde din Bucureştii Noi, pe o distanţă de mai mulţi kilometri, coloanele nu se mai terminau. Capitala Ţării na văzut niciodată atâta mulţime.
In seara aceia din luna Februarie, sub binecuvântarea Cerului şi a fulgilor de zăpadă. Moţa şi Marin au fost aşezaţi la locul de odihnă, cu o înmormântare împărătească, şi numai la câţiva paşi de Casa Verde unde Căpitanul putea să vegheze împreună cu sufletele lor pentru o “Românie nouă, legionară, frumoasă ca Soarele Sfânt de pe cer, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu” aşa cum a visat-o Ion Moţa.
Cu cine se consulta Căpitanul
Începând cu anul 1935, când Mişcarea creştea văzând cu ochii pe întreg cuprinsul ţării, când masele de Români, de toate categoriile, se îndreptau spre ea, cu dragostea, dorurile, gândurile şi aspiraţiile lor, când ţăranii, muncitorii, intelectualii, preoţii, studenţii, elevii de liceu ofiţeri de rezervă, studente, tineri şi bătrâni, voiau să facă parte din Mişcare* şi să ajute. Căpitanul a creat o reţea de: organizaţii locale regionale, corp studenţesc, corp muncitoresc, cetăţuia de fete şi doamne, corp preoţesc, corpul foştilor ofiţeri, batalionul comerţului, senat judeţean, senat al Legiunii, tribunal legionar şi partid politic, toate acestea legate intre ele, conduse de oameni încercaţi şi verificaţi, toate constituind o unitate sub controlul său personal. El ştia ce voia, ştia cum să canalizeze vrerea neamului. El gândea, plănuia şi executa. Fără să fie autoritar in sensul dictatorului, judecata lui strălucea, fără să fie mândru sau încrezut, dar radia mândrie şi încredere, pe care le dăruia tuturora cu dragoste şi blândeţe şi care se revărsa ca un fluviu de doruri şi speranţe, din care se adăpau masele ce veneau după el. Toţi mergeau după el ca după un profet ce purta lumina unor vremuri noui, lumină isvorită din lupte, suferinţă şi grele încercări pe carnea şi oasele lui.
Ii plăcea să stea de vorbă şi cu cei mari, şi cu cei mici; şi cu prieteni şi cu duşmani. Trebuia să ştie tot: ceeace se petrecea in ţară şi in sufletul oamenilor; ceeace se întâmpla în restul lumii, in tabăra ţărilor naţionaliste, democrate, sau comuniste. Cum timpul nu-i ajungea să citească despre tot ce se petrecea în lume, avea pentru problemele internaţionale o pleiadă de legionari şi de prieteni care îl ţineau la curent. Dintre cei mai frecvenţi la sediu erau: Profesorul Nae Ionescu, Prinţul Mihai Sturza, Alecu Cantacuzino, C. Papanace, Mlihail Polihroniade şi alţii.
Pentru problemele în legătură cu viaţa politică a ţării avea o pleiadă de aderenţi eminenţi şi prieteni care îl informau ce gândesc şi fac partidele politice, palatul, poliţia şi siguranţa statului.
Pentru problemele de organizare internă a Mişcării, pentru cele de educaţie, comerţ, etc., crease o întreagă echipă de grade legionare, de luptători încercaţi şi de prieteni care, toţi la un loc, alcătuiau tot ce avea mai bun, mai inteligent şi mai curat o generaţie. Toţi erau pe lângă el la nevoie. Dau numai câteva nume pe care toată lumea le-a cunoscut la vremea aceea şi care au intrat in istorie:
Profesori universitari de mare renume ca Traian Brăileanu, Nichifor Crainic, I. Găvănescul, D. Găzdaru, Nae Ionescu, Dragoş Protopopescu, Dan Rădulescu, C. Şumuleanu.
Generalii Cantacuzino Grănicerul, Coroamă, Moruzzi, Petrovicescu.
Vechi luptători, cu însemnate funcţiuni in Mişcare, ca Ing. Gh. Clime, Vasile Iasinschi, Vasile Cristescu.
Avocaţii Ion I. Moţa, Ilie Gâmeaţă, Ion Banca, Vasile Marin, Radu Budişteanu, Lizeta Gheorghiu, Al. Constant, Mile Lefter, Henţescu, Popescu-Buzău, Dumitru Micescu, Nelu Ionescu, Vasiliu Cluj.
