Izdraele, Izdraele!… Spune, drace, ce-ai furat!

Izdraele, Izdraele!… Spune, drace, ce-ai furat!

În copilăria mea era un joc care se încheia cu aceste cuvinte: „Spune, drace, ce-ai furat!” Vag mi-aduc aminte că unul dintre copii pierdea, era identificat prin formula de mai sus, care mi se pare titlul cel mai potrivit pentru textul ce urmează.

De ce folosesc cuvîntul „drace”? De ce mi se pare potrivit?! Pentru că, așa cum se va vedea avem de-a face cu o acțiune diabolică, pe care o minte de om om, om normal, cu simțul onoarei și al dreptății, nici măcar nu s-ar gândi să facă ceea ce alții ne-au făcut nouă, românilor! Care alții? Israelul! Statul și autoritățile cele mai înalte din statul Israel! De aceea textul meu se adresează ca mesaj, ca apel, evreilor cu bun simț, cu educație în tradiția europeană, cu teamă de Dumnezeu și rușine față de oameni, dacă cumva există astfel de evrei în Israel sau altundeva pe mapamond! Sper la o soluție dreaptă, corectă, și speranța mea nu îi poate ocoli pe evreii de calitate, a căror implicare poate fi decisivă! Dar și fără amestecul vreunui evreu sper să ajungem la soluția problemei!

Problema poate fi descrisă în câteva cuvinte: evreimea mondială, în frunte cu autoritățile israeliene, acuză poporul român de genocid, de holocaust, de un genocid anti-evreiesc care a pricinuit moartea programată, planificată a câteva sute de mii de evrei, locuitori în România anilor 1941-1944. Acuzație cum nu se poate imagina alta mai gravă. Aspectul inadmisibil al acestei situații este dat de faptul că cele mai importante documente prin care românii se pot apăra de aceste acuzații au ajuns, pe căi incorecte, în posesia autorităților din Israel, iar aceste autorități interzic accesul la aceste documente, inclusiv pentru cercetătorii evrei! Despre soarta acestor documente este vorba în textul ce urmează. Iată faptele:

1. Israelul face tot ce se poate pentru a ascunde existența acestor documente, nici vorbă să le facă publice! Deși s-a aflat de existența documentelor care ar putea demonstra lipsa de temeinicie a acuzației de genocid adusă românilor, autoritățile israeliene nu fac nicio referire la existența acestor documente, nu dau nici un răspuns la nenumăratele cereri de a pune la dispoziția publicului documentele respective. Situația este de o abjecție totală: suntem acuzați de cea mai oribilă crimă, iar înșiși acuzatorii noștri ascund documentele care ar putea proba adevărul, ar putea dovedi că românii nu s-au făcut vinovați de o crimă atât de scelerată! Situația este în afara oricărei tradiții, nu are precedent! Nu cunoaștem cazuri similare în istoria abjecției umane!

2. În principal, este vorba de o acuzație de genocid adusă regimului politic al mareșalului Ion Antonescu. Deși documentele guvernării Mareșalului s-au păstrat în întregime, acuzatorii Mareșalului nu au putut dovedi nici intenția de genocid, nici producerea acestuia ca urmare a unor decizii luate de guvenarea Ion Antonescu, a unor legi sau dispoziții oficiale. Dimpotrivă, avem dovezi că Mareșalul era perfect conștient că la sfârșitul războiului avea de dat socoteală pentru felul cum s-a purtat cu populația evreiască, ba chiar a mizat pe sprijinul pe care evreimea mondială l-ar putea acorda României ca semn de recunoștință pentru tratamentul de care au avut parte evreii din România! Se poate spune că Mareșalul a contat pe recunoștința evreilor, inclusiv a celor strămutați în Transnistria, a căror viață a stat sub protecția guvernului, a autorităților militare românești.

În acest scop, Ion Antonescu s-a ocupat personal de alcătuirea unei vaste arhive, a unei documentații exhaustive privind soarta evreilor din timpul guvernării mareșalului Ion Antonescu. Aceste documente au fost depozitate în mai multe lăzi care, după 23 august 1944, au fost preluate de Armata Roșie ca pradă de război și duse la Moscova. După 1990, cu permisiunea guvernului sovietic, istoricul Gheorghe Buzatu a primit aprobarea de a scotoci prin arhivele sovietice. A căutat în mod special arhiva rămasă de la Ion Antonescu în legătură cu soarta evreilor din România în perioada septembrie 1941 – august 1944. Așa a aflat că trecuseră pe la Moscova înaintea sa un grup de negociatori ai guvernului din Israel, care au cumpărat „lăzile” arhivei antonesciene.

