Israelul șantajează

CÂT DE FALSĂ ESTE ANTICHITATEA ROMANĂ?
– revizionismul primului mileniu
De Ron Unz

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole care contestă cadrul istoric convențional al lumii mediteraneene de la Imperiul Roman până la cruciade. Este o contribuție colectivă la o veche dezbatere care a câștigat un nou impuls în ultimele decenii în marginea lumii academice, mai ales în Germania, Rusia și Franța. Pe parcurs se vor face unele ipoteze de lucru, iar articolul final va sugera o soluție globală sub forma unei schimbări de paradigmă bazată pe dovezi arheologice solide.

Tacitus și Bracciolini
Una dintre cele mai detaliate surse istorice ale noastre despre Roma imperială este Cornelius Tacitus (56-120 d.Hr.), ale cărui lucrări majore, Analele și istoriile, acoperă istoria Imperiului Roman de la moartea lui Augustus în anul 14 d.Hr. până la moartea lui. Domitian în 96.

Iată cum savantul francez Polydor Hochart a prezentat în 1890 rezultatul investigației sale despre „autenticitatea Analelor și a istoriilor lui Tacitus”, pornind de la lucrarea lui John Wilson Ross, publicată cu doisprezece ani mai devreme, Tacitus and Bracciolini: “Analele” falsificată în secolul al XV-lea (1878):
„La începutul secolului al XV-lea, savanții nu aveau la dispoziție nicio parte din lucrările lui Tacit; trebuie să fi fost pierdute. În jurul anului 1429, Poggio Bracciolini și Niccoli din Florența au scos la lumină un manuscris care conținea ultimele șase cărți din Anale și primele cinci cărți din Istorii. Este acest manuscris arhetipal care a servit la realizarea copiilor care au fost în circulație până la utilizarea tiparului.”

Acum, când cineva vrea să știe unde și cum a intrat în posesia lor, este surprins să constate că s-au dat explicații inacceptabile pe acest subiect, că fie nu au vrut, fie nu au putut spune adevărul. Aproximativ optzeci de ani mai târziu, Papa Leon al X-lea a primit un volum care conținea primele cinci cărți din Analele. Originea sa este, de asemenea, înconjurată de întuneric.

De ce aceste mistere?
Ce încredere merită cei care au expus aceste documente?
Ce garanții avem de autenticitatea lor?
Luând în considerare aceste întrebări vom vedea mai întâi că Poggio și Niccoli nu se distingeau prin onestitate și loialitate și că căutarea manuscriselor antice a fost pentru ei o industrie, un mijloc de obținere a banilor.

Vom observa, de asemenea, că Poggio a fost unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului său, că a fost și un caligraf deștept și că avea chiar în plată cărturari instruiți de el să scrie pe pergament într-un mod remarcabil în caractere Lombarde și Caroline. Volumele care ieșeau din mâinile lui ar putea astfel imita perfect manuscrisele antice, așa cum spune el însuși.

Vom putea vedea și cu ce elemente au fost compuse Analele și Istoriile. În cele din urmă, căutând cine ar fi putut fi autorul acestei fraude literare, vom fi conduși să credem că, după toate probabilitățile, pseudo-Tacitus nu este nimeni altul decât Poggio Bracciolini însuși.”[1]

Demonstrația lui Hochart se desfășoară în două etape. În primul rând, el urmărește originea manuscrisului descoperit de Poggio și Niccoli, folosind corespondența lui Poggio ca dovadă a înșelăciunii. Apoi Hochart se ocupă de apariția celui de-al doilea manuscris, la doi ani după ce Papa Leon al X-lea (un Medici) promisese o mare recompensă în aur oricui i-ar putea oferi manuscrise necunoscute ale vechilor greci sau romani.

Leul și-a răsplătit furnizorul necunoscut cu 500 de coroane de aur, o avere la acea vreme, și a comandat imediat tipărirea prețiosului manuscris. Hochart concluzionează că manuscrisul trebuie să fi fost furnizat indirect lui Leon al X-lea de către Jean-François Bracciolini, fiul și singurul moștenitor al bibliotecii și lucrărilor private ale lui Poggio, care se întâmpla să fie secretarul lui Leon al X-lea la acea vreme și care a folosit un intermediar anonim în pentru a scăpa de suspiciuni.

Ambele manuscrise sunt acum păstrate în Florența, așa că vârsta lor poate fi stabilită științific, nu-i așa? Acest lucru este discutabil, dar adevărul, oricum, este că vârsta lor este pur și simplu presupusă. Pentru alte lucrări ale lui Tacitus, precum Germania și De Agricola, nu avem nici măcar manuscrise medievale.

David Schaps ne spune că Germania a fost ignorată de-a lungul Evului Mediu, dar a supraviețuit într-un singur manuscris care a fost găsit în Abația Hersfeld în 1425, a fost adus în Italia și examinat de Enea Silvio Piccolomini, mai târziu Papa Pius al II-lea, precum și de Bracciolini, apoi a dispărut din vedere.[2]

Poggio Bracciolini (1380-1459) este creditat pentru „redescoperirea și recuperarea unui mare număr de manuscrise clasice latine, în cea mai mare parte degradate și uitate în bibliotecile monahale germane, elvețiene și franceze” (Wikipedia).

Hochart crede că cărțile lui Tacitus nu sunt singurele sale falsuri. Sub suspiciune vin și alte lucrări ale lui Cicero, Lucretius, Vitruvius și Quintilian, pentru a numi doar câteva. De exemplu, singura lucrare cunoscută a lui Lucretius, De rerum natura „a dispărut practic în Evul Mediu, dar a fost redescoperită în 1417 într-o mănăstire din Germania de către Poggio Bracciolini” (Wikipedia).

La fel a fost singura lucrare existentă a lui Quintilian, un manual de retorică în douăsprezece volume intitulat Institutio Oratoria, a cărui descoperire Poggio o relatează într-o scrisoare:
„Acolo, în mijlocul unei cantități uriașe de cărți pe care ar dura prea mult să le descriem, l-am găsit pe Quintilian încă în siguranță, deși murdar de mucegai și praf. Căci aceste cărți nu se aflau în bibliotecă, așa cum se cuvenea lor, ci într-un fel de temniță urâtă și posomorâtă la fundul unuia dintre turnuri, unde nici măcar bărbații condamnați pentru o infracțiune capitală nu ar fi fost blocați.

Cu condiția ca Hochart să aibă dreptate, Poggio a fost excepția care confirmă regula onestității în rândul umaniștilor cărora omenirea este îndatorată pentru „redescoperirea” marilor clasici?
Cu greu, după cum vom vedea. Chiar și marele Erasmus (1465-1536) a cedat tentației de a falsifica un tratat sub numele de sfântul Ciprian (De duplici martyrio ad Fortunatum), pe care se pretindea că l-a găsit întâmplător într-o bibliotecă antică.

Erasmus a folosit această stratagemă pentru a-și exprima critica față de confuzia catolică dintre virtute și suferință. În acest caz, heterodoxia l-a dat pe falsificator. Dar câte falsuri au rămas nedetectate din lipsă de originalitate?
Giles Constable scrie în „Forgery and Plagiarism in the Middle Ages”: „Secretul falsificatorilor și plagiatorilor de succes este acela de a acorda înșelăciunea atât de aproape de dorințele și standardele epocii lor, încât să nu fie detectată, sau chiar bănuită, la momentul respectiv al creației.”