Preoţii Duminecă Ionescu, Ion Moţa dela Orăştie.
Numeroşi legionari care au strălucit prin Universitâ i ca de pildă Gh. Furdui, Paul Gălăşanu, Puiu Gârcineanu, N. Horodnieeanu, Iordache Nicoară, Nicoleta Niculescu, N. Roşulescu, Duiliu Sfinţescu, N. Smărăndescu, Ion Victor Vojen.
In problemele comerţului se consulta cu marii angrosişti Bolintineanu, Mociorniţă.
Aceştia şi mulţi alţii, prieteni şi binevoitori, considerau o datorie de onoare să-l informeze, să-l ajute şi să se considere ca făcând parte din luptă.
Aşa se explică dece acest om nu a făcut şi nu putea să facă greşeli.
El nu era el, nu era numai Căpitanul sau Conducătorul, ci prin el vorbea vrerea Neamului şi el ştia şi trăia valoarea şi povara acestei răspunderi.
Succesiunea la conducerea Mişcării
Intr’o seară, după înmormântarea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, se aflau la sediu, ca de obiceiu, mulţi legionari cu tot felul de preocupări, sau care treceau să arunce o privire şi, măcar pentru o secundă, să-l vadă pe Căpitan. Alţii rămâneau până mai târziu când Căpitanul era liber şi puteau să mai schimbe cu el câte o vorbă. Când unii rămâneau până seara târziu şi Căpitanul era în bună dispoziţie şi nu prea obosit, atunci împreună cu cei de faţă cânta cântece legionare. Îi plăcea să cânte şi de multe ori să conducă corul.
Târziu în seara aceia erau de faţă, cu feţe îngrijorate, din câţi îmi mai aduc aminte: Mihail Polihroniade, Ion Belgea, Profesorul Vasile Cristescu, Iordache Nicoară, Puiu Gârcineanu, Gheorghe Furdui, Nicoleta Nicolescu şi alţii. Toţi comandanţi legionari sau cu funcţiuni importante în Mişcare.
Printre altele, la un moment dat, Mihail Polihroniade întreabă pe Căpitan ce părere are despre succesiunea la conducerea Mişcării în cazul când mişeii i-ar răpune viaţa.
— Ce părere aveţi voi? Cine ar putea să-l înlocuiască pe Moţa?, întreabă Căpitanul.
— Domnul Inginer Gheoghe Clime, spune unul.
— Clime e de o mare credinţă, dar ţine prea mult la mine personal. Nu credeţi voi că un şef al Mişcării, în afară de credinţa în Mişcare şi în destinul ce îl construim pentru Neamul Românesc, mai trebue să aibă: înţelepciune, energie, vitejie, putere de analiză, dragoste nemărginită în tot ce face, bunătate, blândeţe, devotament până la moarte, lepădare de sine, calitatea de a atrage oameni şi a-i conduce aşa cum doresc ei să fie conduşi? Apoi o ţinută impecabilă şi exemplara în orice clipă a vieţii lui. Şi încă un lucru important: să poată înţelege sufletul omenesc, să aibă putere de a-l modela şi ridica la nivelul şi rostul pentru care l-a creiat Dumnezeu… Clime are multe calităţi. Le are pe toate, dar… ţine prea mult la mine.
— Domnul General Cantacuzino, spune altul.
— Domnul General e ca un părinte al nostru. Ar fi prea grea şi prea apăsătoare pe umerii lui o astfel de misiune. El ne-a fost şi ne poate fi de mare ajutor… şi apoi, nici el nu s’ar putea gândi la o astfel de răspundere.
— Alexandru Cantacuzino, adaugă altul.
— Nici Alecu nar putea îndeplini această funcţiune, cu toate calităţile lui extraordinare de a despreţui moartea in bătălie. Alecu e prea impetuos şi prea vulcanic. Cu greu s’ar putea adapta la pasul armonios al dragostei şi profundei religiozităţi pe care trebue să meargă Mişcarea, mai ales acum după jertfa lui Moţa. Alecu e un viteaz. De-acum ţara vrea să vadă şi sfinţi, dacă se poate.
