-13 septembrie 1899 – Nasterea lui Corneliu Z. Codreanu

Profilul interior al Cãpitanului*,

vãzut de Emil Cioran în 1940

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt, n-aveau niciun continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Pânã si dispretul ni se pãrea un efort.

Tara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsã reusitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãznind dispretul dulce al lipsei de menire.

Biata tarã, era o pauzã vastã între un început fãrã mãretie si un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Si el a rupt tãcerea blândã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintã, se îndrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om, într-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era „destept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al tãrii derivã din inteligenta fãrã continut, din desteptãciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbã problemele în elemente de joc abstract si rãpeste spiritului latura destinului. Desteptãciunea degradeazã pânã si suferinta, în flecãrealã.

Dar vorbele Cãpitanului, grele si rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vietii lui, îmi rãspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura si cerul. Si când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a tãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era  mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a conditiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiratia zilnicã a României. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una  a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sã creeze România, dar sã-i si rãscumpere trecutul, sã insufle absenta secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã si unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reactiune în fata unui trecut de nenoroc. Aceastã natie n-a excelat în lume decât prin consecventa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezmintit. Substanta noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãsi pendularea între o amãrãciune dizolvantã si o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Cãpitanului:

-„Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantã”.

-„Ai dreptate”, mi-a rãspuns. „sunt totusi unele semne”.

-„Miscarea Legionarã”, adaug eu.

Si atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtutilor dace.

Si-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, cã noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un român cu substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umanã infinit amenintãtoare. Garda de Fier: o pãdure fanaticã… Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. În locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o cruntã înversunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat tãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile în imediat si în vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face ispravã si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ireductibilitãti i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine si problema pãcatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sã uite:

Cãpitanul  a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare  credea  a-l întelege. El  totusi, scãpa  fiecãruia. Depãsise limitele României. Însãsi Miscãrii i-a propus un mod de viatã care întrece rezistenta româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el n-a cãzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totusi mai putin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o natie de slugi, el a introdus onoarea si într-o turmã fãrã vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, si pe dusmani. Cãci acestia, din lichele au devenit monstri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacã mãretia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalentã negativã. Am fi nedrepti cu cãlãii, dacã i-am considera ratati. Toti s-au împlinit. Un pas în plus si trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãldut. Peste tarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemãrii. În câtiva ani, România a cunoacut o palpitatie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã si pe Shakespeare. Si aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România si Cãpitan, n-as fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã, se ridica singurãtatea României.

Niciun toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sã fim lasi si sã ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat? „De aici încolo, tara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã, si a readus cerul deasupra României.

 

 

 

Emil Cioran

 

*Conferintã tinutã la radio în ziua de 27 noiembrie 1940.

„Glasul Strãmosesc” (Sibiu), anul VI, nr. 10 din 15 decembrie 1940.

 

Permanenţe, sept 2007