Cu alte cuvinte: „falsurile și plagiatele… urmăresc mai degrabă decât creează modă și pot fi considerate fără paradox printre cele mai autentice produse ale vremii lor.”[3]
Ne concentrăm aici pe falsuri literare, dar au existat și alte feluri. Michelangelo însuși și-a lansat propria carieră falsificând statui antice, inclusiv una cunoscută sub numele de Cupidon adormit (acum pierdut), în timp ce era angajat de familia Medici în Florența.

A folosit pământ acid pentru a face statuia să pară antică. A fost vândut printr-un dealer cardinalului Riario din San Giorgio, care în cele din urmă a aflat farsa și a cerut banii înapoi, dar nu a depus acuzații împotriva artistului. În afară de acest fals recunoscut, Lynn Catterson a susținut că grupul sculptural „Laocoon și fiii săi”, datat din jurul anului 40 î.Hr. și care se presupune că a fost descoperit în 1506 într-o vie din Roma și achiziționat imediat de Papa Iulius al II-lea, este un alt fals al lui Michelangelo (citiți aici)[4].

Când ajungem să ne gândim serios la asta, găsești mai multe motive pentru a te îndoi că astfel de capodopere au fost posibile înainte de Renaștere, unul dintre ele având de-a face cu progresul anatomiei umane. Multe alte lucrări antice ridică întrebări similare. De exemplu, o comparație între statuia ecvestră din bronz a lui Marcus Aurelius (în trecut se credea a fi a lui Constantin), cu, să zicem, a lui Ludovic al XIV-lea, te face să te întrebi: cum de nu se poate găsi nimic care să se apropie de acest nivel de realizare între secolul al cincilea și al XV-lea. ?[5]

Putem fi chiar siguri că Marcus Aurelius este o figură istorică? „Sursele majore care descriu viața și domnia lui Marcus sunt neregulate și adesea nesigure” (Wikipedia), cea mai importantă fiind foarte dubioasă Historia Augusta (mai târziu).

Piața profitabilă a falsurilor literare
„Literary Forgery in Early Modern Europe, 1450-1800” a făcut obiectul unei conferințe din 2012, ale cărei lucrări au fost publicate în 2018 de John Hopkins University Press (care a publicat și un catalog de 440 de pagini, Bibliotheca Fictiva: A Collection of Books & Manuscrise referitoare la falsul literar, 400 î.Hr.-2000 d.Hr).

Un falsificator discutat în acea carte este Annius de Viterbo (1432-1502), care a produs o colecție de unsprezece texte, atribuite unui caldean, unui egiptean, unui persan și mai multor greci și romani antici, pretinzând că arăta că orașul său natal, Viterbo a fost un important centru de cultură în perioada etruscă. Annius și-a atribuit textele unor autori recunoscuți antici ale căror lucrări autentice dispăruseră convenabil și a continuat să producă comentarii voluminoase asupra propriilor falsuri.

Acest caz ilustrează combinația de motive politice și mercantile în multe falsuri literare. Istoria-scrierea este un act politic, iar în secolul al XV-lea, a jucat un rol crucial în competiția pentru prestigiu dintre orașele italiene. Istoria Romei a lui Tacitus a fost prezentată de Bracciolini la treizeci de ani după ce un cancelar florentin pe nume Leonardo Bruni (1369-1444) și-a scris Istoria poporului florentin (Historiae Florentini populi) în 12 volume (prin plagiarea cronicilor bizantine).

Valoarea politică s-a tradus în valoare economică, iar piața lucrărilor antice a atins prețuri astronomice: se spune că odată cu vânzarea doar a unei copii a manuscrisului lui Titus Livius, Bracciolini și-a cumpărat o vilă în Florența.

În timpul Renașterii, „achiziția de artefacte clasice devenise pur și simplu noua modă, noul mod de a-și afișa puterea și statutul. În loc să adune oasele și părțile corpului sfinților, orașele și conducătorii bogați au adunat acum fragmente din lumea antică. Și la fel ca și în cazul comerțului cu relicve, cererea a depășit cu mult oferta” (de pe site-ul web al „Muzeului Farselor”) din San Diego.

În curentul principal al studiilor clasice, se presupune că textele antice sunt autentice dacă nu sunt dovedite falsificate. De Consolatione a lui Cicero este acum considerată universal opera lui Carolus Sigonius (1520-1584), un umanist italian născut la Modena, doar pentru că avem o scrisoare a lui Sigonius însuși care admite falsul. Dar în lipsa unei astfel de mărturisiri sau a unui anacronism flagrant, istoricii și savanții clasici vor ignora pur și simplu posibilitatea fraudei.

Ei nu l-ar fi bănuit niciodată, de exemplu, pe Francesco Petrarca, cunoscut sub numele de Petrarh (1304-1374), că a prefăcut descoperirea scrisorilor lui Cicero, deși el a continuat să-și publice propriile scrisori în stil ciceronian perfect.

Jerry Brotton nu este ironic când scrie în cartea sa “Bazarul Renașteri”i: „Cicero a fost crucial pentru Petrarh și pentru dezvoltarea ulterioară a umanismului, deoarece a oferit un nou mod de a gândi despre modul în care individul cultivat a unit latura filosofică și contemplativă a vieții cu ea mai mult. dimensiunea activă și publică. […] Acesta a fost planul pentru umanismul lui Petrarh.”[6]

Manuscrisele medievale găsite de Petrarh s-au pierdut de mult, deci ce dovezi avem despre autenticitatea lor, în afară de reputația lui Petrarh? Imaginează-ți dacă istoricii ar pune serios la îndoială autenticitatea unora dintre comorile noastre clasice cele mai prețuite. Câți dintre ei ar trece testul?

Dacă Hochart are dreptate și Tacitus este eliminat de pe lista surselor de încredere, întregul edificiu istoric al Imperiului Roman suferă de un eșec structural major, dar ce se întâmplă dacă alți piloni ai istoriografiei antice se prăbușesc sub o atenție similară?

Ce zici de Titus Livius, autor cu un secol mai devreme decât Tacitus a unei istorii monumentale a Romei în 142 de volume pronunțate, începând cu întemeierea Romei în 753 î.Hr. prin domnia lui Augustus.
Se admite, încă de la analiza critică a lui Louis de Beaufort (1738), că primele cinci secole ale istoriei lui Livy sunt o rețea de ficțiune.[7]

Dar putem avea încredere în restul?
De asemenea, Petrarh a fost, ne informează Brotton, cel care „a început să pună cap la cap texte precum Istoria Romei a lui Livius, adunând diferite fragmente de manuscris, corectând corupțiile în limbă și imitând stilul acesteia în scrierea unei forme de latină mai fluentă din punct de vedere lingvistic și mai persuasivă din punct de vedere retoric”. [8] Niciunul dintre manuscrisele folosite de Petrarh nu mai este disponibil.

Dar Istoria Augustană (Historia Augusta), o cronică romană în care Edward Gibbon a avut încredere în întregime pentru că a scris Declinul și căderea Imperiului Roman?
De atunci a fost dezvăluit ca opera unui impostor care și-a mascat frauda inventând surse de la zero.

Cu toate acestea, dintr-un motiv vag, se presupune că falsificatorul a trăit în secolul al V-lea, ceea ce ar trebui să facă oricum util falsul său. În realitate, unele dintre poveștile sale sună ca o satira criptică a moravurilor renascentiste, altele ca calomnia creștină a religiei precreștine.

