Lacrimi pentru Occident

Europa și Statele Unite sunt măcinate de o criză multiplă: politică, economică, militară, culturală… Cel mai grav aspect al crizei îl reprezintă însă ruptura ireconciliabilă dintre Conducători și Popor.

Un editorial al faimosului diplomat britanic Alastair Crooke pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

Titlul și subtitlul aparțin redacției.

*

Pare că ne îndreptăm direct spre un impact. Perspectiva coliziunii este la fel de evidentă cum a fost în 1911.

Michael Anton, un fost consilier prezidențial american pentru securitate națională, ne oferă această analogie pentru situația Statelor Unite și a Europei de astăzi:

Pe 20 septembrie 1911, RMS Olympic – frate geamăn cu nefericitul Titanic a intrat în coliziune cu crucișătorul Royal Navy HMS Hawke, pe când cele două vase navigau cu viteză mică, având contact vizual unul cu altul timp de 80 de minute.

Istoricul maritim John Maxtone-Graham scrie:

„A fost una dintre acele incredibile convergențe, în plină lumină a zilei, pe o mare calmă, aproape de uscat, în care două nave exploatate în condiții normale au navigat cu seninătate până la punctul de impact – ca și cum ar fi fost hipnotizate.”

Se pare că și noi, astăzi, ne îndreptăm spre un impact similar, cu perspectiva coliziunii perfect vizibilă și la fel de evidentă ca în acea zi din 1911.

La fel ca atunci, clasa noastră conducătoare nu este dispusă să schimbe direcția.

Pare că dorește coliziunea – sau poate că vede în coliziune un Armageddon menit să aducă Trumful Binelui în lume.

Cu siguranță, situația actuală este un amestec sumbru de criză economică gravă și de impas politic.

Pentru tot mai multă lume din Occident devine evident că ceva nu merge la „proiectul ucrainean”.

Previziunile optimiste și planurile despre o victorie sigură nu s-au materializat.

În schimb, Occidentul se confruntă cu realitatea jerfelor sângeroase a sute de mii de ucraineni pe altarul fanteziei unui Osiris dezmembrat.

Occidentul nu știe ce să facă. Dă din colț în colț cu un aer buimac.

Acest dezastru este explicat uneori ca rezultatul unui calcul greșit al liderilor occidentali.

Dar situația este mult mai gravă de atât: disfuncționalitatea totală și haosul instituțional sunt atât de evidente încât nu mai e nevoie de explicații suplimentare.

Disfuncționalitatea Occidentului depășește cu mult proiectul privind Ucraina. Ea este peste tot. Instituții publice și private, mai ales cele de stat, reușesc cu mare dificultate să ducă ceva la bun sfârșit.

Politicile guvernamentale seamănă cu niște liste de dorințe întocmite pe picior, despre care toată lumea știe că sunt imposibil de realizat.

De aceea, decidenții politici au o nouă prioritate: „să nu piardă controlul asupra narațiunii publice”.

Expresia lui Hartmut Rosa –„imobilismul frenetic” – este cât se poate de potrivită.

În termeni simpli, suntem prizonierii unei repetări a politicilor din 1968.

Comentatorul american Christopher Rufo notează:

„Este ca și cum am trăit într-o buclă a timpului: partidul Black Panther reapare sub forma mișcării Black Lives Matter; broșurile Weather Underground s-au transformat în articole academice; guerilleros marxist-leniniști și-au schimbat bandulierele și au devenit liderii unei revoluții a obiceiurilor și moravurilor. Ideologia și narațiunea și-au păstrat poziția de hegemonie totalitară.”

Poate că, în 1972, Herbert Marcuse s-a grăbit când a proclamat moartea revoluției din 1968.

La sfârșitul acelui an, reticența era evidentă, alegătorii votând cu Richard Nixon, care promisese să restabilească ordinea publică.

Ei bine, Nixon a fost „îndepărtat” convenabil, iar ideologia din 1968 a fost treptat reactivată.

Rufo scrie:

„Activiștii stângiști au reînviat agresivitatea și tacticile din anii 1960 – mișcările radicale au renăscut, organizând demonstrații și folosind amenințarea violenței pentru a-și atinge scopurile politice.

„În vara lui 2020, mișcarea Black Lives Matter a organizat proteste în 140 de orașe. Multe dintre ele au luat o turnură violentă – cea mai mare explozie de proteste rasiale de stânga de la sfârșitul anilor 1960.

