Lăcomia de averi și sărăcia de minte pe deasupra au făcut ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei – Mihai Eminescu pe 28 septembrie 1882
De Mihai Eminescu / Cultură, Publicistică / Publicat: Duminică, 28 septembrie 2025, 15:30 / 6 comentarii
Articole relaționate
Mihai Eminescu scrie la ActiveNews. Azi, despre originea lui
„Nicicând, în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea și mai periculoasă” – Mihai Eminescu pe 25 septembrie 1882 în ziarul TIMPUL
Dacă se va adeveri că pe la ‘nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările și vom avea iarăși fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbați cari îngrijesc atât de mult de binele țării și de-al lor va rămânea să ne ‘ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pân’ acum se preface a fi despărțită.
Pân’ acum majoritatea era compactă. Cum era, bună – rea, își făceau treaba cu ea, zice-o vorbă, și lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulțumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om – nu cu vro minte deosebită sau pretențios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu – care să nu simță că Parlamentul e în mare parte compus din farsori și că administrația maltratează lumea și o despoaie. dacă până și tatarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesități și mulțumiți cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva.
Dar, așa cum era, majoritatea stătea compactă și statornică în mijlocul mișcării continue de funcționari administrativi, judecătorești și fiscali cari se ridică și se cufundă în grația ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidența d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atâtea cabinete în șase ani câte au avut toți Domnii pământeni de la întemeierea țărilor până azi; dar două poluri rămâneau neclintite în această necontenită rotațiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta.
De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulți și-or fi zis „omul face banii și banii pe om”, fie că unii prinsese cheag la inimă, alții nu; că unii sunt stupi neretezați, alții nu prea au de moară; destul că dihonia și pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrâurit asupra celor mari, încât azi foasta majoritate, atât de strânsă prin apetituri, seamănă a se despărți în trei, ca râul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărțiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări.
Întâi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la pușcărie, pe alții la carantină și, în intervalul de când Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid „al virtuții”. A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deși membrii partidului virtuții nu prea sunt cunoscuți publicului, despre existența lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuții lor ar fi, se zice, și mai neîntemeiate. Am scris-o deci și noi pe lumânare pentru neuitare și ne rugăm lui D-zeu ca așa [să] fie.
Apoi s-a supărat d. C. A. Rosetti. Și-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mâna alegătorilor și, cu inima plină de amărăciune, a părăsit țara, pentru a mânca din nou pânea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioți l-au petrecut până la marginea târgului, unde, luându-și toiagul în mână și scuturând de pe încălțăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deșerturi ale Galiei, unde cu post și în pustnicie să-și petreacă rămășița zilelor, scârbită de răutatea oamenilor.
Ci ‘nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învățământului cu dezgroparea răposatei Eforii și — ca ton fundamental al muzicei – scăparea țăranului de asuprire. Cum și ce fel nu se spune, dar în sfârșit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mânile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinți și cu funia ‘n traistă, [î]l va apăra. Iată dar un alt fragment al majorității grupat pe lângă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenție de-a fi virtuos. Din contra, unde găsește ceva pus rău, el pune bine.
Iată deci două centre de atracțiune dintre cari unul virtuos, „fețișoara mărită fetișoara”; altul mai puțin virtuos dar „sutele mărită slutele”. Atât virtutea de zile mari a unora cât și cea mai de zile de lucru a celorlalți arată opoziție în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alții că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o mașină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale țării.
Cine dar mai rămâne sincer și necondiționat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine și-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plângi când ții sacul cu grăunțe ‘n mână. Vor veni ei, chiar prea mulți, chiar peste voie; dar, în aparență măcar, o majoritate care să voteze bugetele înțeleptului Sihleanu și răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista.
Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gândește d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorității sale, precum și în privirea -reformelor propuse de d. C. A. Rosetti.
Căci, deși acele reforme a fost întâi prezintate în numele personal al redactorului „Românului”, prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului – de vreme ce atinge cestiuni constituționale -, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a țării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor și a improvizațiunilor ce cuprinde.
Cine din majoritate se unește cu ele, cine nu, și mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a liniști țara măcar în mod oficios în privirea intențiilor sale?
Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba-le-vor unii, nu le vor aproba alții? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezământ semnelor de dezbinare de pân’ acum.
Mulți însă înclină a admite că această dezbinare nu este decât o farsă, cu totul neserioasă în esență, de vreme ce nici pe unii nici pe alții nu-i doare capul de îmbunătățirile și reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărți în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alții pe opoziție, încât oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinși de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputință orice îmbunătățire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuții pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoși, ceea ce va rămânea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăși cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu și majoritatea sa parlamentară.
MIHAI EMINESCU
UNDE NE ESTE COMPASUL?
De CD
Lipsa unei ideologii, chiar si false face ca lumea să nu mai vadă comod reperele interactiunii globale asa cum era obisnuită cand i se dicta de un hegemon si trăia intr-o pace artificială, turburată doar de ambitiile cinice ale hegemonului.