Fără să facă nicio mențiune de acest târg rușinos, evreii au dus în Israel prețioasele documente, care, în mod sigur, ar contrazice în modul cel mai convingător teza producerii unui „holocaust în România”, anume în Transnistria! Mai apoi, după câțiva ani, răposatul Gheorghe Buzatu a aflat de la istoricul Jean Ancel, fost coleg de facultate, că nici istoricii evrei nu au primit acces la documentele arhivei Ion Antonescu! Într-atât sunt de convingătoare!

Este vorba, cu siguranță de cele mai importante documente privind soarta de care au avut parte evreii din România în anii dictaturii antonesciene. Este evident motivul pentru care aceste documente sunt ținute în regimul cel mai strict de „secret de stat”! Dar al cărui stat? Nu cumva al statului pe care Ion Antonescu l-a condus? Este evident că arhiva rămasă de la Ion Antonescu aparține poporului român și istoriei sale! Israelul nu avea nici un drept să cumpere „lăzile” furate de cotropitorii sovietici.

Pentru noi mai există o speranță: ar fi fost normal ca rușii să vîndă copii ale documentelor din arhiva Ion Antonescu sau să-și păstreze niște copii ale acestor documente. E de sperat ca rușii să priceapă măcar acum, sub guvernarea lui Vladimir Putin, ilegalitatea tranzacției făcute cu guvernul din Israel și să repare marele prejudiciu adus României, returnând arhiva către proprietarul de drept: națiunea română! Se impune o cerere, o intervenție pe lângă autoritățile ruse pentru a se găsi o soluție situației descrise mai sus.

Nota bene: Rușii dețin și o importantă arhivă preluată direct de la Auschwitz și alte lagăre de concentrare naziste. Este evident că folosesc aceste documente ca armă politică de șantaj și alte mizerii. Dar, în cazul semnalat de noi, un gest normal făcut de ruși către proprietarul de drept ar conta foarte mult în viitor pentru relațiile româno-ruse, aflate în momentul de față la un nivel nefiresc de jos.

3. Un document foarte important pe care Israelul și l-a însușit banditește, prin crimă și furt, este Jurnalul lui Wilhelm Filderman. Wilhelm Filderman a fost liderul comunității evreiești din România până la sfârșitul anilor 1940, când a cerut azil politic în Occident. A murit în 1959 la Paris. Înainte de a muri i-a lăsat secretarului său în păstrare câteva volume manuscrise, cuprinzând Jurnalul său, cu înțelegerea ca Jurnalul respectiv să fie depus la Academia Română de îndată ce regimul comunist din România va înceta să mai existe. După 1990 secretarul lui Filderman i-a oferit la Paris Jurnalul vice președintelui Academiei Române, dl Eugen Simion. Acesta s-a oferit să aducă la cunoștința colegilor din Academie oferta primită și, dacă aceștia o acceptă, se va întoarce la Paris și o va prelua. După câteva săptămâni s-a întors la Paris după prețiosul manuscris, dar Mossadul i-o luase înainte. Mossadul a primit de la cineva(!?!?!?) din conducerea Academiei Române informația despre existența Jurnalului lui Filderman, a dat buzna în casa fostului secretar al lui Filderman unde au făcut ilegal o percheziție în toată regula, plecând cu manuscrisul Jurnalului și alte documente din arhiva lui Filderman. În urma lor, la câteva ore, secretarul lui Filderman a sucombat, ca urmare a șocului suferit din cauza vizitei inopinate și excesiv de brutale a agenților Mossadului israelit.

Importanța mărturiei lui Filderman privitoare la evenimentele la care Filderman a fost martor sau participant este deosebit de mare. În 1955 acesta a dat o declarație autentificată prin notariat privitoare la sensul general al guvernării lui Ion Antonescu, afirmând categoric că evreii nu au avut de suferit un regim de exterminare sau de vexații umilitoare. Filderman a cunoscut bine și situația evreilor strămutați în Transnistria, unde Filderman a trăit vreme de patru luni pentru a se documenta la fața locului privind situația miilor de evrei strămutați. După ce s-a întors din Transnistria a încetat să mai fie îngrijorat privind soarta acelor evrei! A fost un mare prieten al României și credem că lucrul acesta răzbate și din Jurnal, ca depoziție a celui mai important evreu care a trăit în România.