Cât de probabil este, de exemplu, ca eroul Antinous, venerat în tot Bazinul Mediteranei ca un avatar al lui Osiris, să fi fost iubitul gay (eromenos) al lui Hadrian, așa cum se povestește în Istoria Augustană?
Astfel de întrebări de plauzibilitate sunt pur și simplu ignorate de istoricii profesioniști.[9]

Dar sar în fața oricărui cititor neimpresionat de consensul academic. De exemplu, doar citirea rezumatului Vieților celor doisprezece Cezari a lui Suetonius de pe pagina Wikipedia ar trebui să fie suficientă pentru a ridica suspiciuni foarte puternice, nu numai de fraudă, ci de batjocură, pentru că, evident, avem de-a face aici cu biografii de mare imaginație, dar nicio valoare istorică.

Operele de ficțiune sunt și ele suspectate. Versiunea completă a Satyriconului, scrisă sub Nero, o datorăm unui manuscris descoperit de Poggio Bracciolini la Köln.[10] Romanul lui Apuleius Măgarul de aur a fost găsit și de Poggio în același manuscris ca și fragmentele din Analele și istoriile lui Tacitus.

A fost necunoscut înainte de secolul al XIII-lea, iar piesa sa centrală, povestea lui Cupidon și Psyche, pare derivată din versiunea mai arhaică găsită în Roman de Partonopeu de Blois din secolul al XII-lea.[11]
Se poate pune întrebarea de ce romanii s-ar deranja să scrie și să copieze astfel de lucrări pe volum de papirus, dar întrebarea mai importantă este: de ce călugării medievali le-ar copia și le-ar păstra pe pergamente scumpe?

Această întrebare se aplică tuturor autorilor păgâni, deoarece niciunul dintre ei nu a ajuns la Renaștere în manuscrise presupus mai vechi de secolul al IX-lea. „Oare călugării, din pur interes științific, aveau datoria să păstreze pentru posteritate, pentru gloria mai mare a păgânismului, capodoperele antichității?” întreabă Hochart.

Și nu numai capodopere, ci mănunchiuri de scrisori! În primii ani ai secolului al XVI-lea, Veronianul Fra Giovanni Giocondo a descoperit un volum de 121 de scrisori schimbate între Pliniu cel Tânăr (prietenul lui Tacit) și împăratul Traian în jurul anului 112. Această „carte”, scrie savantul latinist Jacques Heurgon, „ dispăruse pe parcursul întregului Ev Mediu și se putea crede că s-a pierdut definitiv, când a apărut brusc, chiar în primii ani ai secolului al XVI-lea, într-un singur manuscris care, după ce a fost copiat, parțial, apoi complet, s-a pierdut din nou. ”[12]

O astfel de prezentare nebănuită este ilustrativă a încrederii oarbe a savanților clasici în sursele lor latine, necunoscute în Evul Mediu și apărând magic de nicăieri în Renaștere.
Cel mai ciudat lucru, remarcă Hochart, este că călugării creștini se presupune că au copiat mii de volume păgâne pe pergament scump, doar pentru a le trata ca pe niște gunoi fără valoare:
„Pentru a explica câte lucrări ale autorilor latini au rămas necunoscute savanților din secolele precedente și au fost descoperite de savanții Renașterii, s-a spus că călugării au retrogradat în general în podurile sau pivnițele mănăstirilor lor majoritatea scrierilor păgâne care se aflau în lor. biblioteci. Prin urmare, printre obiectele aruncate, uneori printre gunoaie, când li s-a permis să caute acolo, găsitorii de manuscrise au găsit, susțineau ei, capodoperele antichității.”

În mănăstirile medievale, copierea manuscriselor era un meșteșug comercial și se concentra exclusiv pe cărți religioase, cum ar fi psaltiri, evanghelii, misale, catehisme și legende ale sfinților. Au fost în mare parte copiate pe papirus. Pergamentul era rezervat cărților de lux și, deoarece era un material foarte scump, era o practică obișnuită să răzuiești sulurile vechi pentru a le reutiliza.

Lucrările păgâne au fost primele care au dispărut. De fapt, distrugerea lor, mai degrabă decât păstrarea lor, a fost considerată o faptă sfântă, așa cum ilustrează din belșug hagiografii în viața sfinților lor.

Cât de real este Iulius Caesar?
Independent de Hochart, și pe baza unor considerații filologice, Robert Baldauf, profesor la Universitatea din Basel, a susținut că multe dintre cele mai cunoscute lucrări antice latine și grecești sunt de origine medievală târzie (Historie und Kritik, 1902). „Romanii și grecii noștri au fost umaniști italieni”, spune el.

Ei ne-au oferit o întreagă lume fantastică a Antichității care „și-a înrădăcinat în percepția noastră într-o asemenea măsură încât nicio critică pozitivistă nu poate face omenirea să se îndoiască de veridicitatea ei”.
Baldauf subliniază, de exemplu, influențele germane și italiene în latina lui Horațiu. Pe motive similare, el concluzionează că cărțile lui Julius Cesar, atât de apreciate pentru limba lor rafinată, sunt falsuri medievale târzii.

Istoricii recenti ai Galiei, acum informați de arheologie, sunt de fapt nedumeriți de Commentarii de Bello Gallico a lui Cesar – singura noastră sursă despre evazivul Vercingetorix. Tot ceea ce nu provine din cartea XXIII din Istoriile lui Poseidonio pare fie greșit, fie nesigur din punct de vedere al geografiei, demografiei, antropologiei și religiei.[13]

Un mare mister planează asupra presupusului autor însuși. Suntem învățați că „Cezar” era un pseudonim (porecla) cu semnificație și origine necunoscută și că a fost adoptat imediat după moartea lui Iulius Caesar ca titlu imperial; ni se cere să credem, cu alte cuvinte, că împărații se numeau cu toții Cezar în memoria acelui general și dictator care nici măcar nu era împărat și că termenul a câștigat atât de prestigiu încât a fost adoptat de „țarii” ruși și „Kaisers” germani.

Dar această etimologie a fost de mult contestată de cei (inclusiv Voltaire) care susțin că Cezar provine dintr-un cuvânt rădăcină indo-europeană care înseamnă „rege”, care i-a dat și persanului Khosro. Aceste două origini nu pot fi ambele adevărate, iar a doua pare bine întemeiată.
Gentile (numele de familie) al lui Cesar Iulius nu ne ușurează nedumerirea. Ni se spune de către Virgil că se întoarce la presupusul strămoș al lui Cesar, Iulus sau Iule.

Dar Vergiliu ne mai spune (desen din Caton cel Bătrân, c. 168 î.Hr.) că este numele scurt al lui Jupiter (Jul Pater). Și se întâmplă să fie un cuvânt rădăcină indo-europeană care desemnează lumina soarelui sau cerul zilei, identic cu numele scandinav pentru zeul solar, Yule (Helios pentru greci, Haul pentru galii, Hel pentru germani, din care derivă Franceză Noël, Novo Hel). Este „Iulius Caesar” „Regele Soare”?

Luați în considerare, în plus, că:
1. Împărații romani erau în mod tradițional declarați fii adoptivi ai zeului-soare Jupiter sau ai „Soarelui neînvins” (Sol Invictus).
2. Primul împărat, Octavian Augustus, ar fi fost fiul adoptiv al lui Iulius Caesar, pe care l-a divinizat sub numele de Iulius Caesar Divus (sărbătorit la 1 ianuarie), în timp ce l-a redenumit în cinstea sa prima lună de vară, iulie.

