În SENAT 1992-96
Pe site-ul care-mi poartă numele a apărut un comentariu la textul despre Corupția din mass media românească. Text al subsemnatului. Comentariul este semnat surena, pseudonim care a apărut de curând pe blog, cu comentarii interesante. Interesant și justificat este și comentariul care mi se adresează direct, în felul următor:
Domnule Coja ați fost parlamentar și dvs. ati girat regimul Iliescu atunci cand nu ati luat atitudine de la tribuna parlamentului, atunci cand puteati sa cereti anchete parlamentare impotriva samalvolniciilor facute. Toate guvernele si toti parlamentarii sunt vinovati de cei 25 de ani irositi, nu numai ziaristii…Credeti ca parlamentarii si ministrii corupti sunt numai cei de astazi? Nu au fost si inainte? Și dvs. îi stiti bine pe unii cu care ati fost coleg. Domnule Coja, eu nu va acuz decat de faptul ca atunci nu ati fost asa de bataios ca acum cand, din pacate, nu puteti sa faceti mare lucru… La fel ca si noi care ne postam parerile pe acest blog.
Mi se pare de mult bun simț să mi se adreseze cineva cu întrebările și obiecțiile de mai sus. Poate că ar fi fost bine ca eu să-mi dau seama că aceleași întrebări și le pun și alți cititori ai site-ului, fără să le mai formuleze public! Ar fi fost păcat ca aceste întrebări să rămână fără un răspuns. Din fericire, intervenția colegului SURENA mă ajută să lămuresc câteva lucruri, lămuriri utile pentru toată lumea.
Voi merge zilele următoare la colecția Monitorul Oficial să văd cum aș putea obține o copie a intervențiilor mele de la tribuna Parlamentului. Va mai dura ceva timp și nu este „strategic” să amân răspunsul. Numai că răspunsul meu nu se va putea epuiza într-o singură ieșire pe site. Mă gândesc că pot chiar acum începe articularea răspunsului. Activitatea mea în Parlament nu s-a redus la intervențiile la microfon, așa că, până voi procura textul acestor intervenții, am ce povesti despre alte aspecte ale acestei activități. Deci:
Aș începe cu candidatura mea pe listele PUNR la alegerile din mai 1990. Am cerut să fiu scos de pe aceste liste când mi-am dat seama că voi fi ales fără să fie nevoie să fac nimic, nici măcar o deplasare în județul Bistrița-Năsăud. Totul este aranjat, domnule profesor, mi-a spus Sabin Făgărășanu! Mi s-a făcut rușine să candidez în aceste condiții, care excludeau competiția reală. Am făcut prostia și m-am retras, cu câteva zile înainte de scrutin. În politică trebuie pusă pe prim plan eficiența, nu corectitudinea de dragul corectitudinii! Ar fi trebuit să mă întreb dacă meritam să fiu în Parlament și mai ales dacă puteam să fac ceva important în Parlament!
Dacă aș fi făcut parte din legislatura care a scris Constituția din 1992, cu siguranță aș fi făcut parte și din comisia de redactare și, foarte probabil, Constituția ar fi arătat puțin altfel, prin punctele esențiale! Aș fi conlucrat cu senatori ca Al. Piru, Ion Coteanu… „Am fost un dobitoc!”, pot spune și eu.
În plus, prin ieșirea mea din competiție a avut câștig, un câștig nesperat, anonimul pe atunci Augustin Zegrean. Nu pot să judec eu dacă Țara a avut de câștigat cu Zegrean în fruntea Curții Constituționale. Faptul că i-a cam făcut jocul lui Băsescu mă face să regret o dată în plus greșeala mea din mai 1990… Excesul meu de corectitudine.