S’au pomenit apoi, pe rând, numele Profesorului Nae Ionescu, Vasile Iasinschi, Ilie Gârneată, Radu Mironovici, Vasile Christescu şi ale altora. Cam aşa a durat această discuţie. Intr’un târziu, după un moment de linişte. Căpitanul adaugă: Numele lui Ion Banea nu l-aţi pomenit nici unul dintre voi. Sa făcut tăcere de câteva minute şi apoi Căpitanul a continuat: Banea a trăit cu mine mai bine de doi ani la Căminul dela Râpa Galbenă din Iaşi. A trăit toate frământările noastre dela începutul Mişcării. Are o minte şi o inteligenţă sfredelitoare, bun organizator, cu dragoste pentru toţi, şi cu calităţile enumerate mai înainte. El s a născut cu aceste calităţi. Astăzi este şeful Ardealului. Face tot ce crede că e bine şi nu mai are nevoie de sfaturile mele. E un legionar complect şi desăvârşit. Până acum nu a greşit niciodată, nici cu gândul, nici cu fapta. E de un mare echilibru intelectual şi sufletesc, educator cu o mare viziune a viitorului. Ardealul se leagă astăzi de el şi de numele pe care il poartă ca legionar.
— Dar dacă şi Banea o să fie ucis? spune altul.
Căpitanul, cu fruntea plecată şi cu braţele pe masa de lucru, răspunde fără ezitare: Dacă nici Banea nu trăeşte, atunci legionarii să se strângă in jurul Văcăreştenilor care împreună să conducă Mişcarea, ascultând de sfatul înţelept al lui Ilie Gârneaţă.
Generalul Cantacuzino Grănicerul
De când l-a cunoscut pe Căpitan şi până când a murit, a jucat un rol de mare importanţă in Mişcarea Legionară. A fost zi de zi alături de tineret.
Erou al primului război mondial, decorat cu ordinul “Mihai Viteazul şi cu decoraţii străine, descendent din familia Domnitorilor Cantacuzino, viteaz, drept, necruţător cu duşmanii pe care îi însemna cu sabia, patriot şi bun creştin, sa legat de Căpitan şi de generaţia tânără. A participat la toate evenimenele importante între anii 1933-1937. îndată după procesul cu Duca şi-a pus casa Ia dispoziţia Mişcării, păstrând pentru el numai o aripă mică ocupată înainte de servitori. A participat la toate alegerile generale, a fost Preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară, ramura politică a Mişcării Legionare, a condus echipa în Spania şi a readus trupurile lui Moţa şi Marin. Generalul făcea parte din aşa zisa artilerie grea a Căpitanului. Vocea lui era auzită şi temută până la Palat.
Prima dată l-am întâlnit in 10 Decembrie 1933, când ţara suferea sub teroarea guvernului liberal cu Duca la putere. Garda de Fier fusese dizolvată pentru a doua oară. In după amiaza acelei zile, împreună cu alţi studenţi, ne-am dus în delegaţie la locuinţa lui, care era numai la câţiva paşi de Căminul Studenţilor în Medicină, unde se pregătea o manifestaţie de protest împotriva Guvernului.
De statură mijlocie, cu barbă albă până la piept, cu monoclu la ochiul drept, în uniformă de general în rezervă, ne-a însoţit la adunare. In faţa miilor de studenţi a spus: “Să nu creadă guvernul liberal că tineretul acestei ţări poate fi dizolvat aşa cum dizolvi o bucată de zahăr într un pahar cu apă. O să le arătăm că nicio măsură de forţă nu ne intimidează. Pornim încolonaţi către statuia lui Mihai Viteazul să le arătăm că suntem în viaţă”. A pornit în fruntea coloanelor. Lastatuia lui Mihai Viteazul a vorbit încă odată. Poliţia şi jandarmii au stat retraşi. Le-a fost teamă să se apropie de Generalul Cantacuzino.
Cu toată varsta înaintată, se simţea fericit şi părea tânăr in mijlocul legionarilor. In anul 1937, când boala l-a legat la pat, l-am văzut în fiecare dimineaţă. Voia să ştie tot ce se întâmpla alăturea in biroul Căpitanului. Se bucura de toate bucuriile noastre. Suferea şi ascundea durerea. Era vizitat numai de câţiva prieteni şi de Căpitan. Când a simţit ca zilele ii sunt numărate şi că boala nu mai poate fi vindecată, întro dimineaţă ii spune Căpitanului: “Să-mi fie scos stomacul! Nu merită să fie îngropat cu onoruri militare şi legionare că prea mult m’a chinuit! îmi pare rău că nu trăesc să văd biruinţa”.