Nu mai există oare compas fără hegemon?
Trecerea de la hegemonie la multipolaritate/policentrism este profundă, dar multipolaritatea nu este o ordine. Este un un Mediu – fluid, confuz și neliniar deocamdaăt. Instabilitatea se multiplică temporar deoarece lumea este mai interconectată ca niciodată, dar și mai competitională. Pentru state, stabilitatea internă a devenit mai importantă decât ambiția externă si vor face orice să-si păstreze Suveranitatea stabilă. Guvernele lucide de pretutindeni, plasează acum dezvoltarea internă și reziliența mai presus de visele de dominație globală.
Nu se mai verifica definiția lui Lenin a unei situații revoluționare: “clasa conducătoare trebuie să nu poată conduce ca înainte, în timp ce cei conduși trebuie să ceară schimbarea”. Astăzi, prima condiție există din plin, elita bankară nu mai este capabilă să iasă din criza ce ea insăsi a creiat-o, dar a doua conditie nu există.
Majoritatea țărilor preferă ridicarea treptată a statutului lor, fără riscul unei rupturi sau tulburări la nivel de sistem, lipseste ideologia revolutionară si ambitiile desarte.
Maestrii istorici ai revolutiilor si-au pierdut credibilitatea si tractiunea la mase si nici o incercare de revolutie, oricat de colorată ar fi ea nu mai tentează si nici elitele financiare nu mai sunt dispuse să investească in asemenea experimente riscante pentru ele, neproductive. Criza financiară i-a dezarmat pană si pe ei. Lumea pe care aceste elite o promiteau nu o mai pot proiecta in viitor căci realitatea cruntă pe care ei nu o mai pot guverna ii contrazice.
Ceea ce face ca această tranziție să fie neobișnuită este faptul că nu este condusă de revoluționari ideologici. China, gigantul în ascensiune, sau Rusia bine militarizată nu încearcă să refacă lumea după chipul și asemănarea lor. Ideologiile vechi sunt deja uzate, cunoscute si neatractive chiar in formule combinate si colorate diferit, parfumul lor talmudic le fac respingătoare.
Statele nu mai visează la o victorie totală. Ele caută avantaje incrementale – mici corecții lente, condiții favorabile pentru viitorul apropiat, o negociere perpetuă bine echilibrată si echitabilă. Perspectiva viitorului indepărtat este foarte circumspectă si caută verificări in experientele empirice.
Ceea ce asistăm acum nu este colapsul, ci tranziția – o revoluție fără revoluționari. Puterile de sus nu mai pot comanda. Majoritatea de jos nu dorește să se revolte. Lumea este prinsă la mijloc, dezordonată, dar durabilă, instabilă si creativă, dar ciudat de rezilientă.
Aceasta este realitatea pe care trebuie să o acceptăm: ordinea mondială liberală a dispărut, iar ce va urma este incă necunoscut. Ceea ce putem spune cu certitudine este că politica internațională se va concentra mai puțin pe reguli universale și mai mult pe supraviețuirea națională.
Vechiul vis al păcii prin dominație s-a încheiat.
Nu trebuie să ne sperie necunoscutul, lipsa unor promisiuni desarte cu care am fost obisnuiti de diverse ideologii sau culte. Trebuie să ne bucurăm de libertatea ce oferă inspiratie creativă, ascensiune nelimitată a aspiratiilor noastre spre mai bine, spre dezvoltarea si implementarea binelui comun.
Ceea ce rămâne este o competiție constantă, dificilă – una pe care hegemonul și restul lumii trebuie să învețe să o îndure si să se adapteze la acest Mediu/Climat fără ideologii si propagandă desartă.
Un Mediu/Climat unde fluxurile culturale diverse si corect exprimate pot să se influenteze creativ si să se realizeze o dezvoltare armonioasă a acestui Mediu/Climat, care in fluiditatea si diversitatea lui nu mai poate deveni o Ordine nivelatoare, uniformă.
Viitorul rămane plin de promisiuni pentru toate culturile si gusturile, dar cristalizarea acestor deziderate se va face lent, in timp, fără izbucniri violente, intr-o competivitate asigurată de vointa comună de Pace.
Rezultatul va fi in aceste optime conditii ceva ce va fi mereu in schimbare si evolutie pentru a fi adaptabil gusturilor si dezideratelor diverse, mereu in perpetuă schimbare si ele.
Unicitatea nu va lipsi insă nu va mai fi arestată in permanent, i se va oferi libertatea de schimbare si devenire. Uniformitatea va căpăta si ea alte valente usor de exploatat de inteligentele artificiale eficinte in repetivitate.
Visurile noastre vor avea un camp mult mai divers si mai colorat peste care să zboare si să se inspire in libertate si pace.
Atlanta 01/10/2025