În 1992 urma să candidez din nou pentru PUNR, partid încă subordonat față de Vatra Românească la acea dată. Am susținut în comitetul director al UVR că ar fi bine să avem candidați și pe listele altor partide, chiar în toate, pe ideea că ideea naționalistă trebuie să aibă promotori în toate partidele. Asta m-a făcut să accept invitația lui Victor Surdu de a candida pentru PDAR! M-a întrebat în ce județ mi-ar conveni. În Constanța, am răspuns. A pus mâna pe telefon și a sunat la șeful filialei PDAR din Constanța, să-i ceară părerea. Șef era inginerul Dumitru Manole, prieten și coleg de clasă cu frate-meu! Ne știam din anii liceului. Jucasem fotbal pe Valea Portului, pe plaja Trei Papuci… A fost încântat să mă susțină, și chiar a făcut-o cu multă dăruire! Deh, ca-ntre LMB-iști.
La alegerile din 1992 a candidat și Mișcarea pentru România, partid înființat și condus de Marian Munteanu. Eram în vederile sale să candidez pe listele sale. Ne-am întâlnit, i-am spus de invitația primită de la Victor Surdu, și am căzut de acord că e mai bine să candidez la PDAR, unde aveam șanse mai mari de reușită! Ideile lui Marian Munteanu și ale colegilor săi erau și ale mele. Și mai sunt și azi! Așadar, am candidat în 1992 pe listele PDAR, cu gândul că dacă voi câștiga, voi reprezenta în Parlament și Vatra Românească și tineretul naționalist din jurul lui Marian Munteanu! Cred că m-am ținut de această promisiune!…
Merită să povestesc ce am făcut în ziua alegerilor, în toamna lui 1992. Eram cu Victor Surdu, cu Dumitru Manole, cu Dumitru Florea și alți PDARiști din Constanța, cutreieram satele din județ într-un ultim efort de captare a voturilor. La un moment dat, în comuna Valu Traian, am votat și noi. Pe buletinul de vot, la Senat, era trecut și numele prietenului și colegului meu Corneliu Dida, candidat al Mișcării. S-a ivit deci o problemă de conștiință neașteptată: Să nu-mi votez prietenul?!…. Mi s-a părut un gest imposibil să nu-l votez! Era singurul meu coleg aflat pe listele de candidați! Drept care la deputați l-am votat pe Surdu, iar la Senat nu m-am votat pe mine, ci pe Corneliu Dida!… Nu mă pot împiedica să întreb: A mai făcut cineva asemenea gest?
A fost inspirată ideea mea, căci așa mi-am putut da seama că la număratul voturilor Mișcarea a fost sabotată, furată. La secția de vot unde votasem, votul meu nu a fost numărat. Au dat zero voturi în favoarea Mișcării… Cred că undeva sus, unde gestul meu a fost „înregistrat”, gestul meu a contat, căci din cei peste 100 de candidați capi de listă ai PDAR, numai cinci au intrat în Parlament, unul dintre ei fiind și eu… Mâna Domnului?
Ca senator, aveam dreptul la o mașină cu șofer și la un șef de cabinet. Mi-am angajat un șofer din Constanța, recomandat de Romică Simionescu, coleg de liceu, și mașina am trimis-o la Constanța, unde am pus-o la dispoziția foștilor deținuți politici și a veteranilor de război. Ca șef de birou am cerut de la Liga Studenților să-mi recomande un membru al lor! Așa l-am cunoscut pe Ionel Ungureanu, proaspăt absolvent de la Teologie. Ne-am înțeles destul de bine. Azi Ionel Ungureanu este unul dintre cei mai temeinici teologi din generația sa. A cunoscut mai tot ce am făcut ca senator! Sper că nu are prea multe să-mi reproșeze… Eu unul nu i-am ascuns nimic.
