Joi, 10 aprilie, orele 10, în Aula Academiei, mergem să-l comemorăm pe Constantin Vodă Brâncoveanu!

Din cartea „Revoluțiile Valahiei” lui Anton Maria Del Chiaro secretarul lui Brincoveanu

”
CAPITOLUL VIII.

Capetele de acuzare trimise Porţii Otomane contra Principelui Brâncoveanu

Vulturul Brâncovenesc
Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Ca, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cît şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania, unde spre acest scop.

Al cincilea, a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimtimîntul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trimbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.
Taler de argint din perioada lui Constantin Brâncoveanu
Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.

Iată aci tiparul unei astfel de monete, ce mi-a căzut întâmplător în mână, şi pe care am crezut nimerit a o reda. Din aceste monete s-a trimis una la Constantinopol pentru dovedirea existenţii lor. Restul monetelor a fost găsit în tezaurul lui Brâncoveanu după depunerea sa, împreună cu multe juvaieruri de o valoare considerabilă. Pentru scopul acestor medalii, părerile sunt diferite, dar cea mai curentă e următoarea: în ziua Adormirii; Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 6O-lea aa. de vrâstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet solemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale medaliile de mai sus, dar vai! exact în acea zi, văzu căderea capetelor celor 4 fii ai săi, după care căzu şi capul său la picioarele călăului, cum vom vedea în capitolul XI.

Acestea au fost principalele capete de acuzare trimise Porţii cu scopul de a extermina, împreună cu toată familia sa, pe unul din cei mai buni domni ce a avut Valahia. Marele Vizir ştia că Brâncoveanu trimise la Constantinopol pe una din fiicele sale cu soţul ei, să aducă în Valahia pe Doamna sa şi pentru a nu pierde timpul, luase toate măsurile ca cel însărcinat cu detronarea – capugiul – să ajungă la Bucureşti în Săptămâna Sfântă, când creştinii sunt ocupaţi cu slujbele bisericeşti. Cu toată tăinuirea Marelui Vizir, un grec, prieten al lui Brâncoveanu, află de cele puse la cale, şi iată cum:

Un turc din familia caimacamului din Constantinopol îmbolnăvindu-se, fu vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de noutăţile zilei secretarul împărtăşeşte bolnavului, între altele, că Vlach-beiul (Principele Valahiei) a fost declarat rebel, şi în scurt timp va fi adus la Constantinopol cu familia sa, iar imensele sale avuţii vor fi depuse în tezaurul Sultanului. Rămase numai, desemnarea capugiului pentru executarea ordinului. La această mărturisire a fost de faţă şi medicul turcului, doctorul Antonio Corect, care a trăit în Valahia acum câţiva ani, şi care mi-a declarat că a studiat la Roma şi cunoaşte limbile latină şi greacă. Doctorul se prefăcu a nu băga în seamă convorbirea dintre turci, şi prepara un medicament pentru bolnav. Ieşind de la bolnav găsi pe celălalt grec, amicul său, cărui împărtăşi tot ce auzise, conjurându-l a nu destăinui numele său. Acesta scrise în toată graba lui Brâncoveanu, informîndu-l de toate cele puse la cale, pentru a lua măsurile necesare, situaţia sa fiind foarte gravă. Principele cetise scrisoarea în prezenţa câtorva miniştri şi le ceru părerea dacă scrisoarea trebuie luată ca atare, întrucât Vizirul îi scrisese de curând, îndemnându-l a trimite după mireasă şi a celebra nunta în toată voia. Unii dintre aceşti miniştri, între cari unul care muri decapitat sub ochii Voevodului, răspunseră:

„Alteţă, Pastele e aproape. Grecul neavând bani de sărbători, s-a servit de acest pretext ipocrit şi zelos, ca să stoarcă bani. Atunci Principele, aruncând scrisoarea cu dispreţ, zise: ducă-se dracului acest cobitor de veşti rele! Dacă n-a găsit decât un astfel de pretext, nu va căpăta nici un ban.