Dacă Augustus este atât fiul adoptiv al divinului Soare, cât și fiul adoptiv al divinului Iulius, și dacă, în plus, Julius sau Julus este numele divin al Soarelui, înseamnă că divinul Iulius nu este altul decât Soarele divin (și așa-numitul calendar „julian” însemna pur și simplu calendarul „solar”).

Iulius Cezar a fost coborât din cer pe pământ, transpus din mitologie în istorie. Acesta este un proces comun în istoria romană, potrivit lui Georges Dumézil, care explică sărăcia notorie a mitologiei romane prin faptul că „a fost distrusă radical la nivelul teologiei [dar] a înflorit sub forma istoriei”, adică spune că istoria romană este o ficțiune literară construită pe structuri mitice.[14]

Misterul din jurul lui Iulius Caesar este, desigur, de mare importanță, deoarece asupra lui se află istoriografia Romei imperiale. Dacă Iulius Cezar este o ficțiune, atunci asa este si o mare parte din Roma imperială. Rețineți că, pe monedele atribuite erei sale, primul împărat poartă pur și simplu numele Augustus Caesar, ceea ce nu este un nume, ci un titlu care ar putea fi aplicat oricărui împărat.

În acest moment, majoritatea cititorilor își vor pierde răbdarea. Cu cei a căror curiozitate le depășește scepticismul, vom argumenta acum că Roma imperială este de fapt, în mare parte, o imagine fictivă în oglindă a Constantinopolului, o fantezie care a început să apară în secolul al XI-lea, în contextul războiului cultural purtat de papalitate. împotriva imperiului bizantin și solidificat în secolul al XV-lea, în contextul jefuirii culturii bizantine, cunoscută sub numele de Renaștere.

Acest lucru, desigur, va ridica multe obiecții, dintre care unele vor fi abordate aici, altele în articole ulterioare.
Prima obiecție: Constantinopolul nu a fost fondat de un împărat roman, și anume Constantin cel Mare? Așa se spune. Dar atunci, cât de real este acest legendar Constantin?

Cât de real este Constantin cel Mare?
Dacă Iulius Cezar este alfa Imperiului Roman de Apus, Constantin este omega. O diferență majoră între ele este natura surselor noastre. Pentru biografia lui Constantin, suntem total dependenți de autorii creștini, începând cu Eusebiu din Cezareea, a cărui Viață a lui Constantin, inclusiv povestea convertirii împăratului la creștinism, este un amestec de elogiere și hagiografie.

Noțiunea comună derivată de la Eusebiu este că Constantin a mutat capitala Imperiului său de la Roma în Bizanț, pe care l-a redenumit în propria sa onoare. Dar acea narațiune generală a primei translatio imperii este ea însăși plină de contradicții interioare. În primul rând, Constantin nu și-a mutat cu adevărat capitala în Est, pentru că el însuși era din Est. S-a născut în Naissus (azi Nis în Serbia), în regiunea numită atunci Moesia, la vest de Tracia.

Conform istoriei standard, Constantin nu pusese niciodată piciorul în Roma înainte de a mărșălui asupra orașului și de a-l cuceri de la Maxențiu.
Constantin nu a fost doar un roman care sa născut în Moesia. Tatăl său Constanțiu a venit și el din Moesia. La fel și predecesorul său Dioclețian, care s-a născut în Moesia, și-a construit palatul acolo (Split, astăzi în Croația) și a murit acolo.

În cronicile bizantine, Dioclețian este dat ca Dux Moesiae (Wikipedia), care poate însemna „rege al Moesiei”, pentru că încă din Evul Mediu timpuriu, dux era mai mult sau mai puțin sinonim cu rex.[15]
Istoria manualelor ne spune că, devenind împărat, Dioclețian a decis să-și împartă puterea cu Maximian ca co-împărat. Este deja destul de ciudat.

Dar în loc să păstreze pentru sine inima istorică a imperiului, a lăsat-o subordonatului său și s-a stabilit în Orient. Şapte ani mai târziu, a împărţit Imperiul şi mai mult într-o tetrarhie; în loc de un Augustus Cezar, acum erau doi Augustus și doi Cezari. Dioclețian s-a retras în partea de est a Asiei Mici, la granița cu Persia. Ca și Constantin după el, Dioclețian nu a domnit niciodată la Roma; l-a vizitat o dată în viață.

Aceasta ne duce la a doua contradicție interioară a paradigmei translatio imperii: Constantin nu a mutat cu adevărat capitala imperială de la Roma în Bizanț, deoarece Roma încetase să mai fie capitala imperială în 286, fiind înlocuită de Milano. Pe vremea lui Dioclețian și a lui Constantin, întreaga Italie era căzută de fapt în anarhie în timpul crizei secolului al treilea (235–284 d.Hr.). Când în anul 402 d.Hr., împăratul estic Honorius a restabilit ordinea în Peninsulă, acesta și-a transferat capitala la Ravenna, pe coasta Adriaticii. Deci, din 286 încolo, ar trebui să avem un Imperiu Roman cu o Roma pustie.

Enigma se îngroașă doar când comparăm culturile romane și bizantine. Conform paradigmei translatio imperii, Imperiul Roman de Răsărit este continuarea Imperiului Roman de Apus. Dar oamenii de știință din Bizanț insistă asupra marilor diferențe dintre civilizația bizantină vorbitoare de greacă și civilizația anterioară a Latiului.

Bizantinistul Anthony Kaldellis a scris:
„Bizantinii nu erau un popor războinic. […] Au preferat să-și plătească dușmanii fie pentru a pleca, fie pentru a lupta între ei. De asemenea, curtea din inima imperiului lor a căutat să cumpere loialitate cu onoruri, titluri de lux, baloturi de mătase și fluxuri de aur. Politica era arta vicleană de a oferi doar stimulentele potrivite pentru a-i câștiga pe susținători și a-i menține loiali. Banii, mătasea și titlurile erau instrumentele preferate de guvernare și politică externă ale imperiului, în detrimentul săbiilor și armatelor.”[16]

Civilizația bizantină nu datora nimic Romei. Ea și-a moștenit toată tradiția filozofică, științifică, poetică, mitologică și artistică din Grecia clasică. Din punct de vedere cultural, era mai aproape de Persia și Egipt decât de Italia, pe care a tratat-o ca pe o colonie.

În zorii celui de-al doilea mileniu d.Hr., aproape că nu avea nicio amintire despre presupusul său trecut latin, până în punctul în care cel mai faimos filozof bizantin al secolului al XI-lea, Mihail Psellos, l-a confundat pe Cicero cu Cezar.
Cum se încadrează în această perspectivă povestea din manualul translatio imperii a lui Constantin?

Nu este. De fapt, noțiunea este foarte problematică. Nevrând, din motive întemeiate, să accepte cu adevărat povestea creștină conform căreia Constantin s-a stabilit în Bizanț pentru a lăsa Roma în seama Papei, istoricii se străduiesc să găsească o explicație rezonabilă pentru transfer și, în general, se mulțumesc cu aceasta: după vechiul capitala căzuse în decadență ireversibilă (care urma să fie jefuită în curând de gali), Constantin a decis să apropie inima Imperiului de granițele sale cele mai pe cale de dispariție.

Are asta vreun sens?
Chiar dacă s-a întâmplat, cât de plauzibil este transferul unei capitale imperiale pe o mie de mile, cu senatori, birocrați și armate, având ca rezultat metamorfoza unui imperiu roman într-un alt imperiu roman cu o structură politică, limbă, cultură și cultură total diferită. religie?