Mașina cu șoferul de la Senat am folosit-o o singură dată într-un scop personal: Când am trimis la Nucșoara s-o ia pe vestita Elisabeta Rizea și s-o ducă la Mangalia, la Complexul balnear Siemens, cel mai bun din țară. Acțiune „sponsorizată” integral de fratele meu, dr Aurel Coja. A stat vrednica femeie toată iarna la căldură, după ce în tinerețe îi înghețaseră oasele prin văgăunile munților, alături de partizanii din Muscel. La sanatoriu a fost pelerinaj de „lume bună” din Constanța, căci Elena Rizea era tare simpatică și bună povestitoare. Și avea ce povesti! Printre vizitatori au fost și câțiva ziariști, cărora li s-a cerut insistent să nu pomenească de mine sau de frate-meu! Pomenesc eu acum, prima dată, cred!
Am avut norocul ca Elisabeta Rizea să semene binișor cu maică-mea, care se prăpădise în august 1992, fără să-și vadă odrasla senator. A îngrijorat-o oareșicât ideea că aș intra în politică!
Trec în palmaresul meu post decembrist și publicarea unor cărți. În primul rând a cărții Transilvania. Invincibile Argumentum. A fost scoasă la editura Athenaeun, condusă de Ioan Opriș și Romul Munteanu. A avut un tiraj de 60.000 (șaizeci de mii de exemplare), ceea ce nu era puțin nici pentru 1990. Cartea a fost scoasă la ordinul lui Petre Roman, trebuie să recunosc. Am regretat mereu că alte motive de recunoștință nu mi-a mai dat…
Drepturile mele de autor le-am cedat Vatrei Românești. Am fost plătit în cărți, 5000 de exemplare. Am trims 1000 de exemplare la Târgu Mureș, iar celalalte au fost donate sau vândute la sediul Vatrei din Moliere. Cu bani astfel obținuți s-au plătit salarii și s-au scos primele numere din revista „Țara Noastră” scoasă de Vatră.
De altfel, am refuzat și drepturile de autor pentru articolele cu care apăream în presă. Lui Puiu Rujan, vechi prieten și coleg, redactor șef la una dintre aceste publicații, i-am explicat de ce nu pot primi bani pentru niște texte scrise fără nicio plăcere, scrise cu sentimentul că n-am încotro, trebuie scrise, căci s-a ajuns într-o situație vecină cu dezastrul, corabia dă semne că se va scufunda! Scriam texte mai ales despre ce se întâmpla în Transilvania! Cum să am eu ceva de câștigat, niște tantieme, de pe urma nenorocirilor care ne amenințau?!…
Poate că nu ar strica să mai fac o mențiune: exemplarele trimise la Târgu Mureș au stat vreo doi ani dosite într-o debara. S-a temut bietul Ciontea să nu-mi fac reclamă prin acele cărți!… Îi băgase în cap un grup de intriganți, în frunte cu poetesa C.I., că noi, cei din București, vrem să-i luăm șefia! Când am văzut ce-i în capul lor, am propus să introducem în Statutul Vatrei Românești precizarea că nu poate avea ca președinte decât o persoană născută și domiciliată în Ardeal…
Am făcut multe lansări de carte în Transilvania și cu această ocazie am cunoscut mulți oameni minunați! Dacă mor naționalist, asta o datorez și oamenilor pe care i-am cunoscut prin Vatra Românească. Firește, cu unele excepții…
Mă mai laud și cu altă faptă a fraților mei, inclusiv a cumnatului dr Ion Efrim: în mai 1990, după porcăriile udemeriste din martie, Vatra Românească a organizat o suită de întâlniri cu sătenii de pe Valea Gurghiului. Într-unul din sate, dacă mi-aduc bine aminte Monor, s-a sfințit o cruce, o troiță, donată satului de Vatra Românească. Troița fusese plătită de ai mei, în principal de dr Ion Efrim, cumnat și naș, iar eu, când mi s-a dat cuvîntul, le-am spus oamenilor adunați în fața primăriei că troița le vine din partea ardelenilor din Dobrogea, din partea filialei Constanța a Vatrei Românești! Că românii din toatăȚara sunt alături de ei. Etc., etc. După ce am cuvîntat, vrednicul de laudă Valentin Borda, care știa tot ce se întâmplă în Vatră, s-a mirat: când s-a înființat filiala de la Constanța?!…
La data aceea încă nu exista, dar n-a întârziat să apară, condusă de dr. Ionel Jurjea… Troița a costat 48.000 de lei, în aprilie 1990. Cam salariul meu pe un an… Repet: n-am pomenit nimic de adevărații donatori! Așa a apărut și în presa locală: donație din partea ardelenilor din Dobrogea!… Povestea asta cred că o mai știe și colonelul Vasile Țâra, pe care atunci l-am cunoscut. Ce bogăție de om!… Ce cântece populare ardelenești grozave știa! Cu texte care nu existau în niciun repertoriu profesionist!… Cântece de petrecere, de un umor ardelnesc fără egal! Din păcate cu domnul Vasile Țâra nu m-am mai revăzut de atunci, dar impresia a fost teribilă!… De neuitat!