„Identificarea punctului de pornire ne ajută să înțelegem corect situația actuală din America. Ironia amară a Revoluției din 1968 este că a ajuns la putere, dar nu a oferit perspective noi…

„Capturarea aparent totală de către Stânga a principalelor instituții – educația publică, universitățile, conducerea sectorului privat și, tot mai mult, inclusiv știința – face ca situația actuală de pe câmpul de luptă să pară zdrobitoare.”

„(Stânga) a încarcerat principalele instituții ale societății într-un dogmatism sufocant… Însă, deși a acumulat importante avantaje administrative, nu a reușit să producă rezultate.”

Avem în schimb un foarte mare nivel de polarizare politică și culturală coexistând laolaltă cu sentimentul că suntem prizonieri într-o mlaștină a stagnării.

Viața publică este suspendată și – odată ce „criza” a devenit normă – curentul politic dominant se apropie tot mai mult de vechiul viciu european al nihilismului.

Ceea ce este NOU la narațiunea intelectualilor descendenți ai mișcării din 1968 este insistența lor nu doar de a defini și controla narațiunea, ci și de a pretinde ca războiul cultural să fie asimilat în setul de valori personale al fiecărui individ.

Și de a impune ca indivizii să reflecte această ideologie în acțiunile și limbajul lor cotidian – sub amenințarea anihilării sociale.

Avem așadar un război cultural total.

Astăzi, ideile „rasismului sistemic” și ale „privilegiului alb”, cuplate cu drepturile la identitate, diversitate și transgenderism, sfârtecă Statele Unite între două norme identitare: cele ale Republicii de după Revoluția din 1776 versus cele ale Revoluției din 1968.

O schizofrenie profundă a pus stăpânire și pe Europa: pe de o parte, elita de la Davos este dedicată unei narațiuni potrivit căreia trecutul Europei a fost – fundamental – cel al unei supremații coloniale rasiste.

De aceea, entitățile publice și private trebuie să ofere reparații pentru actele istorice de discriminare și rasism.

Această viziune impune necesitatea pentru toți europenii „de a se angaja în favoarea diversității, a protecției identităților și a unei echități radicale”.

Ceea ce însă nu este recunoscut și discutat deschis este schimbarea profundă care transformă Europa: că ne place sau nu, Europa nu mai este cea pe care ne-am imaginat-o.

Nu mai este Europa „Parisului” francez, a „Londrei” britanice, a „Romei” italiene.

Aceasta a rămas – și continuă să fie exploatată comercial – ca o „viziune turistică” utilă Europei.

Realitatea este însă că Europa devine cu rapiditate un teritoriu unde băștinașii sunt pe cale să ajungă o minoritate printre minorități.

Ce este Franța astăzi? Iată o întrebare legitimă, dar care a rămas fără răspuns.

Mulți ar putea spune: „Ei bine, de ce nu?”.

Să spunem pe șleau: problema este că rezultatul este dorit intenționat: dar clandestin, fără onestitate și fără dezbateri.

Europenii, care au cunoscut în trecut cicluri de cuceriri (fie că a fost vorba de mongoli, de turci sau de austrieci) și au supraviețuit prin conservarea unui puternic sentiment al identității, văd cum acesta este distrus intenționat și cultura lor dizolvată – pentru a fi înlocuită cu limbajul fad de PR al valorilor europene promovat de Bruxelles.

Nu e vorba aici dacă această schimbare este un „lucru bun” sau un „lucru rău”.

Deoarece, problema aceasta este menită să arunce Europa în aer, în timp ce economia ei se prăbușește, iar resursele uriașe alocate imigranților devin un subiect fierbinte.

Nimeni nu știe însă cum să decanteze un sentiment de „identitate europeană” din ciorba identitară în care s-a transformat Europa.

S-ar putea nici să nu existe o soluție – date fiind nesfârșitele acuzații la adresa criminalității rasiale „albe”.

Adevărată sau nu, ea s-a transformat într-o „poțiune vrăjitorească” a urii.

Efectele acestei „poțiuni” le-am văzut vara aceasta la Paris și în alte orașe ale Franței.

Principiile unei mari părți a societății europene nu sunt orientate spre proiecte exaltate de inginerie socială, care să ofere reparații morale pentru trecut, ci spre protejarea valorilor simple și a instituțiilor tradiționale ale cetățeanului de rând: familie, credință, muncă, comunitate, patrie.

Acesta este „războiul cultural” din Europa, cu care cel din America seamănă, dar are și caracteristici proprii.

