La Mulți Ani Frumoși tuturor, de Sfînta Maria!

Cuvînt lămuritor

Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august 2009, la Mânăstirea Petru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.

Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Petru Vodă, ca pelerin, însoțit de preotul Teofil Bradea. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!… Nu mi-a venit să cred urechilor, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!”

De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?

Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în primăvara lui 2009, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!

Despre ce domniţă este vorba?

Eh, vorbesc metaforic, în parabole!… Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat a doua zi cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.

Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire?

Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă… Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu.

Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.

E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Petru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, cum anume să-l dezvolt, ce anume să spun, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!

București, decembrie 2009

******
******
******

Predica de la Petru Vodă

„România, grădina Maicii Domnului”

Prea cuvioase părinte stareţ,

Cuvioşi părinţi,

Iubiţi credincioşi,

Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Petru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română…

Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.

Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?

….Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:

Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.

Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiului străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea bădiţei Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.

Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!

Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.

Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie… Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.

Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!

Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!

…Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere… Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.

Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor… Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.

La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.

…Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă… Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se poate!

Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul…

Îngăduiţi-i, dascălului de limba română care vă vorbeşte, ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!

S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.

În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!

…Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Dumitru Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.

La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale…

Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!…

Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!… Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, de români, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare?

Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.

Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna pe lumea cealaltă şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!…

Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!

Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!

…Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea…

Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964, PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită!

Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.

Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat s-a anunţat că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar câteva zile aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. Apoi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!

…Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”… Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!…

Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!…

Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!

Iubiţi credincioşi,

Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.

Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!…

Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi…

O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!

Iubiţi credincioşi,

Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc, canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu… Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului… Avea mama socotelile ei!

Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.

De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.

Doamne, ajută!

Mânăstirea Petru Vodă, 15 august 2009

Notă:

Consider utilă publicarea acestui text. Într-o Românie normală, într-o Românie a românilor, românească, în România viitoare, vom avea probabil două zile de sărbătoare națională: 1 Decembrie, ca zi națională din calendarul faptelor istorice memorabile, aniversând isprava cea mai de preț pe plan politic, și 15 august, ca zi națională din calendarul creștin cu semnificații specifice și atât de înălțătoare pentru sufletul românesc. Cu gândul la cele petrecute în urmă cu trei ani, mă plec încă o dată dinaintea Sfinției Sale Părintele Justin Pârvu și a celor care îl slujesc pe Domnul cu atâta râvnă la Sfîntă Mânăstirea Petru Vodă, mulțumindu-le și rugându-i să ierte neputinței mele de a merge până la capătul drumului început atunci, la 15 august 2009, sub cele mai faste auspicii. Să ierte nevredniciei mele.