La 10 Octombrie 1937 a murit. A fost înmormântat cu toată cinstea şi onorurile la cimitirul Belu, în vârstă de 67 de ani.
Avocatul Rosenthal
Cu ocazia morţii Generalului Cantacuzino sa dat în gazete un mic comunicat prin care se anunţa că personalităţile şi prietenii care au avut relaţii personale cu Generalul pot trece pe la sediu să semneze în cartea de aur. Printre primii a fost şi Avocatul Rosenthal, conducător al Evreilor din România, fost avocat al României la Haga şi pe vremuri avocat al Generalului Cantacuzino. Căpitanul, ţinând seama de faptul că prima pagină nu avea încă nici semnătura sa şi nici a familiei Generalului, mi-a dat dispoziţia să-i comunic lui Rosenthal să vie după ora 2 după amiază. A venit. L-am primt cu toată eleganţa şi amabilitatea. A semnat pe pagina a doua. M’a întrebat dacă Dl Codreanu e în clădire că ar dori să-i prezinte personal condoleanţe. Din fericire Căpitanul nu era. A plecat Rosenthal mulţumit de primirea făcută şi pentru cinstea pe care a avut-o să pună piciorul pe pământul Gărzii de Fier. I-am raportat Căpitanului că Rosenthal a fost şi a semnat.
«Nu voiam ca semnătura mea şi a lui să apară pe aceiaşi pagină. Poate că cineva, odată, ar fi folosit semnăturile pentru cine ştie ce combinaţie politică sau poliţienească ori încercare de compromitere a mea, cu semnătura lui Corneliu Zelea Codreanu alături de a lui Rosenthal».
Gazetarii francezi
Înaintea alegerilor din toamna anului 1937 au venit la Căpitan doi gazetari francezi dela ziarul “Le Figaro”. Discuţiile au avut loc în limba franceză şi au fost mai mult de natură politică. Ei au vizitat ţara în lung şi’n lat şi au avut discuţii şi întrevederi şi cu alte figuri importante din viaţa publică românească.
Unul dintre ei îl întrebă pe Căpitan de ce nu ia puterea cu forţa. Ar fi o problemă foarte simplă deoarece ţara întreagă, inclusiv armata, ar fi de partea lui. S’ar putea face în câteva ore şi fără vărsare de sânge. In felul acesta s’ar înlătura răul şi Camarila dela Palat ce duc ţara spre prăpastie.
De pe scaunul din spatele mesei de lucru, intr o ţinută de predicator, cu mâinile strânse pe piept şi împreunate parcă pentru rugăciune, drept şi fără gesturi, le-a spus părerea lui în legătură cu viaţa publică din România şi despre rostul Mişcării Legionare. Le-a amintit că sute de mii sunt alături de el, şi ar fi deci posibil ca, pintr’o lovitură de stat şi fără vărsare de sânge, să ia puterea. Dar faptul de a fi la putere nu este pentru el cel mai important lucru. Guverne vin, guverne trec. Pentru noi problema conducerii are un aspect mai adânc, mai esenţial şi e determinat de procesul schimbării interioare a oamenilor şi de conştiinţa care să asigure permanenţa şi justificarea unei schimbări. O biruinţă ieftină şi fără o linie morală în politică nu are permanenţă. Nu numai poporul nostru, dar toate popoarele din lume ar trebui să se îndrepte către forţa morală pe care să o pună la baza vieţii publice. Neamurile trebue să ajungă la conştiinţa că toate faptele şi acţiunile lor trebue să meargă pe drumul şi voia lui Dumnezeu-Creatorul. El a dat oamenilor şi popoarelor opţiunea de a se înălţa sau de a se prăbuşi. Şi apoi, practic, o victorie legionară în România lipsită de elită de conducători, încălziţi de idealul sfânt al unei misiuni, n’ar avea nici o valoare. S ar prăbuşi a doua zi. Eu aştept acel proces de desăvârşire in sufletul legionarilor şi al Neamului care să asigure permanenţa unei victorii şi care să poată, mai târziu, să fie luată ca exemplu şi de alte neamuri.