În ediția pentru Statele Unite a The Spectator, Charles Lipson a scris:

„Este greu să nu plângi pentru Republică, în timp ce instituțiile noastre se prăbușesc – și se prăbușesc din motive serioase.

„În termeni simpli, administrația noastră abia își târșâie picioarele – și opinia publică știe asta. Știe și că problemele merg dincolo de politicile partidelor și ale liderilor lor, incluzându-i pe sponsorii lor, presa și principalele instituții de aplicare a legii.

„Ceea ce toți aceștia nu știu este cum să restaureze o minimă aparență de integritate unui sistem politic care face foarte dificilă blocarea nominalizării unui președinte în exercițiu, ca Joe Biden, sau nominalizarea unui alt candidat, ca Donald Trump, care este sprijinit de o minoritate puternic angajată de activiști de partid.”

Statul Permanent a lăsat foarte clar să se înțeleagă, scrie Michael Anton:

„…că nu poate, nu vrea și nu va permite ca Donald Trump să fie președinte din nou. De fapt, au afirmat acest lucru încă din 2020, într-o serie de declarații publice. Dacă atunci se simțeau atât de puternici, imaginați-vă cum se simt acum.

„Dar nici măcar nu trebuie să vă imaginați. Vă spun ei în fiecare zi. Ei afirmă că al 45-lea președinte reprezintă literalmente cea mai mare amenințare pentru America de astăzi – mai mare decât China, decât economia noastră care se prăbușește, decât societatea civilă în ruină.”

Ei bine, „baza de susținători ai lui Trump”, despre care vorbește Lipson, nu poate fi clintită. Mai mult, nici măcar nu este vorba de „baza lui Trump” – fiind mult mai largă, în condițiile în care contrarevoluția de azi nu este doar una a „trumpismului”; sau a unei clase împotriva altei clase.

Ci, mai degrabă, una care „se desfășoară pe o nouă axă, între Cetățean și un Stat ideologizat”.

Glenn Greenwald confirmă:

„Parametrii corecți astăzi nu sunt Stânga vs Dreapta. Ci Anti-Sistem vs Pro-Sistem.”

Țelul suprem al acestei contrarevoluții nu este de a înlocui noua „clasă universală” – urmașii revoluției culturale din 1968. Ci, mai curând, de a restaura principiul fondator al națiunii – „puterea Cetățeanului vs Stat”, care a reprezentat esența Revoluției americane din 1776.

În realitate, această „bază Trump” este de neclintit pentru că, în ultimă instanță, isteria anti-Trump NU ESTE DESPRE TRUMP – după cum arată Michael Anton, el însuși un fost membru al personalului Casei Albe:

„Regimul nu poate permite ca Trump să fie președinte, nu din cauza a ceea ce este el (chiar dacă și asta irită), ci din cauza a CEEA CE SUNT PARTIZANII SĂI.

„Criticile la adresa naturii lui Trump nu sunt decât substitute ale obiecțiilor la adresa naturii bazei sale de susținători.”

Clasa conducătoare nu îi va permite sub nici o formă „bazei lui Trump” să își pună în practică ideile, din cauza a ceea ce această „bază” reprezintă.

Dar mai ales pentru că, prin natura ei, actuala clasă conducătoare vrea să dicteze ceea ce dorește să se petreacă și ce nu.

Prin acțiunile sale, clasa conducătoare va duce inexorabil la consolidarea „bazei lui Trump”, scrie Anton:

…Devenind și mai radicală, și mai dușmănoasă, și mai incompetentă. Au demonstrat iar și iar că nu pot fi moderați. Nu pot da înapoi nici un centimetru. Nu pot încetini nici cu un kilometru la oră. Chiar dacă încetinirea sau marșarierul ar fi în interesul lor.

Ce se va întâmpla atunci?

Ei bine, în conformitate cu planurile Transition Integrity Project, un grup legat de rețeaua Soros, care a elaborat în 2020 strategia de a împiedica un al doilea mandat al lui Trump, competiția ar urma să se transforme (în cele din urmă) „într-o confruntare de stradă – nu o confruntare în justiție”.

Sunt „cuvintele lor” nu ale mele. Dar îngăduiți-mi mie (Michael Anton) să traduc ce înseamnă ele:

„O repetare a revoltelor de stradă din 2020, dar cu un grad mai mare de magnitudine. Și care să nu înceteze până când oamenii lor nu au fost instalați la Casa Albă.”

Va vărsa cineva lacrimi pentru Occident? Nu…