La câteva săptămâni după ce am aflat de moartea lui Jean Ancel, am primit din Israel o veste tare ciudată: cică pe patul morţii aflându-se, puţin înainte de a se prăpădi, Jean Ancel le-ar fi cerut celor de faţă să facă în vreun fel şi să ajungă la Ion Coja, adică la subsemnatul, cererea sa de iertăciune, rugămintea ca eu, şi mai păcătosul, să-l iert pe robul lui Dumnezeu Jean Ancel. Nu mi s-a putut preciza dacă petentul a menţionat pentru care faptă a sa, urîtă – se înţelege, mi-a cerut pardonul. Iar eu, încercând să pricep, mi-am dat seama că pe individ nici măcar din vedere nu-l ştiam, ci numai din citite, ici-colo câte o pagină mizeră, căci mai departe nu puteam trece, făcătura fiind prea evidentă. Adică minciuna.
Sigur, la finele stagiunii, fiecare avem cui şi pentru câte să ne cerem iertare. Iar dacă mi-aş fi pus mintea cu ieşirea lui Jean Ancel de pe scena disputelor „istorice” româno-israeliene şi mi l-aş fi imaginat pe individ cerându-şi iertare de la cineva, apoi acela nu putea fi o persoană, ci însuşi întreg neamul românesc, acestuia se cuvenea Jean Ancel să-şi ceară iertare pentru el şi următoarele şapte generaţii de Ancel-i. Iertare pentru ticăloşiile inventate pe seama poporului român şi debitate în auzul mapamondial! …Dar pe mine, prea neînsemnatul, nu-mi aduceam aminte să mă fi lezat personal cu ceva, ceva în plus faţă de ceilalţi românaşi, puşi cu toţii la zid de incriminările bezmetice ale Ancelului.
Insistând, adică mirându-mă de motivele acestui bizar comportament, emisarul israelit a făcut o presupunere, dovedindu-mi astfel că ştia mult mai mult decât aveam eu dreptul să aflu: s-ar putea ca Jean Ancel să aibă vreo legătură cu cei care mi-au trimis o ameninţare cu moartea tocmai de la Ierusalim, rostind asupra mea teribilul blestem Pulsa DeNura. Adică Jean Ancel să fie cel care i-a dezinformat şi asmuţit pe bieţii rabini, inventând vorbe şi fapte cu totul străine de persoana-mi? Vorbe cumplite, care nu puteau să rămână fără replica cerberilor iudaici. Numai că replica s-a produs fără ca vorbele care au stârnit-o să fi fost vreodată rostite sau scrise de subsemnatul. Eu îl bănuisem pe Aurel Vainer, tot un fel de Jean Ancel… Vinovăţia lui Aurel Vainer rămâne intactă, chiar dacă şi-l face tovarăş de potlogării pe un Jean Ancel, ierte-i Dumnezeu pe amândoi!
Jean Ancel este mizerabilul care a inventat istoria cu uciderea de către români a 180.000 de evrei ucraineni în Transnistria!… Nici mai mulţi, nici mai puţini: 180.000 de oameni, de evrei, evrei ucraineni, despre care nu s-a ştiut nimic, cât au fost ei de omorîţi pe vremea Transnistriei româneşti, nu s-a ştiut nimic până hăt, mult după 1990, când s-a fost inventat Holocaustul din România. Era nevoie de evrei ucraineni căci cu evreii deportaţi din România nu puteau ieşi la socoteală 180.000 de victime în Transnistria. Impasul aritmetic în care ajunsese contabilitatea holocaustică a fost rezolvat de imaginativul Jean Ancel, apelând la evrei ne-români, buni şi ei, numai evrei să fie! …Numai că se pune întrebarea ce a păzit comunitatea evreiască din Ucraina, vreme de 50 de ani, lăsaţi să se scurgă fără ca despre evreii ucraineni ucişi de români să se sufle vreo vorbă, vreo virgulă măcar?! Cum se face că pentru aceşti evrei ucraineni ucişi de români nu s-a ridicat niciun memorial, nici măcar o scândurică inscripţionată nu-i pomeneşte, aşa cum au făcut-o cu evreii, mult mai puţini, ucişi de nemţi în marginea Kievului?! De ce discriminarea aceasta? De ce nu ni se recunoaşte pe plan mondial contribuţia decisivă şi mult mai substanţială ca a oricăror alţii la iniţierea şi desăvârşirea Holocaustului?!