O parte din aceste discuţii au apărut după aceea în ziarul “Le Figaro” din Paris.
Căpitanul şi Iuliu Maniu
In toamna anului 1937 şi înainte de alegerile generale care se ţineau în luna Decembrie, era la putere partidul liberal cu George Tătărăscu, prim ministru. Căpitanul ducea tratative cu partidul Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, şi cu partidul lui George Brătianu, ca să ajungă cu ei la o înţelegere pentru stăvilirea abuzurilor electorale şi a violenţei pe care o exercita guvernul dela putere în campania electorală.
Cu Iuliu Maniu, o întâlnire directă era dificilă şi nu trebuia să fie dată publicităţii înainte de a se ajunge la un acord. Intro seară din luna Octombrie îmi dă instrucţiuni cum să-l întâlnesc pe Iuliu Maniu la hotelul Athenee Palace şi să-l aduc la întâlnire.
— Întrebuinţează uşa din dos a hotelului. Cu un ziar sub braţul drept, intră în sala de mese. Ai să fii observat şi, pe aceiaş uşă, domnul Iuliu Maniu o să te urmeze. O să vie singur.
Cu Ilarie am oprit maşina in spate, conform indicaţiilor. Afară era întuneric. In grabă Maniu sa urcat în maşină. După câteva zigzaguri şi, convinşi că agenţii Camarilei sau ai Sguranţei nu ne urmăresc, am oprit maşina în spatele sediului din strada Gutenberg, pe cheiul Dâmboviţei. La minutul indicat, Căpitanul a eşit pe uşa dela apartamentul Generalului Cantacuzino. S’a urcat in maşină. A stat cu Iuliu Maniu de vorbă timp de aproape două ceasuri, în vreme ce eu cu Ilarie patrulam, unul pe o parte şi altul pe cealaltă parte a străzii. Pe acelaş drum l-am dus pe Maniu la hotel. Pactul de neagresiune se încheiase.
Peste câteva zile Căpitanul a convocat Senatul Capitalei şi a comunicat înţelegerea de neagresiune cu Iuliu Maniu şi George Brătianu. Pe feţele celor prezenţi se citea nedumerirea. Căpitanul le-a spus: “Dacă cineva vă întreabă dece am făcut acest lucru, să le răspundeţi: Dacă nu puteţi pricepe acum, o să înţelegeţi peste câteva săptămâni”.
Alegerile sau făcut fără violenţă. Guvernul liberal a căzut dela putere.
Faţă de Iuliu Maniu, Căpitanul manifestase şi altădată atitudini de specială condescendenţă. Astfel, la 10 Decembrie 1933, Căpitanul ordona Legionarilor prin intermediul Generalului Cantacuzino:
Voturile noastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii) le veţi impărţi după cum urmează, ascultându-mă şi această dată fără şovăire:
1. Legionarii din Ardeal vor vota pe Iuliu Maniu.
2. Legionari din Vechiul Regat şi celalte regiuni cu Gheorghe Brătianu.
3. In judeţele în care candidează personal Mareşalul Averescu, îi veţi da voturile şi vă veţi pune la dispoziţia sa în orice provincie ar candida.
4. Veţi lupta pentru aceşti trei oameni cu acelaş dor cu care aţi fi luptat pentru propria voastră Mişcare. Veţi pune în joc toate puterile voastre pentru ca să-i vedeţi biruitori, aşa cum aţi dori să ne vedeţi pe noi.
Oamenii aceştia nu au credinţele noastre, dar mai bine cu ei, decât cu cei ce s’ar părea că au credinţele noastre, dar sunt lipsiţi de caracter.
…Tin însă să fac o precizare: cu aceşti oameni nu m’am întâlnit, n’am vorbit, nu mi-au cerut acest lucru şi nici eu nu le-am promis.
In Circulara Nr. 10 din Noembrie 1935, referitoare la raporturile dintre Mişcarea Legionară şi Porunca Vremii , care într’unul din numerele sale atacase pc Iuliu Maniu, Căpitanul scrie:
…Pentru respectul adevărului să se ştie de toţi că 1) Maniu atacă nu pe Rege, ci vâscul din jurul Său, care omoară pe Rege şi nimiceşte Monarhia romanească. M’am simţit umilit când pe pagina I-a eram lăudat eu sau noi, iar pe ultima pagină insultat Dl Iuliu Maniu. Omul acesta pe drept cuvânt poate să ne fiarbă in aceeaşi oală, în care fierbe Porunca Vremii.