Principele avea motiv de a nu da crezare ştirii, mai ales că nu primise confirmarea ei de la agenţii săi din Constantinopol. Doamna Măria însă era de părere ca o astfel de veste trebuie să aibă o bază adevărată, şi propuse mutarea lor, pentru câtva timp, la Târgovişte (de unde sosiseră de abia câteva săptămâni înainte) aşteptând acolo desfăşurarea lucrurilor. Grecul scrise din nou Principelui dar fără folos, căci vicleana scrisoare a Vizirului adormise vigilenţa Principelui, până nu simţi sabia tăind capetele celor patru nevinovaţi feciori ai săi, şi aceiaş sabie pe grumazul său. În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmunceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor. În ziua înmormântărei Principesei, care avu loc în biserica metropolitană din Bucureşti, aflai de un alt caz memorabil, vrednic de a fi notat. Mitropolia e pe vârful unui deal. În vale e palatul Brâncovenesc. În afara porţii palatului se află o cruce de piatră albă, cu o inscripţie în limba valahă, că-n acelaş loc tatăl Principelui a fost tăiat în bucăţi de dorobanţii răsculaţi contra sa. Principele Constantin scoborând călare de la Mitropolie, cu tot alaiul pompos, în dreptul aceleiaşi cruci, o găină îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribuit unei iminente nenorociri, căci întâmplările cele mai simple sunt efectele misterioase ale Providenţei.

CAPITOLUL IX.

Detronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană.

Pecetea Domnitorului Constantin Brâncoveanu
Era în ziua de Marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 Martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodoxi, când ajunse în Bucureşti, de la Constantiaopol, capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, pentru ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor. Acesta îi trimese, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebîndu-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă. Turcul răspunse cu fineţă că nu are nici o afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă. A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

Fură chemaţi în grabă principalii boieri şi Mitropolitul, şi-n prezenţa lor fu citit firmanul, în virtutea căruia Voevodul Constantin Brâncoveanu e declarat cu toată familia sa hain, adică rebel, şi deci detronat. De notat că Mustafa-aga, înainte de a pleca de la Marele Vizir, îl întrebă umil ce măsuri se ia în cazul unei provocări de răsvrătire a poporului de către Brâncoveanu, prin aruncare de bani prin ferestre, în momentul cetirii firmanului de detronare. Vizirul îi puse la dispoziţie câţiva slujitori din cei mai fideli şi curajoşi, şi bine înarmaţi, cari vor păzi la uşa sălii de audienţă în timpul cetirii firmanului, şi cari la cel mai mic tumult vor ucide pe Principe şi pe toţi acei ce vor încerca să-l apere.

Am văzut eu însu-mi şase din slujitorii cari nu lăsau pe nimeni să pătrundă în sală, ca să nu comunice cu. bietul Brâncoveanu, şi nu plecară de la uşă până ce acesta nu fu dat în paza boierilor cari aveau Ordin straşnic din partea Sultanului, ca prin semnătură cu sigiliul lor, să se declare răspunzători, cu viaţa şi averea, de fuga lui Brâncoveanu. Într-atâta era grija turcilor! Pentru mai mare precauţiune fu chemat corpul negustorilor, cărui se aduse la cunoştinţă prin formulă solemnă, ca să se constituie garant pentru boieri. În urma acestor precauţiuni capugiul porni să sigileze vistieria şi apoi tezaurul privat al Principelui, adecă Cămara, şi după ce mai dăduse anumite ordine se înapoiază la locuinţa sa.

Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică şi speranţe. îşi aminti de scrisoarea amicului său din Consiantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşită era însă jalea când se înapoiră acasă Doamna sa cu cei 4 fii şi tot atâtea fiice, care erau consternate, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de compătimirea lor şi persoanele cari, din curiozitate, intrară în odăile lor.

În Bucureşti era mare agitaţie. Fel de fel de versiuni circulau. Se zvonea de o încercare de fugă a lui Brâncoveanu, ceea ce nu corespundea adevărului, căci însu-şi el convinse pe fiul său Prinţul Ştefăniţă de a renunţa la intenţiunea sa de a fugi în Transilvania, iar de acolo, prin Viena, în Italia, căci, fără îndoială, turcii au dat ordine riguroase tuturor punctelor de graniţă pentru a opri pe oricine va încerca să treacă fără paşaport, iar reuşita fugii ar îndârji şi mai mult pe turci. Inamicii lui Brâncoveanu, pe de altă parte, pentru a-i sugera că fuga i-ar fi imposibilă şi pentru a înfricoşa populaţia, au lansat ştirea în Bucureşti că un corp de 12,000 turci stă gata de marş pentru a trece ţara prin foc şi sabie, în cazul unei încercări de rebeliune.

