-13 septembrie 1899 – Nasterea lui Corneliu Z. Codreanu
Profilul interior al Cãpitanului*,
vãzut de Emil Cioran în 1940
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt, n-aveau niciun continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã.
Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Pânã si dispretul ni se pãrea un efort.
Tara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsã reusitã.
Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãznind dispretul dulce al lipsei de menire.
Biata tarã, era o pauzã vastã între un început fãrã mãretie si un posibil vag.
În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Si el a rupt tãcerea blândã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintã, se îndrepta spre putere.
*
Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om, într-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri?
Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.
Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era „destept”, Cãpitanul era profund.
Dezastrul spiritual al tãrii derivã din inteligenta fãrã continut, din desteptãciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbã problemele în elemente de joc abstract si rãpeste spiritului latura destinului. Desteptãciunea degradeazã pânã si suferinta, în flecãrealã.
Dar vorbele Cãpitanului, grele si rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gândurilor.
Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vietii lui, îmi rãspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gândesc”.
Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura si cerul. Si când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a tãrii s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a conditiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiratia zilnicã a României. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sã creeze România, dar sã-i si rãscumpere trecutul, sã insufle absenta secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã si unicã, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reactiune în fata unui trecut de nenoroc. Aceastã natie n-a excelat în lume decât prin consecventa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezmintit. Substanta noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãsi pendularea între o amãrãciune dizolvantã si o furie optimistã.
Într-un moment de descurajare, i-am spus Cãpitanului:
-„Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantã”.
-„Ai dreptate”, mi-a rãspuns. „sunt totusi unele semne”.
-„Miscarea Legionarã”, adaug eu.
Si atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtutilor dace.
Si-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, cã noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un român cu substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umanã infinit amenintãtoare. Garda de Fier: o pãdure fanaticã… Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.
Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. În locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o cruntã înversunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.
Acel ce a dat tãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile în imediat si în vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.
A face ispravã si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ireductibilitãti i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine si problema pãcatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sã uite:
Cãpitanul a fost un gospodar instalat în absolut.
Fiecare credea a-l întelege. El totusi, scãpa fiecãruia. Depãsise limitele României. Însãsi Miscãrii i-a propus un mod de viatã care întrece rezistenta româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el n-a cãzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totusi mai putin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.
Într-o natie de slugi, el a introdus onoarea si într-o turmã fãrã vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, si pe dusmani. Cãci acestia, din lichele au devenit monstri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacã mãretia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalentã negativã. Am fi nedrepti cu cãlãii, dacã i-am considera ratati. Toti s-au împlinit. Un pas în plus si trezeau gelozia Diavolului.
În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãldut. Peste tarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemãrii. În câtiva ani, România a cunoacut o palpitatie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã si pe Shakespeare. Si aceasta, în Balcani!
Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România si Cãpitan, n-as fi ezitat o clipã.
Dupã moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã, se ridica singurãtatea României.
Niciun toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sã fim lasi si sã ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat? „De aici încolo, tara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã, si a readus cerul deasupra României.
Emil Cioran
*Conferintã tinutã la radio în ziua de 27 noiembrie 1940.
„Glasul Strãmosesc” (Sibiu), anul VI, nr. 10 din 15 decembrie 1940.
Permanenţe, sept 2007
Ați luat-o razna, băieți. Citiți încă o dată textul lui Cioran. Și încă o dată sau de o mie de ori, până pricepeți. Chiar așa? România și românismul s-au născut brusc din coasta Căpitanului? Chiar nu a fost nimic înainte? Păi atunci din ce s-a plămădit însuși Căpitanul? Toată stima pentru ce s-a făcut bine, dar și un pic de modestie nu v-ar strica. Mai ales că vă declarați ortodocși, adică smeriți.
Frantzi, sfatul tau ti se potriveste de minune. De ce? Fiindca se pare ca n’ai priceput mai nimica.
Romania si romanismul nu s’a nascut brusc din coasta lui Codreanu. Dar priveste cum a fost mai tot timpul. Mediocritate aveam demult, si inca mai avem. Dar Codreanu a plamadit un alt aluat. Mult superior. Asta nu poti tu sa intelegi. Si nu esti singur…..
Nu-i invata nimeni pe romani cat de bune sau cat de rele sunt personalitatile si miscarile care apar din randul lor.
Ele sunt personalitatile si miscarile pe care le merita, pentru ca sunt din randul lor.
Numai sa nu dea vina pe altii pentru rezultatele la care-i duc in cele din urma acele personalitati si miscari.
Ai dreptate pana la un punct. Sigur ca a da vina mereu pe altii nu-i kosher. Dar in cazul lui Codreanu se poate da vina pe altii pentruca exista dovezi. Uciderea lui si a elitei legionare se datoreaza camarilei regale influientate de straini prin Lupeasca, si aprobata tacit de Hitler. Esti de acord?
Prietene ,haver ,ceea ce tu si multi ca tine nu pot pricepe este ca da ,holocaustul comis de rabinul Hitler , nu poate fi negat ,pentru ca a fost comis de evrei contra evreilor ,aici e dilema . Evreii au planificat exteminarea unor confrati de ai lor cu un scop bine determinat.Preoti talmudici ca Hitler au oferit dumnezeului Baal arderi de tot,la fel ca in antichitate cind evrei isi ardeau copii ,jertfe demonului Baal ,acum ai priceput . La Budapesta evreii erau selectionati si trimisi la Auschwitz de Comitetul Evreiesc .Citeste-l pe Rudolf Vrba.
Aiureala masiva, ce ati baut? Vrba minte de sparge avioane, ca mai toti evreii, noroc cu voi ca ati pus botu’….
E logic sa te indoiesti dar trebuie analizata afirmatia lui . Ai zis bine ,mai toti ,dar nu toti evreii mint. Rudolf Vrba a evadat din Auschwitz si a avertizat inca din timpul petrecerii evenimentelor de cirdasia dintre sefi ai comunitatii evreiesti din Budapesta si SS -ul german.Rudolf Vrba a fost profesor universitar ,a trait sarac si a murit sarac .A fost un om principial.De ce ar fi mintit Vrba ?
dece nu a triumfat miscarea legionara?putea o romanie isolata total sa supravietuiasca?.priviti de sus de tot la romania zilelor noastre.planurile sunt de mult facute.ur meaza fragmentarea intregii tari.prea trist si dureros.gm
Fantastic articol,trebuie sa reaprindem flacara romanismului.Acest mesaj lasat de marele Emil Cioran pentru romani reprezinta un indemn la cugetare si mobilizare.Frati romani nu mai stati cu bratele incrucisate daca vreti sa traiti mai bine si intr-o tara libera si independenta.Urmati-l pe prof.Ion Coja!
Ai perfecta dreptate! Iata de ce alogenii „ne invata” cit de rea si fascista a fost Miscarea Legionara! pentru ca noi sa raminem mici si prosti si sub papucul lor!
Daca nici Cioran NU se pricepea la „citit” oameni si constiinte nationale, atunci cine?
Acest articol ar trebui sa stea pe prima pagina a oricarei carti de istorie a atarii!
Iar noi, toti romanii, ar trebui sa-l consideram pe Capitan ca veriga care ne uneste pe noi cei de azi si de miine, cu strabunii nostri daci! De aceia ne merge cum ne merge; pentru ca ne-am uitat radacinile! Ori in esenta asta a insemnat legionarismul in Romania!