Una dintre sursele majore ale acestui concept absurd este donația falsă a lui Constantin. Deși se admite că acest document a fost falsificat de papii medievali pentru a-și justifica pretenția asupra Romei, premisa sa de bază, traducerea capitalei imperiale în Est, nu a fost pusă la îndoială.

Sugerăm că translatio imperii a lui Constantin a fost de fapt o acoperire mitologică pentru mișcarea opusă foarte reală a translatio studii, transferul culturii bizantine în Occident, care a început înainte de cruciade și a evoluat în jefuirea sistematică după. Cultura romană medievală târzie și-a raționalizat și deghizat originea sa bizantină mai puțin onorabilă prin mitul opus al originii romane a Constantinopolului.

Acest lucru va deveni mai clar în articolul următor, dar iată deja un exemplu de contradicție de netrecut față de filiația acceptată dintre Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus. Una dintre cele mai fundamentale și prețioase moșteniri ale romanilor către civilizația noastră occidentală este tradiția lor de drept civil.

Dreptul roman este încă temelia sistemului nostru juridic. Cum se face, așadar, că dreptul roman a fost importat în Italia din Bizanț la sfârșitul secolului al XI-lea? Specialiști precum Harold Berman sau Aldo Schiavone sunt convinși că cunoașterea legilor romane a dispărut total timp de 700 de ani în Europa de Vest, până când o copie bizantină a compilației lor de către Justinian (Digesta) a fost descoperită în jurul anului 1080 de către savanții bolognezi. Această „eclipsă de 700 de ani” a dreptului roman în Occident, este un fenomen incontestabil, dar aproape de neînțeles.[17]

Cine au fost primii „romani”
O obiecție evidentă la ideea că relația dintre Roma și Constantinopol a fost inversată este aceea că bizantinii se numeau romani (Romaioi) și credeau că trăiesc în România. Perșii, arabii și turcii le numeau Roumis. Chiar și grecii din Peninsula Elenă se numeau Romaioi în Antichitatea Târzie, în ciuda detestării lor de latini.

Aceasta este luată ca dovadă că bizantinii se considerau moștenitori ai Imperiului Roman de Vest, fondat la Roma, Italia. Dar nu este.
În mod ciudat, atât mitologia, cât și etimologia sugerează că, la fel ca și numele „Cezar”, numele „Roma” a călătorit de la Est la Vest, mai degrabă decât invers.

Romos, latinizat în Romus sau Remus, este un cuvânt grecesc care înseamnă „puternic”. Romanii italieni erau etrusci din Lidia din Asia Mică. Ei erau foarte conștienți de originea lor răsăriteană, a cărei amintire a fost păstrată în legendele lor. Conform tradiției elaborate de Vergiliu în epopeea sa Eneida, Roma a fost întemeiată de Enea din Troia, în imediata apropiere a Bosforului.

Potrivit unei alte versiuni, Roma a fost fondată de Romos, fiul lui Ulise și Circe.[18] Istoricul Strabon, care se presupune că a trăit în secolul I î.Hr. (dar citat doar din secolul al V-lea d.Hr.), raportează că „o altă tradiție mai veche face din Roma o colonie arcadiană” și insistă că „Roma însăși era de origine elenă” (Geographia V, 3).

Denys din Halicarnas, în Antichitățile sale romane, declară „Roma este un oraș grecesc”. Teza sa este rezumată de silogismul: „Romanii coboară din troieni. Dar troienii sunt de origine greacă. Deci, romanii sunt de origine greacă.”
Celebra legendă a lui Romulus și Remus, spusă de Titus Livius (I, 3), este în general considerată de origine ulterioară. Ar putea foarte bine să fie o invenție a Evului Mediu târziu.

Anatoly Fomenko, despre care vom avea mai multe de spus mai târziu, consideră că tema sa centrală, întemeierea simultană a două orașe, unul de către Romulus pe Dealul Palatin și celălalt de către Remus pe Aventin, este o reflectare mitică a lupta pentru ascendenta intre cele doua Rome. După cum vom vedea, uciderea lui Remus de către Romulus este o alegorie potrivită a evenimentelor care se desfășoară din a patra cruciada.[19]

În mod interesant, acea legendă evocă istoria fraților Valens și Valentinian, despre care se spune că ar fi domnit asupra Constantinopolului și, respectiv, Roma între 364 și 378 (povestea lor este cunoscută de la un singur autor, Ammianus Marcellinus, o scriere greacă în latină). Se întâmplă că valens este un echivalent latin pentru grecescul romos.

Am început acest articol sugerând că o mare parte din istoria Imperiului Roman de Vest este o invenție renascentistă. Dar pe măsură ce progresăm în investigația noastră, va apărea o altă ipoteză complementară: o mare parte din istoria Imperiului Roman de Apus este împrumutată din istoria Imperiului Roman de Răsărit, fie prin plagiat deliberat, fie prin confuzia rezultată din faptul că bizantinii au numit ei înșiși romani și orașul lor Roma.

Procesul poate fi dedus din unele duplicate evidente. Iată un exemplu, luat de la istoricul latin Jordanes, a cărui Origine și fapte ale goților este notoriu plină de anacronisme: în 441, Attila a trecut Dunărea, a invadat Balcanii și a amenințat Constantinopolul, dar nu a putut lua orașul și s-a retras cu un pradă imensă. Zece ani mai târziu, același Attila a traversat Alpii, a invadat Italia și a amenințat Roma, dar nu a putut lua orașul și s-a retras cu o pradă imensă.

Originea misterioasă a latinei
O altă obiecție împotriva punerii sub semnul întrebării a existenței Imperiului Roman de Apus este răspândirea latinei în întreaga lume mediteraneană și nu numai. Se admite că latina, limba vorbită inițial în Latium, este originea franceză, italiană, occitană, catalană, română, spaniolă și portugheză, numite „limbi romanice occidentale”.

Cu toate acestea, istoricul și lingvistul amator M. J. Harper a făcut următoarea remarcă:
„Dovezile lingvistice oglindesc geografia cu mare precizie: portugheza seamănă cu spaniola mai mult decât orice altă limbă; Franceza seamănă cu occitana mai mult decât oricare alta; Occitana seamănă cu catalana, catalana seamănă cu spaniolă și așa mai departe. Deci care era limba Ur? Nu pot spune; ar putea fi oricare dintre ele.

Sau ar putea fi o limbă care a dispărut de mult. Dar limba originală nu poate fi latina. Toate limbile romanice, chiar și portugheza și italiana, seamănă între ele mai mult decât oricare dintre ele seamănă cu latină și fac acest lucru cu o marjă largă.”[20]

Din acest motiv, lingviștii postulează că „limbile romane” nu derivă direct din latină, ci din latină vulgară, sociolectul popular și colocvial al latinei vorbit de soldații, coloniștii și comercianții din Imperiul Roman. Cum era latina vulgară sau proto-romantică? Nimeni nu stie.

De altfel, limba care seamănă cel mai mult cu latina este româna, care, deși este împărțită în mai multe dialecte, constituie prin ea însăși singurul membru al ramurii răsăritene a limbilor romanice. Este singura limbă romanică care a păstrat trăsăturile arhaice ale latinei, cum ar fi sistemul de cazuri (terminările cuvintelor în funcție de rolul lor în propoziție) și genul neutru.[21]

Dar cum au ajuns românii să vorbească latina vulgară? Mai este un mister acolo. O parte a ariei lingvistice a limbii române a fost cucerită de împăratul Traian în anul 106 d.Hr. și a format provincia romană Dacia pentru doar 165 de ani.