…Tot Jean Ancel a imaginat şi scena următoare, repetată, după mintea lui, în sute şi mii de cazuri: „un ţăran român alegea un evreu, cădea de acord cu un poliţist asupra unui preţ, apoi poliţistul îl împuşca pe evreu şi îl lăsa pe ţăran să-i ia hainele”. Am citat din publicaţia Haaretz, specializată în asemenea prostii neruşinate. (Cuvînt care îmi aduce aminte de vorba unui fost coleg de facultate cu Jean Ancel: „era prostul clasei”. Prost prostu’, dar uite al naibii prost la ce-l ducea mintea să scornească!) Între ei, între evreii mizerabili ca Jean Ancel sau Radu Ioanid ori un Aurel Vainer, va fi greu să stabilim că unul anume este cel mai, concurenţa fiind foarte strânsă. Intră în calculele hârtiei pângărite şi Matatias Carp, cu evreii săi, pe care ţăranii români, tot ai săi, adică existenţi numai în mintea sa nemernicită, îi cumpărau pe evrei de la jandarmi, îi duceau vii acasă şi acasă, în ogradă, cu toţi megieşii adunaţi ciotcă la gard, îi tăiau la jugulară şi le strângeau în covată sângele lor de jidani împuţiţi ca să ungă osia de la căruţe…
Dacă cităm mai departe din aceeaşi Carte Neagră, Matatias Carp pare imposibil de depăşit, vezi povestea nec plus ultra cu evreii, sute şi mii de evrei, pe care regimul antonescian i-a obligat, prin înfometare, să se mănânce între ei, sub formă de fecale şi cadavre, pentru a supravieţui!… Nu credeţi? Mergeţi la sursă, Cartea Neagră, Le livre Noir, în recentă traducere francofilă, vol.III, vezi „mărturia” unuia Katz… Îl găsiţi la indicele de persoane. Atâta doar că gloria postumă Carp va fi s-o împartă cu Ilya Ehrenburg, tartor mare în materie de ticăloşie iudaică, (co)autor în fapt al Cărţii Negre… Paginile cele mai bezmetice şi mai tembele îi aparţin acestui Ehrenburg Ilya. Mai scrisese el una, în limba rusă, tot aşa, în coautorlîc.
…Bietul ţăran român, cum s-a gândit el să omoare la evrei ca pe mieii cei nevinovaţi!… Sper că s-au scris deja câteva teze de doctorat la Tel Aviv sau la Facultatea de Istorie din Bucureşti pe acest subiect: ”Rolul ţăranului român în buna desfăşurare a Holocaustului din România”…
…Aşadar, spre marea mea mirare, am primit de la Jean Ancel acest mesaj postum, emoţionant – recunosc, la data când l-am primit. Mi-am adus atunci aminte de Aurel Dragoş Munteanu care, înainte de moarte, a lăsat un mesaj pentru mine şi Marcel Petrişor: să aprindem o lumânare pentru sufletul său… Mărturisesc că încă nu am făcut-o, mi-aduc aminte de ADM-ul nostru numai în afara incintelor sacre… Poate că nu am să mai uit aşa, la nesfârşit, mai ales că sfârşitul e atât de aproape!…
Dar ce să însemne toate astea? După ştiinţa mea, la evrei nu există ideea unei Judecăţi de Apoi, ideea nemuririi sufletului şi a unei existenţe superioare, la care ai acces numai după o viaţă trăită pe Pământ fără să-ţi fie prea des ruşine de ceea ce faci! Va fi avut Jean Ancel revelaţia acestui adevăr creştin care ne deosebeşte atât de …radical pe unii de alţii? Se spune că deseori evreii, înainte de a muri, se confruntă cu spaima că moartea nu pune capăt la toate, că ar mai urma ceva după. Nu cumva creştinii ăştia proşti ştiu ei ceva?… De unde, printre altele, şi anecdota cu evreul care se botează creştineşte pe patul morţii. De ce? Ca să moară „unul de-al lor”…
Bancul s-ar părea că pleacă de la situaţii reale, avute în vedere şi de tradiţia cumplită a „pernei negre”, greu de relatat, dar şi mai greu de crezut! O las uitării! …Oricum, după „teza” creştină, niciodată nu este prea târziu să te căieşti pentru faptele tale necuviincioase faţă de Om, faţă de Dumnezeu! Mă bucură ideea că Jean Ancel şi-a salvat sufletul, a avut când şi cum s-o facă şi a făcut-o! Fie iertat!…
Cum rămâne însă cu textele sale atât de păcătoase, care l-au îndatorat atât de mult faţă de Măria Sa Adevărul? Nu cumva va fi rămas de la Jean Ancel şi vreun înscris care să consemneze convertirea sa la respectul adevărului, adevăr pe care ştia bine că toată viaţa sa l-a asuprit şi batjocorit prin cărţile sale?!