Domnul Iuliu Maniu ne este adversar, dar după dogma legionară nu este permis a ne purta fără onoare cu nici un adversar. Cum se poartă sau se va purta el cu noi, e treaba lui. Şi vor mai fi fiind şi alte chestiuni, în care nu vom fi de acord cu Porunca Vremii. De aceea pentru a nu lovi totuş intr o foaie care, deşi nefiind a noastră, e romanească cel puţin jumătate din ea, deviza noastră este: “Citiţi cu toţii Porunca Vremii, dar nu credeţi tot ce se scrie în ea”.
Cu ocazia unui articol din Buna Vestire despre Iuliu Maniu, Căpitanul revine asupra problemei raporturilor dintre acest ziar şi Mişcarea Legionară, emiţând şi următoarele păreri despre Iuliu Maniu în Circulara Nr. 62 din 4 Martie 1937:
…Noi credem că Iuliu Maniu e un om corect, de ţinută morală într’o ţară care moare în fiecare zi din lipsă de ţinută morală şi de corectitudine interioară. Că pentru această ţinută împotriva lui se unelteşte, după cum se unelteşte ceas cu ceas şi in contra tineretului. Cerem: să ni se dea măcar dreptul de a ne respecta acei care, nefiind din aceleaşi tabere de păreri, simţim pe carnea noastră suliţele aceloraşi uneltitori.
La 14 Decembrie 1937 apare un protest public cu următorul conţinut semnat de Corneliu Zelea Codreanu:
Duminică s’au ţinut în ţară, Capitală şi la Radio, zeci de discursuri, toate lovind în Iuliu Maniu, în timp ce el a fost împiedicat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi.
A ataca din 10 părţi un om — orice păreri ar avea el — punându-i în sarcină mai mult decât merita, şi în acelaş timp interzicându-i a se apăra, este un act de laşitate care înalţă pe cel atacat şi înjoseşte pe toţi atacatorii lui.
Dacă prin ilegalităţi cineva mai poate birui, laşitatea n’a ridicat nici odată biruitori.
Cei ce uzează de ea sunt condamnaţi la înfrângere.
In 1938, la procesul cu Nicolae Iorga, Iuliu Maniu era martor pentru Corneliu Codreanu. La întrebarea procurorului: “Credeţi, domnule Maniu, că inculpatul Corneliu Codreanu a încercat să vândă ţara Nemţilor şi poate fi considerat trădător?”, Iuliu Maniu sa ridicat din scaun, s’a dus la Corneliu Codreanu şi s a adresat Consiliului de Războiu: “Fostul Prim-Ministru al României n’a dat şi nu ar putea da mâna cu un trădător de neam”. I-a întins mâna Căpitanului. Gestul lui a intrat în istorie.
Amintiri dela procesul cu Iorga
Simţind că va începe prigoana. Căpitanul ne-a dat ordin să înstrăinăm toată arhiva dela sediu, pentruca, în caz de arestări şi percheziţii, poliţia să nu poată găsi arhiva sau să poată strecura în ea scrisori sau manifeste incendiare ce ar fi putut servi duşmanilor ca material senzaţional prin care să încerce a compromite linia de înaltă ţinută morală a Mişcării Legionare.
Am împachetat arhiva personală şi am dus-o în apartamentul unui general pensionar care locuia pe calea Victoriei. Căpitanul a fost arestat la 17 Aprilie 1938, în timpul nopţii, dela Casa Verde şi dus la Consiliul de Războiu.
In aceiaş zi Neculae Iorga a scris un articol în Neamul Românesc (gazeta lui) prin care cerea ca procesul să fie judecat cât mai liber de către Consiliul de Războiu şi toţi avocaţii, care doresc, să nu fie împiedecaţi de a se înscrie ca apărători pentru Codreanu. Bazată, poate, pe acest articol, in aceiaş seară, avocata Lizeta Gheorghiu îmi trimite vorbă, unde stăteam ascuns, ca a doua zi să mă înscriu şi eu ca apărător şi, în felul acesta, să pot ajunge la Căpitan care avea nevoie de mine.