Una sau două legiuni erau staționate în sud-vestul Daciei și, deși nu italieni, se presupune că au comunicat în latină vulgară și și-au impus limba întregii țări, chiar și la nord de Dunăre, unde nu era prezență romană.
Ce limbă vorbeau oamenii în Dacia înainte ca romanii să cucerească partea de sud a ei? Nimeni nu are habar.

„Limba dacică” „este o limbă dispărută, … prost documentată. … se crede că o singură inscripție dacică a supraviețuit.” Doar 160 de cuvinte românești sunt ipotetic de origine dacică. Se crede că dacul este strâns înrudit cu tracul, ea însăși „o limbă dispărută și prost atestată”.

Permiteți-mi să repet: locuitorii Daciei de la nord de Dunăre au adoptat limba latină din legiunile neitaliene care au staționat în partea de jos a teritoriului lor din 106 până în 271 d.Hr. și au uitat complet limba lor originală, până la punctul în care nici urmă de ea. este lăsată. Erau atât de romanizați încât țara lor a ajuns să se numească România, iar româna este acum mai aproape de latină decât sunt alte limbi romanice europene.

Cu toate acestea, romanii nu au ocupat aproape niciodată Dacia, Dacia nici măcar nu este socotită ca parte a Imperiului Roman. Următoarea parte este și ea extraordinară: dacii, care renunțaseră atât de ușor la limba lor originală pentru latina vulgară, s-au atașat apoi atât de mult de latina vulgară, încât invadatorii germani, care i-au făcut pe romani să se retragă în 271, nu au reușit să-și impună limba.

La fel au făcut și hunii și, mai surprinzător, slavii, care au dominat zona încă din secolul al VII-lea și au lăsat multe urme în toponimie. Mai puțin de zece la sută din cuvintele românești sunt de origine slavă (dar românii au adoptat slavona pentru liturghie).

Încă ceva: deși latina era o limbă scrisă în Imperiu, se crede că românii nu au avut niciodată o limbă scrisă până în Evul Mediu. Primul document scris în limba română datează din secolul al XVI-lea și este scris în alfabet chirilic.

În mod evident, există loc pentru următoarea teorie alternativă: latina este o limbă originară din Dacia; dacul antic nu a dispărut în mod misterios, ci este strămoșul comun atât al latinei, cât și al românului modern. Dacicul, dacă vreți, este latina vulgară, care a precedat latina clasică.

O explicație probabilă pentru faptul că Dacia este numită și România este că ea – mai degrabă decât Italia – a fost casa originală a romanilor care au fondat Constantinopolul.[22] Acest lucru ar fi în concordanță cu ideea că limba romană (latina) a rămas limba administrativă a Imperiului de Răsărit până în secolul al VI-lea d.Hr., când a fost abandonată pentru greaca, limba vorbită de majoritatea subiecților săi.

Aceasta, la rândul său, este în concordanță cu caracterul latinei în sine. Harper face următoarea remarcă:
„Latina nu este o limbă naturală. Când este scrisă, latina ocupă aproximativ jumătate din spațiul scris al italianului sau al francezului scris (sau scris în engleză, germană sau orice limbă naturală europeană). Deoarece latina pare să fi apărut în prima jumătate a primului mileniu î.Hr., care a fost momentul în care alfabetele s-au răspândit pentru prima dată prin bazinul mediteranean, pare o ipoteză de lucru rezonabilă să presupunem că latina a fost inițial o stenografie compilată de vorbitorii de italiană. în scopul comunicării scrise (confidenţiale? comerciale?).

Asta ar explica:
a) concordanța foarte strânsă dintre vocabularul italian și cel latin;
b) concizia latinei în, de exemplu, renunțarea la prepoziții separate, forme verbale compuse și alte impedimente ale limbajului „natural”;
c) regulile neobișnuit de formale care guvernează gramatica și sintaxa latină;
d) lipsa unor utilizări neregulate, nestandardizate;
e) adoptarea neobișnuită în rândul limbilor vest-europene a unui caz specific vocativ („Dragă Marcus, referitor la scrisoarea ta de…”)[23]

Ipoteza că latina ar fi o limbă „non-demotică”, o koine a imperiului, un artefact cultural dezvoltat în scopul scrierii, a fost propusă pentru prima dată de cercetătorii ruși Igor Davidenko și Jaroslav Kesler în Cartea civilizațiilor (2001).

Câți ani are arhitectura romană antică?
Cea mai puternică obiecție împotriva teoriei că Roma imperială antică este o ficțiune este, desigur, numeroasele ei vestigii arhitecturale. Acest subiect va fi explorat mai pe deplin într-un articol ulterior, dar un citat din lucrarea influentă a vicontelui James Bryce, The Holy Roman Empire (1864), va indica răspunsul:
„Călătorul modern, după primele zile la Roma, când a privit Campagna de pe vârful Sf. Petru, a pășit pe coridoarele reci ale Vaticanului și a gândit sub domul ecou al Panteonului, când a trecut în trecere în revistă monumentele Romei regale și republicane și papale, începe să caute câteva relicve ale celor oisprezece sute de ani care se află între Constantin și Papa Iulius al II-lea.

„Unde”, întreabă el, „este Roma Evului Mediu, Roma lui Alberic și Hildebrand și Rienzi? Roma care a săpat mormintele atâtor cete teutone; unde se înghesuiau pelerinii; de unde au venit poruncile la care regii se închinau? Unde sunt memorialele celei mai strălucite epoci a arhitecturii creștine, epoca care a ridicat Köln și Reims și Westminster, care a dat Italiei catedralele din Toscana și palatele spălate de valuri ale Veneției?’

La această întrebare nu există răspuns. Roma, mama artelor, abia dacă are o clădire pentru a comemora acele vremuri.”[24]
Oficial, nu există nici un vestigiu medieval în Roma și același lucru se aplică și altor orașe italiene despre care se crede că au fost fondate în Antichitate.

François de Sarre, un colaborator francez la domeniul de cercetare prezentat aici, a fost mai întâi intrigat de magnificul palat al împăratului roman Dioclețian (284-305 d.Hr.), în centrul orașului Split, astăzi în Croația. Construcțiile renascentiste îi sunt integrate într-un ansamblu arhitectural atât de perfect încât să fie aproape de nedistins.

Este greu de crezut că zece secole separă cele două etape de construcție, de parcă clădirile antice ar fi fost lăsate neatinse pe parcursul întregului Ev Mediu.[25]
De asemenea, necunoscut este faptul că arhitectura romană antică folosea tehnologii avansate, cum ar fi betonurile de o calitate remarcabilă, folosite, de exemplu, pentru a construi domul frumos conservat al Panteonului. Secretele fabricării betonului roman sunt descrise în lucrarea în mai multe volume a lui Vitruvius intitulată De architectura (secolul I î.Hr.).

Bărbații medievali, ni se spune, erau total ignoranți in această tehnologie, deoarece „lucrările lui Vitruvius au fost în mare măsură uitate până în 1414, când “De architectura” a fost „redescoperit” de umanistul florentin Poggio Bracciolini în biblioteca Abației Saint Gall” (Wikipedia). [26]

Ca o concluzie temporară: toate ciudateniile pe care le-am subliniat sunt ca piese ale unui puzzle care nu se potrivesc bine în reprezentarea noastră convențională. Mai târziu le vom putea asambla într-o imagine mai plauzibilă. Dar înainte de asta, în următorul articol, ne vom concentra asupra literaturii ecleziastice din Antichitatea târzie până în Evul Mediu, pentru că ea este sursa inițială a marii distorsiuni istorice care mai târziu și-a luat viața proprie înainte de a fi standardizată ca dogma modernă. cronologie și istoriografie.