Mai trebuie precizat că atmosfera din acele prime luni a fost fantastică! Era vie și evidentă disponibilitatea oamenilor de a se dedica unul altuia și împreună binelui comun! Dacă ar fi apărut un lider de încredere și ar fi cerut ca oamenii să lucreze la sacrificiu pentru Țară, pentru un salariu de supraviețuire, sau chiar pe gratis, cei mai mulți ar fi acceptat o „curbă de sacrificiu” pentru redresaea economică a Țării. În ciuda semnelor, care s-au înmulțit de la o zi la alta, că alții se dovedeau a fi niște șacali nenorociți, care se uitau avizi în jur să descopere ce se mai poate fura fără a fi pedepsiți, ce învârteli se pot face, nu neapărat legale…
Oarecum în ordinea celor de mai sus ar fi și informația următoare: în 1990 nu s-au ținut alegeri locale organizate propriu zis, dar lumea în mod spontan și-a pus primari noi. Am comentat deseori atunci întâmparea extraordinară dintr-un sat din Dobrogea, un sat unde trăia un singur bozgor: un tehnician veterinar. Lumea l-a pus primar, pentru că îl aprecia și prețuia ca om, ca profesionist, fără niciun resentiment că era ungur, la fel ca și criminalii din 15 martie!
Am lansat deseori „provocarea”: va fi liniște în Ardeal atunci când într-unul din satele compact ungurești lumea va pune primar singurul român din sat… E ca și cum Mureșul ar începe să curgă în sens invers… S-a vorbit la vremea aceea de „modelul dobrogean” de bună conviețuire a pământenilor, majoritari și autohtoni, cu minoritarii etnici mai vechi sau mai noi…
Cât despre Vatra Românească, am pe undeva copia unor comunicate date de noi cu privire la actele de guvernare a căror tentă anti-românească noi „am mirosit-o din prima”. Din păcate, comunicatele noastre nu apăreau în presa tot mai aservită guvernanților de la Cotroceni sau Victoria, dar aservită mai ales guvernanților oculți, discreți și invizibili, de a căror existență nu ne-am îndoit nicio clipă …
.
(va urma)
Ion Coja
Sistemul impus de nelegiuiti, este construit cu asa viclesug, incat noi trebuie sa „alegem” dintre doua rele, doi straini, doua optiuni…ambele in defavoarea noastra, una hard, alta soft, una de stanga, alta de dreapta…la butoane fiind aceiasi nelegiuiti :strainii de neam. Pentru…culoare, imagine, „echidistanta”, mai permit si unui patriot sa se manifeste, dar controlat, monitorizat…la limita…sa nu cumva sa depaseasca, sa nu cumva sa zica ceva de straini, ca ne jefuiesc, ca santem sclavi la noi in tara…asa ca ciocu mic…ca altfel : nationalistul ! extremistul ! xenofobul ! antisemitul !….