Adevărul era că venea imbrohorul, adecă şeful grajdurilor împărăteşti, cu oareşicare suită, pentru a asista la alegerea noului Domnitor. Primise ştirea din partea capugiului că detronarea s-a săvârşit fără nici un incident, şi poate porni spre Bucureşti pentru a executa ordinele Porţii. În dimineaţa zilei următoare, care era de două ori solemnă, fiind Joia Mare şi Buna-Vestire, boierii ieşiră călări în întâmpinarea imbrohorului, care fu salutat respectos şi condus la locuinţa, pregătită. Aici, înainte de a se despărţi de boieri, îi ordonă în mod sever ca la ora prânzului să fie din nou prezenţi, pentru a se pune de acord asupra, persoanei noului ales.

CAPITOLUL X.

Ştefan Cantacuzino ales Principe al Valahiei.

La ora fixată boierii se adunară la locuinţa capugiului, care se interesă de numele şi titlul fiecărui în parte, încercară ei să aleagă pe unul dintre ai lor, dar niciunul nu fu aprobat de Turc. La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei şi ordonă boierilor să încalece şi să-l conducă la Curte. Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale, în ţară, de Cantacuzini, şi înfăpuit apoi la Constantinopol.

Neavând pe loc caftanul de domnitor, care se afla sub sigiliu în tezaur, Turcul scoase propria lui haină pe care o puse pe umerii lui Cantacuzino. Dar înainte de a se porni alaiul, se aduse caftanul de mare spătar, de care noul voevod se servia înainte în funcţiunile solemne şi, la sunetul muzicii şi cu un ceremonial repede improvizat, fu condus la Curte. Fu primit în biserică de către Mitropolit şi prelaţi, cari oficiară slujba cuvenită situaţiunii, şi condus apoi sus, în palat, în marea sală a Divanului, şi aşezat pe tronul acoperit cu catifea roşie, Turcul ceti firmanul care declară pe Ştefan Cantacuzino Domn al Valahei în locul lui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană. Se sloboziră şi tunurile, iar boierimea îi prezintă omagiile cu sărutatul mânii.

Ce privelişte rară! ce schimbare unică! în acelaş-timp, doi Voevozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru două scene cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre.

Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu In apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţa sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin. După acest schimb de politeţe, Principele Ştefan se retrase în apartamentul său, şi aşezându-se pe tron începu împărţirea demnităţilor care erau până acum ocupate de oamenii lui Brâncoveanu, ceiace impresiona neplăcut pe mulţi, cuvenindu-se ca, cel puţin până la plecarea lui Brâncoveanu şi în vederea rudeniei cu el, să nu fi făcut nici o schimbare.

A doua zi, Vinerea Mare, la ora 9 sară, Principele Brâncoveanu cu cei 4 fii fură duşi la Constantinopol către o moarte fără milă. Nu putuse obţine amânarea plecării până după sărbători. Inamicii săi sugerară imbrohorului pericolul unei astfel de amânări prin sosirea nemţilor, cari l-ar putea elibera. Principele Ştefan îl conduse cu capul gol până la carată. La scoborârea scării din Curte, Brâncoveanu îi adresă următoarele cuvinte precise: Finule Ştefan dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.

Porni deci bietul Principe, cu Doamna sa, cu cei 4 fii, Doamna celui mai vrâstnic cu un băeţaş al lor, precum şi 4 gineri, rămânând în Bucureşti soţiile a-cestora cu copiii. Capugiul conduse convoiul, care parcurse drumul noaptea, până la Rusciuc, dincolo de Dunăre, unde ajunse a doua zi dimineaţă, prima zi de Paşti.