Note
[1] Polydor Hochart, De l’authenticité des Annales et des Histoires de Tacite, 1890 (pe archive.org), pp. viii-ix.
[2] David Schaps, „Manuscrisele găsite și pierdute ale lui Tacitus’ De Agricola”, Filologie clasică, voi. 74, nr. 1 (ian. 1979), pp. 28-42, pe http://www.jstor.org.
[3] Giles Constable, „Forgery and Plagiarism in the Middle Ages”, în Culture and Spirituality in Medieval Europe, Variorum, 1996, p. 1-41 și pe http://www.degruyter.com/abstract/j/afd.1983.29.issue-jg/afd.1983.29.jg.1/afd.1983.29.jg.1.xml
[4] Lynn Catterson, „Michelangelo’s ‘Laocoon?’,” Artibus Et Historiae, voi. 26, nr. 52, 2005, p. 29–56, pe http://www.jstor.org.
[5] David Carrette, L’Invention du Moyen Âge. La plus grande falsification de l’histoire, Magazine Top-Secret, Hors-série n°9, 2014.
[6] Jerry Brotton, The Renaissance Bazaar: From the Silk Road to Michelangelo, Oxford UP, 2010, pp. 66-67.
[7] Louis de Beaufort, Dissertation sur l’incertitude des cinq premiers siècles de l’histoire romaine (1738), pe http://www.mediterranee-antique.fr/Fichiers_PdF/ABC/Beaufort/Dissertation.pdf.
[8] Jerry Brotton, Bazarul Renașterii, op. cit., p. 66-67.
[9] Nu este niciodată ridicată, de exemplu, de Royston Lambert în a lui Iubit și Dumnezeu: Povestea lui Hadrian și Antinous, Phoenix Giant, 1984.
[10] Petronius, Satyriconul, trad. P. D. Walsh, Oxford UP, 1997, „Introducere”, p. xxxv.
[11] Gédéon Huet, „Le Roman d’Apulée était-il connu au Moyen Âge ?”, Le Moyen Âge, 22 (1909), pp. 23-28.
[12] https://www.persee.fr/doc/bsnaf_0081-1181_1958_num_1956_1_5488
[13] Jean-Louis Brunaux, The Celtic Gauls: Gods, Rites, and Santuaries, Routledge, 1987; David Henige, „He venit, he saw, we counted: the historiography and demography of Caesar’s gallic numbers”, Annales de démographie historique, 1998-1, pp. 215-242, pe http://www.persee.fr
[14] Georges Dumézil, Heur et malheur du guerrier. Aspects mythiques de la fonction guerrière chez les Indo-Européens (1969), Flammarion, 1985, p. 66 și 16.
[15] Dux Francorum și rex Francorum au fost folosite în mod interschimbabil pentru Peppin II, de exemplu.
[16] Anthony Kaldellis, Streams of Gold, Rivers of Blood: The Rise and Fall of Byzantium, 955 A.D. to the First Crusade, Oxford UP, 2019, p. xxvii.
[17] Harold J. Berman, Law and Revolution, the Formation of the Western Legal Tradition, Harvard UP, 1983; Aldo Schiavone, The Invention of Law in the West, Harvard UP, 2012.
[18] Sander M. Goldberg, Epopeea în Roma republicană, Oxford UP, 1995, pp. 50-51.
[19] Anatoly T. Fomenko, Istorie: ficțiune sau știință? vol. 1, Editura Delamere, 2003, p. 357.
[20] M. J. Harper, The History of Britain Revealed, Icon Books, 2006, p. 116.
[21] Clara Miller-Broomfield, „Romanian: The forgotten Romance language”, 2015.
[22] Trebuie să ținem cont de faptul că Sud-Estul României este situat în Stepa Pontică care, conform ipotezei larg răspândite Kurgan, este casa originală a primei comunități de vorbire proto-indo-europene.
[23] M. J. Harper, The History of Britain Revealed, op. cit., p. 130-131.
[24] Vicontele James Bryce, The Holy Roman Empire (1864), pe http://www.gutenberg.org
[25] François de Sarre, Mais où est donc passé le Moyen Âge ? Le récentisme, Hadès, 2013, disponibil aici.
[26] Mai multe despre betonul roman în Lynne Lancaster, Concrete Vaulted Construction in Imperial Rome: Innovations in Context, Cambridge UP, 2005.

https://www.unz.com/author/first-millennium-revisionist

Sursa: https://www.unz.com/article/how-fake-is-roman-antiquity

Traducerea: CD

PENTRU CE SE PREGĂTESC SAUDITII CU ADEVĂRAT?
Autor: Tom Luongo

S-a anunțat zilele trecute că Arabia Saudită și China deschid o linie de schimb valutar local de 7 miliarde de dolari. Ei, neoconii, cu siguranță Sunt ingroziti. Ceea ce se întâmplă acum este pură disperare, în timp ce încearcă să-și dea seama cum să prelungească și să pretindă acest război prin ciclul electoral pentru a menține posibilitatea dușmăniei seculare împotriva Rusiei.

Dar flip-ul Arabiei Saudite este real. Liniile de schimb sunt un precursor al intervenției. Tweetul meu a fost un concept înalt, darar suna cam așa:

1) Anunțați linii de schimb
2) Începeți să luați cantități reale de yuani pentru petrol
3) Acest lucru rupe legătura dintre Riyal și USD atunci când petrolul este relativ puternic, nu în modul de criză
4) Înlocuirea USD cu CNY este existențială pentru SUA, care atacă apoi cursul KSA[Kingdom of Saudi Arabia – Regatul Arabiei Saudite], scoțând bani din țară…
5) SANCȚII PRIVIND KSA.
6) Swap-uri extinse pentru a converti activele grevate în USD cu active Riyal, odată ce USD sunt verboten în KSA.
7) China le oferă, împrumuturi rambursabile în CNY[China yuan].

Mișcările care au avut loc în urmă cu 10 ani sunt instructive de ce suntem acolo unde suntem astăzi și încotro ne putem îndrepta.
Anunțul liniilor de schimb este probabil un preanunț al unui atac în stil economic Hitman asupra Arabiei Saudite de către SUA. Nu este chiar atât de greu de prevăzut.

Din punct de vedere istoric, Rusia a fost puternic lovită în 2014/15 de prăbușirea prețului petrolului. Ca răzbunare pentru „furtul Crimeei”, președintele Obama și grupul de suspecți obișnuiți au organizat un atac asupra prețului petrolului pentru a-l cobora.
În iunie 2014, petrolul s-a închis la 112,36 USD. Și prețul a început să scadă în prima zi de tranzacționare din iulie 2014 și nu s-a oprit până la sfârșitul lui 2015.

Arabia Saudită a ajutat acest proces prin extinderea producției, crezând că vor lua cota de piață a Rusiei, pe măsură ce rubla rusă s-a prăbușit și rezervele valutare ale Rusiei ar fi fost epuizate.

Cheia câștigului anticipat a fost că companiile rusești, în principal marile întreprinderi de stat precum Gazprom și Rosneft, aveau o mulțime de datorii denominate în dolari care erau pe cale să se maturizeze și trebuiau să fie reînnoite.

Așadar, SUA au sancționat Rusia astfel încât companii precum Gazprom să nu poată renunta datoria, pentru că nu mai puteau vinde obligațiunile investitorilor americani sau europeni. Actualii deținători de obligațiuni au trebuit să fie plătiți… în valoare de 50 de miliarde de dolari în T4 al anului 2014 și alte 50 de miliarde de dolari în T1 2015.