din pacate, chiar atunci in primii ani, dupa 89, elementul national a fost bine izolat,incorsetat, (problema fiind bine studiata si planificata in laboratoarele occidentului iudeomason de mult timp)fiind cu mult sub limita, inca de atunci…acum, intr-adevar, ce sa mai zicem noi, cemai putem face noi acum, noi care ne dam cu pararea si ne impartasim amarul, cand toate mijloacele de spalare de creier sant in mana lor…
Conflictul permanent nu poate fi evitat intr-o societate bazata pe economie de tip corporatist mussolinian- fascist cum e la noi ,adica un grup de elite i-si creeaza privilegii de tip casta si paraziteaza prin taxe si impozite pe masa de muncitori fara aparare ,ale caror voci nu sint luate in considerare si carora nu li se ofera nici o alternativa decit ori submiterea in fata sclaviei ori inchisoarea sau moartea in caz de nesupunere ,neexistind nici o negociere sociala reala intre exploatatori si exploatati / Sistemul actual totalitar din Romania daca nu se liberalizeaza ,va face viata impracticabila si sigur se va ajunge la conflict de clasa
„Poate că ar fi fost bine ca eu să-mi dau seama că aceleași întrebări și le pun și alți cititori ai site-ului, fără să le mai formuleze public! Ar fi fost păcat ca aceste întrebări să rămână fără un răspuns. Din fericire, intervenția colegului SURENA mă ajută să lămuresc câteva lucruri, lămuriri utile pentru toată lumea.”
E foarte important ca romanii sa-si cunoasca luptatorii prin toate faptele lor exemplare: noroc cu Surena care vrea sa stie cat de bataios ati fost in trecut!
Aruncati-i manusa, domnule profesor, si lui si noua!
Mi s-a parut foarte interesant tot ce ati relatat aici, mai ales episodul cu masina pusa la dispozitia fostilor detinuti politici si a veteranilor de razboi!!!
Eu nu mai stiu pe nimeni azi capabil de un astfel de gest.
E foarte importanta aceasta relatare caci subliniaza contrastul intre romanii sinceri nationalisti si liftele care tin tara in ghingile lor de nomazi nehamesiti, ad infinitum, care au preluat parlamentul azi, cu o exceptie sau doua!
Asteptam interventiile dumneavoastra din Monitorul Oficial cu nerabdare.
Ia uite nea Coja, ce filme au facut hungurii la noi in tara sub nasul SRI.
Desi ei zic ca e istoric e vorba de vitejia lor in lupta impotriva romanilor in Ardeal .Sa gresesc sau nu?
https://www.youtube.com/watch?v=5y8mc6hyBuw#t=941
Domnule profesor Ion Coja, eu nu am niciun regret ca nu s-a procedat altfel dupa 1990, pentru ca eu cred ca istoria nu este facuta de oameni. Ea este domeniul lui Dumnezeu. Si cu El, cine se poate pune? Dar, asa cum a ajutat poporul roman in multe situatii, ne va ajuta si pe viitor. Cu conditia sa nu-l dezamagim in continuare.
Intr-un comentariu mai vechi, mi-ati facut invitatia sa fac o prezentare a romanului „De la inima spre cer”, in care este prezentata si figura luminoasa a lui Corneliu Zelea Codreanu. Am facut recenzia respectiva si am trimis-o acum cateva zile spre dvs., dar a disparut repede de pe firmament, mult prea repede, ca sa am siguranta ca a ajuns la dvs. Asa ca, v-o mai trimit inca odata:
„„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.
Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.
Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.
Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!
Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.
Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)
Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.
Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.
Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.
Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.
Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.
Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.
Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?
Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!
M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!
Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!
In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!
Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.
Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.”
Va mai rog sa va uitati pe mailurile dvs. cu atentie, fiiindca veti primi un mai de la Editura Virtuala (Mugur Cornila), care doreste sa va ofere un exemplar din aceasta carte in format e-book. Uitati-va si in „spam”, poate ca mailul a ajuns acolo. Cu stima, Calin Kasper