Aflu din Haaretz (un număr mai vechi) că Jean Ancel a predat nişte lecţii unor tineri politicieni români trimişi la Yad Vashem pentru instructaj, lecţii despre crimele făcute de români împotriva evreilor. Inclusiv crima mai sus descrisă, adică minciuna neruşinată şi prostănacă pomenită mai sus. S-o fi căit Jean Ancel şi pentru asemenea minciuni, minciuni cu care a otrăvit şi mutilat sufletul unor adolescenţi nevinovaţi? E foarte posibil. Drept care mă simt obligat, spre a face cât mai cuprinzătoare cererea sa de iertare, să mă adresez acelor tineri, cei pe care i-a menţionat reportajul din Haaretz, aducându-le la cunoştinţă „apostazia” lui Jean Ancel şi punându-mă la dispoziţia lor pentru a le elibera sufletul de povara unei învăţături mincinoase. Cea despre Holocaustul din România.
Iată numele acelor tineri: Gianina Puşcaşu, Maria Parparita, Daniel Dragnea, Bogdan Pascu. …Măi copii, dacă aţi avut slăbiciunea să-l luaţi în serios pe Jean Ancel, e bine să ştiţi că nu era cazul…

Ion Coja

ROMÂNII ÎNVAŢĂ O LECŢIE GREA (HA’ARETZ)

Auditoriul din clasa numărul 17 de la Memorialul Holocaustului de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim a asistat la o prelegere dificilă miercurea trecută. Vorbitorul a fost dr. Jean Ancel, un specialist israelian care a finalizat de curând un studiu despre Holocaustul evreilor români. Asistenţa a fost formată din şapte tineri politicieni români care au participat timp de o săptămână la un seminar organizat de Institutul Yad Vashem, notează Grig Davidovitz în ediţia din 17 noiembrie a cotidianului israelian Ha’aretz.

Într-o limbă română fluentă, Ancel a vorbit despre ororile prin care au trecut evreii din România în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Majoritatea constatărilor sale s-au bazat pe documente oficiale româneşti iar din când în când prezenta câte o fotocopie a documentului la care se referea.
„Evreii care nu pot rezista ar trebui exterminaţi”, a citat Ancel din ordinele date înainte de marşurile morţii spre Transilvania. „La fiecare zece kilometri, cei care nu pot ţine pasul ar trebui împuşcaţi iar trupurile lor, arse”.
Auditoriul, format din tinerii din clasa numărul 17, este unul dintre rezultatele reconcilierii iniţiate de România după ce guvernul român a afirmat, în iunie trecut, că „nu a existat Holocaust în România” şi după ce preşedintele /român/ Ion Iliescu a declarat pentru Ha’aretz, în iulie, că Holocaustul nu a fost doar al populaţiei evreieşti. Ca urmare a presiunilor venite din partea Israelului, a Institutului Yad Vashem şi a comunităţilor evreieşti din lumea întreagă, în România a fost înfiinţată o comisie de istorici, s-a instituit o Zi comemorativă a Holocaustului şi a fost programat seminarul menţionat anterior. Bucureştiul a suportat costul biletelor de avion către Israel, iar Institutul Yad Vashem a acoperit cheltuielile pentru cazare şi seminar ale participanţilor.
În prelegerea sa, Ancel i-a menţionat pe ţăranii români. „Cei care au aplicat /termenul românesc pentru operaţiunile împotriva evreilor/ nu au fost fascişti, ci români”. Ancel a relatat cazuri în care „un ţăran român alegea un evreu, cădea de acord cu un poliţist asupra unui preţ, apoi poliţistul îl împuşca pe evreu şi îl lăsa pe ţăran să-i ia hainele”. În remarcile sale din final, Ancel a subliniat că, în timpul regimului lui Ion Antonescu din perioada celui de-al doilea Război Mondial, între 410.000 şi 420.000 de evrei au fost ucişi în România, între care 180.000 de evrei ucraineni.
