La 1 Decembrie
Publicat de Ion Coja în La zi pe 29.11.2010
Printre puţinele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără şi instituirea
zilei de 1 Decembrie ca zi naţională a Statului român şi a Neamului românesc. Nu se
putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere şi
desăvârşire a început la 27 martie 1918 la Chişinău, când românii de peste Prut au
decis Unirea cu Ţara, în ciuda dificultăţilor şi primejdiilor deosebite pe care le
presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un
gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în
vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.
A urmat în toamna aceluiaşi an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se
desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din
cealaltă direcţie, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an
fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui
vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care
Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.
După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ţinuturilor carpato-danubiene se
regăseau din nou în interiorul aceluiaşi stat. Graniţele politice se puneau astfel în
acord cu graniţele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie
1918!
Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca
aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Aşadar, încercând o vagă organizare a
ideilor, numai câteva, următoarele:
Mai întâi, constatarea tristă că situaţia politică de azi diferă mult, prea mult de cea de
la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale
României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din
programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan
politic lucrul acesta este ceva mai complicat şi depinde acum de prea mulţi factori
externi, pe plan spiritual, cultural şi economic refacerea României Mari, ba chiar a
unei Românii şi mai mari, este cu putinţă. Ne mai trebuie numai puţină voinţă! Voinţă
de-aia, politică, adică la nivelul guvernanţilor, al clasei politice!
În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au
participat mii de români veniţi din ţinuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia
ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim
astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în ţările din jurul nostru, dincolo de
Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de
români extranei! Am făcut prea puţin pentru aceşti români după 1918. Urgenţa
numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să
ceară de la autorităţile statelor vecine, dar şi de la cele internaţionale, ca românii care
trăiesc ca minoritari în alte ţări să aibă aceleaşi drepturi pe care le au în România
minorităţile naţionale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!
Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat româneşti de la Vest de
Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiţi. La 1918 erau aproape patru sute de mii.
Când România a intrat în război alături de Antanata, a fost acceptată condiţia pusă de
români: la sfîrşitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi,
statisticile ungureşti consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În
realitate sunt mult mai mulţi. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români,
iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici
unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieţii oameni, dar se feresc să recunoască
asta de teama şovinismului maghiar, atât de stupid şi de aspru cu cei ce nu vor să se
facă maghiari…
În primele zile ale aşa zisei revoluţii din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu
încântare la revoluţia copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj şi au
început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-şi românitatea! Au fost nevoiţi să facă
pasul înapoi când emanaţii revoluţiei au început să-şi arate adevărata culoare a
pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în ţară pentru ca conştiinţa
românească să nu piară la românii de peste graniţă! Ca şi la cei din Ţară,
îndefinitiv!…
În sfârşit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus şi mai departe de fruntarii,
românii risipiţi de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi,
în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor
guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se
duce o politică de trădare naţională, care urmăreşte, printre altele, şi depopularea ţării,
crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigraţie din
Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o
nălucire a mea şi a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în
urmă. Una dintre dovezi este că guvernanţii noştri, care au acceptat să slujească
acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în
ţară pe românii risipiţi în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu preşedintele ţării,
încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte ţări.
Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români!
Scornesc fel de fel de legi şi privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai
câştigat ca român în propria ta Ţară dacă te declari ţigan, maghiar, croat sau evreu…
Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoşi! Legile Ţării, în frunte cu
Constituţia, nici nu pomenesc de români, că există în această Ţară o majoritate
românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul
român. Românii nu sunt subiect de drept în Ţara lor!
Nu ştim cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul
promovării şi respectării intereselor naţionale. Pe acest subiect, credem însă că este de
datoria noastră, a societăţii civile româneşti, să intervenim, prin mijloacele specifice
organizaţiilor non guvernamentale, specifice intervenţiei individuale, pentru a forţa
clasa politică să-şi înţeleagă misiunea, dar şi pentru a transmite românilor de
pretutindeni, din Ţară şi din străinătatea cea grea, un mesaj de susţinere şi încurajare,
iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acţiuni şi activităţi propriu zise, prin care
să capete conţinut dens, substanţial, grija noastră faţă de soarta românilor extranei,
transfrontalieri.
Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacţia de
adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea şi consolidarea
românismului, a românităţii noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei
noastre politice, printre aşa zişii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor
minorităţi etnice din România şi, lucrul cel mai grav, suntem priviţi cu ostilitate chiar
şi de autorităţile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noştri. Români care sunt
supuşi unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare şi marginalizare în
calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaţionalizare. Acest proces
nedemn, descalificant pentru cei care îl susţin, este deosebit de complex, se desfăşoară
pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aş sublinia
componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la
resorturile sufleteşti ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conştiinţa
noastră mândria de a fi român, de a te şti român, urmaş al părinţilor tăi şi al unor
străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale şi spirituale.
Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa
regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la
nivel naţional un defetism total faţă de viitorul nostru, ba chiar şi faţă de trecutul
nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni şi ceas de ceas, prin
mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ţi se oferă texte savant elaborate despre
defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care şi-au
trăit degeaba viaţa, fără să producă nicio valoare, muşte care se visează albine
melifere, îşi descoperă vocaţia de critici şi acuzatori ai neamului românesc, chemând
la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu,
cu Ştefan sau Horea, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a
derizoriului, a inconsistenţei, a surogatului. A lipsei de autenticitate şi de legitimitate!
Am purtat pe acest subiect îndelungi discuţii şi consultări cu adevăraţi oameni de
carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră
profesională, oameni cu o viaţă socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români
capabili să sesizeze motivaţiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a
românescului din lumea noastră. Din aceste discuţii s-au desprins câteva concluzii pe
care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:
Prima şi cea mai importantă: suntem agresaţi pe diverse planuri, iar faţă de această
agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct
cu punct unor acuzaţii sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contraatacăm promovând cu insistenţă valorile şi aspectele care ilustrează capacitatea
românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel
european sau mondial!
Un exemplu: suntem în permanenţă atacaţi – cum bine se ştie, cu o tenacitate unică,
de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel şi fel de basne,
precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulţi
maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria şi fiinţa naţională la 1 Decembrie! Le
vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Ţara! Şi
scornesc fel şi fel de motivaţii false, penibile, în neputinţa lor de a accepta evidenţa
adevărului, a soluţiei date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată
mascarada propagandei lor anti-româneşti este să le punem oglinda în faţă, spre a
vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care
le deformează complet percepţia propriei realităţi. Trebuie ajutaţi fraţii noştri
maghiari să-şi vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistenţă, până le intră
bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi şi noapte nu a existat!
Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de minţile înfierbîntate care
confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un
artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest,
decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamnte
de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un
eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la
constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de
români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la
1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de
ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să
le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil,
jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din
Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii,
care transformaseră Ungaria în paşalîc, au fost alungaţi de armatele unei puteri
europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru
gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două
secole de ocupaţie turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă,
de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o
omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi
Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete,
într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi
principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea,
pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite,
entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii
mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românescă, fiind
toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare
politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc:
comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este
să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii
maghiari decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi! S-o spunem pe şleau şi
pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar
sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe
români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste
detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai
aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este
românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi
ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie
pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi
sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi
câţi sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape
penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborîm
la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să
vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să
tranşăm odată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem
obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce
vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul
unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi
mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a
demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era
românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut
nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!
Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină
ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe
domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi
ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi
români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvînt de
recunoştinţă din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în
Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor
ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea şi
marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din
România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Şi mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noştri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în
propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau
altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea
altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân,
liberi să se guverneze cum vor! şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost
prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană şi independentă
pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul
ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o
delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel
Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul
dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit,
speranţa cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al
libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune
suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: sau trezit şi ei dintr-odată neasistaţi, şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu
ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au
venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de
libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independenţă
purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta
Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au
făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioţii bulgari să ţină aprinsă flacăra identităţii etnice
bulgăreşti. Poate de aceea, dar şi din alte motive, fruntaşii bulgari au venit la
Bucureşti, în delegaţie la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul
român, să devină parte componentă a regatului… Cine ştie dacă nu era mai bine ca
Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureştiul ar fi
acceptat să devină capitală a ţării şi pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de
Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Aşa însă, într-o Bulgarie
pentru a cărei apariţie din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au
avut de îndurat un regim de deznaţionalizare care continuă şi azi, sub oblăduirea
Comunităţii Europene… Aceeaşi situaţie şi în Grecia, în Serbia, în Albania, în
Ucraina… Aceeaşi politică mizerabilă de descurajare şi aneantizare a românismului, a
populaţiei cea mai veche din această parte a Europei….
Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari şi bulgari? Prin faptul evident că
în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate
neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti
multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn de
cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând
de la talpa Ţării!… Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva
popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu,
vestitul jus valachicum…
…Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment
jenant pentru bieţii unguri, iar noi, românii, ca nişte veritabili domni, ca nişte
adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni oameni, ca nişte români
adevăraţi ce suntem, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l
comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare
ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! şi poate că
aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de
slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia
tot ce este românesc ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe
neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate
slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă bozgoră să capete răspunsul
cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai
ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i
tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm
noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
…Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm
eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne
sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le
răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în
funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au
motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe
bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem
grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!… Ne-a iubit
Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în
acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire
apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jerfei româneşti din acei ani teribili ai
Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
E 1 Decembrie! Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru
întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani Frumoşi!
Ion Coja
Buriaş, 28 noiembrie 2010
Comenteaza