Jurnalul său e de așteptat să cuprindă informații esențiale privind și ticăloșiile săvârșite în România de către evreii comuniști, cu care Filderman a fost într-o permanentă adversitate. Pentu istoria României din acei ani controversați, mărturia lui Filderman, „cel mai important evreu din Europa” cum era considerat, este o mărturie de maximă greutate.

Gestul Israelului de a împiedica accesul românilor la arhiva lui Wilhelm Filderman este incalificabil, este lipsit de onestitate, de respect pentru valorile umane. Este lipsit de respectul de sine fără de care nu poți aspira la respectul celorlalți, inclusiv la respectul subsemnatului! Nu-l ai, Izdraele!

3. De mare valoare documentară pentru istoria României este și arhiva Federației Comunităților Evreiești din România. Această federație este o organizație de interes național românesc, drept care primește substanțiale fonduri din bugetul de stat al României. În virtutea acestui fapt, Federația are obligația să-și pună la dispoziția publicului întrega sa arhivă! Din păcate, această arhivă nu mai este accesibilă nimănui, niciunui cercetător științific român, deoarece întrega arhivă a fost transferată în Israel, într-un secret total.

Personal, regret cel mai mult dispariția arhivei presei evreiești din România. Evreii au scris multă presă în România, în publicații românești sau în presa evreiască. În disputa care există azi privind așa zisul „holocaust” din România, era foarte interesant de văzut cum a reacționat în presa evreiască sentimentul de solidaritate evreiască. Ziariștii evrei trebuiau să fie solidari cu suferința coreligionarilor din Transnistria. Din informațiile pe care le deținem, presa evreiască de dinainte și de după august 1944 nu reflectă cu nimic „tragedia” din Transnistria. Nici Federația nu a produs documente care să confirme faptul că la data emiterii acelor documente Federația era preocupată de „holocaustul” aflat în plină derulare. Publicații evreiești care au apărut imediat după 23 august 1944 practic nu fac nicio referință la „holocaust”, nu publică nici o relatare din rândul evreilor reveniți în țară. Situația din presa evreiască a anilor 1941-1946 nu susține cu nimic acuzațiile de după 1990 cu privire la genocidul din Transnistria.

O cercetare exhaustivă a presei evreiești și a arhivei Federației Comunităților Evreiești din România este absolut obligatorie pentru a continua discuția despre holocaustul „neatestat” din România. Nu se poate discuta o problemă din istoria secolului XX fără să consulți presa, felul cum presa a relatat defășurarea faptelor. Dacă presa evreiască din acei ani nu vorbește de niciun genocid ant-evreiesc, asta este cea mai sigură dovadă că în Transnistri nu s-a petrecut nici un holocaust. E suficient o consultare de o oră-două a presei evreiești pentru a constata că Transnistria nu este un subiect prea dezbătut în presa evreiască a vremii. Această lipsă de interes gazetăresc pentru un eveniment atât de grav nu poate dovedi decât un singur lucru: evenimentul respectiv nu s-a petrecut niciodată!

4. Mai trebuie menționat că după 1990 mai multe echipe de istorici evrei au primit acordul autorităților românești să cerceteze tot ce doresc din Arhiva Națională a României. Nu a existat însă un acord reciproc, o aprobare din partea autorităților evreiești pentru istoricii români să cerceteze arhivele din Israel. Mai mult, din informații ne-oficiale se pare că unii cercetători evrei au abuzat de îngăduința autorităților românești și s-au dedat la furturi sau distrugeri de documente din Arhivele românești! Acest detaliu nu-l invocăm propriu zis în pledoaria noastră pentru recuperarea documentelor istorice furate de agenți ai statului Israel. Și nici nu mai insistăm cu alte argumente. Ne aflăm în fața unui fapt pe care nu numai justiția internațională nu îl poate accepta, ci și justiția din țările noastre. Opinia publică se cuvine și ea sensibilizată și corect informată asupra acestui caz de o gravitate extremă.