După câteva ezitări şi suspiciuni, Procurorul Zeciu (maior la vremea aceea) m’a trecut pe lista apărătorilor. Apoi m’am dus în camera unde Căpitanul se sfătuia cu avocaţii. M’a întrebat ce-i pe afară, cine a fost arestat, cine mai e liber, etc. M’a rugat să-i aduc cât mai repede posibil din arhivă o broşură semnată de un avocat din părţile Teleormanului, Rădulescu Tanir, care preconiza formarea unui stat naţional-socialist în România. In dosarul procesului se afla această broşură, dar lipsea numele autorului. Acuzarea punea această broşură în seama Căpitanului şi alega că are legături cu Hitler. Am adus-o.
Cu o voce pe şoptite, pentrucă în cameră erau microfoane ascunse, mi-a spus să mă duc la generalul Coroamă, care în acea vreme era Comandantul Gărzii la Palatul Regal, şi să-i spun că ar dori să-l aibă ca martor de caracter în proces, dacă se poate, şi dacă vrea să vie. “Chiar dacă Regele o să facă spume la gură când o să audă, spune-i lui Corneliu să mă pună pe listă. Am să viu”. Apoi a adăogat: “Cum să nu viu? Doar Corneliu mi-a botezat copilul la Iaşi”.
Prezenţa Generalului Coroamă, omul care îl apăra pe Rege, însemna o mare lovitură dată duşmanilor şi in special lui Iorga.
Printre apărători, ca martor a fost şi Iuliu Maniu. Şi el era lovit de aceeaşi duşmani care voiau acum să-l condamne pe Căpitan. Înainte de a pleca eu, avocaţii Lizeta Gheorghiu, Nisipeanu şi Vlaso Mircea îmi şoptesc că s’ar putea să fiu arestat când ies în stradă. Eu i-am raportat Căpitanului ce s’ar putea întâmpla: “De nu te arestează acum, ascunde-te. O să-ţi trimit eu vorbă prin Lizeta dacă mai am nevoie de ceva”.
Atunci l-am văzut pentru ultima dată în viaţă. La poartă am fost arestat şi dus la Prefectura de Poliţie, unde, după formalităţile obişnuite, am fost coborît în pivniţa cea mai de jos. Acolo am întâlnit vreo 25 de camarazi, legionari şi legionare, arestaţi şi ei. Printre ei era şi Valeriu Cârdu.
Stăteam jos pe ciment, rezemaţi de peretele umed şi ne întrebam ce se va întâmpla cu Căpitanul.
Către miezul nopţii un poliţist mă strigă pe nume şi mă chiamă cu el. Bietul Valeriu Cârdu m’a îmbrăţişat şi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Noi poate mai scăpăm, poate ne vor duce prin lagăre, pe tine însă or să te schingiuiască şi te vor omorî”.
M a dus în camera comisarului Dumitrescu, care, fără multe formalităţi, mi-a arătat o hârtie, un fel de declaraţie bătută la maşină:
“Subsemnatul Avocat Stelian Stănicel declar că am să respect Constituţia şi legile în vigoare şi că nu am să mă angajez in acţiuni contrare legilor”.
Am semnat-o imediat. Nu era nimic compromiţător. Mă gândeam că poate e o cursă. Că poate ar fi şi o intervenţie a lui Iorga care ar fi aflat de arestările avocaţilor. Comisarul Dumitrescu mi-a spus că sunt liber. Ani plecat şi nu credeam. Numai când am ajuns pe Calea Victoriei, in faţa porţilor, mi-am dat seama că sunt liber. Am luat un taxi. Am schimbat şi altele până mi-am dat seama că nu mai pot fi urmărit. Am trezit-o binişor pe mama, în noptea aceia, mi-am luat rămas bun şi am dispărut. Am stat ascuns prin casele prietenilor până în 15 Decembrie 1938, când am trecut în Polonia împreună cu Inginerul Niculae Horodniceanu şi preotul Dumitrescu-Borşa cu ajutorul Locotenentului Gelu Dragomir şi al lui Miti Dumitrescu. Am trecut prin apa Ceremuşului în noaptea de 15 Decembrie la kilometrul 6 din dreptul satului Ispas.
Stelian Stănicel
(Material preluat din broșura Lângă Căpitan de Stelian Stănicel, apărută la Buenos Aires în anul 1978)
Comenteaza