Numai în ultimele minute ale prelegerii sale Ancel a menţionat schimbarea de atitudine care a avut loc în regimul lui Antonescu. „Am scris că între aprilie 1942 şi august 1944 /atunci când trupele sovietice au ajuns în România/, regimul lui Antonescu a început să îi apere pe evrei împotriva naziştilor”, a spus Ancel. Dar el a explicat imediat că această schimbare nu s-a produs din motive umanitare, ci mai degrabă în speranţa îmbunătăţirii relaţiilor cu Occidentul.
Participanţilor la seminar le-a fost dificil să asculte prelegerea lui Ancel. Ei se mişcau pe scaune, schimbau priviri, vorbeau în şoaptă, intrau şi ieşeau din sală. Gianina Puşcaşu, unul dintre cei trei reprezentanţi ai Partidului Social Democrat, aflat la guvernare în România, a spus: „Este greu să auzi astfel de lucruri îngrozitoare în legătură cu ţara ta. Ele sunt scrise, nu pot fi negate, dar dacă cineva prezintă aceste informaţii în România va fi ostracizat”.
Puşcaşu s-a arătat nemulţumită de modul de prezentare a informaţiilor. „Dr. Ancel a subliniat partea negativă şi, în bună măsură, a ascuns-o pe cea pozitivă. Fiecare popor are perioadele sale negre din istorie”.
Şi Mariei Parparita, o altă participantă, i-a fost greu să-l asculte pe Ancel. „El a prezentat tot ce s-a întâmplat în România ca şi cum România ar fi responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat evreilor în lume”.
Daniel Dragnea, un avocat în vârstă de 25 de ani şi membru al unui consiliu consultativ al primului ministru, a spus: „Nu ni s-a spus că a existat un Holocaust şi nici că nu a existat. Cred – şi nu sunt sigur – că nu au vrut să asocieze Holocaustul cu poporul român. Poate că intenţia a fost bună, însă rezultatul nu a fost bun”.
Puşcaşu şi Dragnea consideră că predarea unor lecţii despre Holocaust în România ar trebui să se facă treptat, altfel „societatea îl va respinge”, după cum a spus Puşcaşu. Bogdan Pascu, un alt participant, a precizat: „Nu ştiu dacă acest subiect ar trebui predat în şcoli. Ar trebui abordat de la distanţă, fără sentimente, fără patimă”.
Este acum România interesată de Holocaust pentru a fi pe placul Israelului, pe care îl consideră o putere mondială? „Aş fi ipocrit dacă aş spune că tot ceea ce contează este adevărul, ştiinţa şi filosofia”, a declarat Dragnea. „Toate acestea sunt importante, dar tot astfel sunt şi relaţiile noastre politice şi economice. Românii care muncesc în Israel aduc milioane de dolari în România. Cum am putea renunţa la acest lucru? Îmi asum responsabilitatea de a merge în ţara mea şi de a le explica românilor adevărul. Le voi spune .
„Dintr-o perspectivă a învăţării, îi înţeleg pe evrei, înţeleg istoria lor, drama lor. Din perspectiva turistului, am fost impresionat de două lucruri: de vizita la Memorialul Copiilor de la Yad Vashem şi de Via Dolorosa, pe unde a mers Iisus şi unde a a fost crucificat. Acestea sunt locuri pe care mulţi români doresc să le vadă. Am rude care vor fi foarte fericite pentru că le voi aduce pământ din Ţara Sfântă”, a adăugat Dragnea.
Atitudinea tinerilor faţă de Holocaust pare foarte pragmatică, notează semnatarul articolului. Aceasta nu este un impuls interior de a învăţa un capitol al istoriei rămas ascuns până acum. Acest lucru este important pentru ei în vederea îndepărtării unui obstacol în calea relaţiilor româno-israeliene şi deoarece călătoria în Israel a fost o experienţă pe care altfel n-ar fi putut-o avea. „Această călătorie a fost cea mai importantă experienţă din viaţa mea”, a spus Dragnea.

ROMPRES /Traducere şi adaptare de Ileana Bunescu – Ha’aretz din 17 noiembrie/