În aceiaşi zi de Paşti avu loc la Constantinopol arestarea fiicei lui Brâncoveanu, care sosise de curând cu soţul ei să conducă în Valahia fata lui Cantemir, logodnica fratelui ei. Neştiind de detronarea părintelui ei, ştire parvenită la Constantinopol după patru zile, Principesa, înapoiată de la Patriarhie unde ascultase liturghia de Paşti, găsi casa plină de turci cari o despoiară de toate bijuteriile, rădicară tot ce găsiră şi o închiseră în apartamentul femeilor din închisoarea Ceauş-Emini, iar pe soţul ei la Başbaclnculi, adică la executorul debitorilor Sultanului.

După aproape trei săptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi Brâncoveanu cu toată familia sa, şi în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, într-un loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fură închise într-un loc mai înalt şi mai luminos. Bagajele au fost depuse în altă parte, din ordinul tefterdarului.

Şi iată deci un prinţ bogat, obicinuit din copilărie cu fast şi strălucire, redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domneşti cu care plecase din Bucureşti. Percheziţii severe se făcură tuturor pentru a găsi lucruri de preţ, iar imbrohorul, rămas în acest scop în Valahia, dase severe înştiinţări publice de a se denunţa, sub pedeapsă de moarte, până la data cutare, orice cunoştinţă despre averea lui Brâncoveanu.

Mulţi se supuseră proclamaţiei; unii pentru a intra în graţiile noului domnitor sau de frica pedepsei, alţii în fine din dorinţa de a grăbi desfiinţarea lui Brâncoveanu, Dintre boierii mai intimi fură arestaţi şi trimişi la Constantinopol, vistiernicul secret al lui Brâncoveanu şi primul său ministru, Văcărescu, căruia se tăie capul în prezenţa fostului său domnitor, iar celălalt fu trimes în exil împreună cu Doamna, după ce rămase văduvă, şi cu ginerii ei.

Imbrohorul deschise la Bucureşti tezaurul privat al lui Brâncoveanu sigilat de capugiu, şi făcu inventarul bogăţiilor găsite: bani, bijuterii de mare valoare, vestminte superbe, în mare parte căptuşite cu sobol, şi alte blănuri de preţ aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele şi toate de ale casei fură vândute la mezat de către turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat.

În dezastrul lor Principesele rămase izolate găsiră un mare ajutor în asistenţa doctorului Gheorghe Trapezundul, un fost bursier al părintelui lor, care-l întreţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale, sub direcţiunea faimosului Antonio Vallisnieri. Acest Gheorghe Trapezundul, cu pericolul vieţii sale îşi arătă recunoştinţa faţă de familia binefăcătorului său, iar la întoarcerea în ţară din exil, Doamna lui Brâncoveanu îi încredinţa misiunea de a pleca la Vena şi Veneţia, unde devine agentul ei pentru afacerile ei private. În trecerea imbrohorului prin satele lui Brâncoveanu pentru a le lua în primire, inamicii lui Brâncoveanu puseră pe ţărani să iasă în calea Turcului şi. să strige răzbunare şi dreptate contra lui Brâncoveanu, care era nenorocirea ţării. Turcul se prefăcu a-i compătimi, dar înţelese de cine se puse la cale. Terminându-şi misiunea, Turcul se înapoia la Constantinopol ducând cu sine bogăţiile confiscate care uluiseră pe Sultan, şi-i aţâţară mai mult pofta de a le poseda.

CAPITOLUL XI.

Decapitarea Principelui Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai săi.

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a zmulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminecă în 26 August, Adormirea Sft. Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţişorul cel. mic Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, (care urma, să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură. decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voevod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vre-o răscoală, căci însă-şi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Calchi, nu departe de Constantinopol.

În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi. Doamna Măria se găsea atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerii ei. Câţiva binevoitori se înterpuseră pentru a obţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 galbeni, eliberarea acestor nenorociţi, sperând că sângele vărsat va fi slăbit furia turcilor. Banii fură împrumutaţi cu enorma dobândă de 30°/0 Dar câtă eroare! Neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia, găsind noi calomnii, trimiseră Vizirului 40.000 galbeni pentru anularea liberării celor închişi, cari fură exilaţi la Kutajeh, de unde, după 3 ani, fură liberaţi şi înapoiaţi în Valahia, câteva luni după uciderea de către nemţi la Petervaradin, a aceluiaş vizir, Ali-Paşa.”
…….

http://cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html

O carte deosebit de interesanta si ACTUALA