Acest „risc de răsturnare” ar fi trrebuit să afecteze finanțele guvernului rus în următoarele 18 luni, deoarece prețul petrolului scădea fără încetare.
Rubla rusă a scăzut de la maxim 20/minim 30 în comparație cu dolarul a crescut la un maxim peste 80 la sfârșitul lunii noiembrie, dar s-a întâmplat doar după ce Putin i-a ordonat personal președintei Băncii Centrale a Rusiei, Elvira Nabiullina, să lase rubla să plutească. Înainte de asta, a existat o legătură moale la dolarul american, care era ușor de întreținut în timp ce petrolul se tranzacționa peste 100 de dolari pe baril.

China a intervenit la apogeul prăbușirii rublei pentru a oferi Rusiei o linie de schimb între yuani și ruble. China a plătit datoria Gazprom. Rusia le-a plătit înapoi în yuani, pe care urmau să-i primească datorită acestor linii de schimb atunci și a conductelor de gaz Power of Siberia în viitor.

SUA nu au îndrăznit să sancționeze China pentru acest lucru din cauza revenirii asupra economiei americane și ar fi echivalat cu declararea războiului. De asemenea, China nu a fost nici măcar amenințată cu sancțiuni după ce Rusia a „invadat” Ucraina anul trecut.
Acea afacere dragă pentru gazul care acum curge către ei prin conducta Power of Siberia are acum mult mai mult sens. Personal îmi aminteam greșit că a fost semnat în 2015, ca răspuns la criză, dar a fost înainte chiar să izbucnească criza.

Aceasta implică câteva lucruri:
1) combinația de evenimente de la începutul anului 2014 a determinat formularea unui atac coordonat asupra prețului petrolului îndreptat către Rusia pentru mai târziu în acel an și
2) că Putin a anticipat-o și a deschis negocierile cu Xi Jinping pentru a obține Puterea Siberiei construită rapid.

Aproape tot ce s-a întâmplat de atunci este în aval de evenimentele de la începutul anului 2014
Rusia a supraviețuit acelei perioade de „risc de răsturnare” și, făcând acest lucru, a creat planul pentru alte țări să facă același lucru.

Acum, un tweet de la Eric Yeung a făcut ca tot ceea ce sunteți pe cale să citiți să vi se învârtească imediat în cap.
“Tocmai am luat cina cu un economist din China continentală care este „în cunoștință” cu „puterile superioare” din China. Iată ce mi-a spus:
De când FED a început să crească în mod agresiv ratele, China a început un program prin care împrumută dolari SUA țărilor din Sudul Global (care nu au dolari SUA…
— Eric Yeung (@KingKong9888) 19 noiembrie 2023”

si raspunsul meu imediat:
“Da. Motivul pentru care am înțeles imediat acest proces este că așa a ajutat China să stabilească RUB în 2014/15, în timpul prăbușirii petroliere și a crizei de răsturnare cu care se confruntă Rusia SOE.
Aveau nevoie de USDolari pentru a rambursa împrumuturile, dar nu i-au putut obține din Occident (sancțiuni). China…
– Tom Luongo (Head Sneetch) (@TFL1728) 19 noiembrie 2023”

La care Eric a răspuns:
“Problema cu cele mai multe analize este prostul porno doom… Ce se întâmplă dacă China își aruncă UST-urile!????
Ceea ce ar trebui să vă temeți este că China înlocuiește participațiile UST ale partenerilor lor comerciali cu participațiile PBoC-T, folosindu-și nevoile USD pentru a extinde CNY în comerț.”

Deci, pentru a rezuma înainte de a merge mai departe:
1. China își folosește trezoreria SUA și surplusurile în dolari SUA pentru a le împrumuta partenerilor comerciali de pe piețele emergente importanți pentru CHINA!
2. Ei cer yuani ca rambursare.
3. Acest lucru stabilizează ratele de schimb yuan/USD, în timp ce China poate și extinde rapid masa monetară pentru a face față piețelor imobiliare scăzute ca urmare a politicii monetare agresive a Fed.
4. Pentru ca China să extindă yuanul în noul vid de dolari fără să-și piardă și aurul (punctul lui Luke Gromen în timpul conversației), ea trebuie să creeze un ciclu de cerere pentru datoria lor, menținând costurile de împrumut scăzute.
5. Deoarece au linii de schimb valutar încrucișat cu partenerii lor din sud-estul Asiei și decontare offshore în yuani în jurul regiunii, adică în locuri precum Singapore, așa gestionează expansiunea fără a crea o problemă de inflație fulgerătoare.
6. Yuan înlocuiește dolari fără o schimbare masivă a ratelor de schimb și/sau randamentelor obligațiunilor.

Criza rublei/rollover din 2014/15 a fost testul pentru acest lucru. Asa ca acum. să revenim la începutul articolului.
Trebuie să vedeți aceste lucruri în retrospectivă acum, dar în acest caz cred că trecutul este un prolog pentru viitor.

Et Tu, Riyal?
Deci, acum, începeți să vă gândiți la ce le vor face SUA și Davosul saudiților într-un scenariu similar. Saudiții au sfidat cererile SUA de a merge împreună cu excursiile de politică externă a SUA, cum ar fi Ucraina și Gaza, în timp ce lucrează simultan în tandem cu Rusia pentru a menține OPEC+ unită în fața presei din instanță a Occidentului la ce…? Bombă prețul petrolului.

Ceea ce majoritatea oamenilor nu înțeleg este că saudiții au o problemă similară astăzi (și au avut-o de peste un deceniu), că, deși costurile lor de a scoate petrolul din pământ sunt extrem de mici, suma de bani pe care Saudi-Aramco trebuie să o plătească la guvern pentru a acoperi bugetul guvernului baloane acel preț.
Deci, în timp ce COGS-ul lor este scăzut, EBITDA-ul lor este, de asemenea, scăzut, în funcție de preț.

Acesta este motivul pentru care, atunci când saudiții au fost alături de președintele Trump pentru a distruge prețul petrolului pompând mai mult și scăzând prețul lor în 2018, gambitul a eșuat în cele din urmă.
Deficitul lor bugetar a explodat și Rusia, cu o rublă flotantă liberă și un regim flexibil de tarife la petrol, a supraviețuit atacului asupra petrolului.

Ca o comparație, COGS-ul Rusiei este puțin mai mare decât KSA, dar EBITDA-ul lor este mult mai mic. De fapt, sub un anumit preț pe baril (~40 de dolari, dar se schimbă), marile petroliere ruse nu plătesc taxe. Este un sistem asemănător impozitelor pe venit din SUA, rate progresiv mai mari la marje de profit mai mari.

Dar rușii au o rublă plutitoare pe care să se îndrepte. Indiferent de nivelul veniturilor, acestea sunt plătite în ruble. Dacă petrolul este slab, rubla ar trebui să fie slabă, iar costurile interne pentru Gazprom sau Lukoil pentru forța de muncă, SG&A etc. sunt aceleași ca și în cazul în care petrolul este mare.

SUA continuă să atace rubla crezând că va falimenta Rusia, dar nu o va putea face. Cu siguranță acum că dețin zero datorii denominate în dolari și zero trezorerie americană ca rezerve valutare. Atacarea rublei acum este doar petulantă.
KSA, pe de altă parte, cu al său riyal, s-a legat strâns de dolarul american. COGS-ul lor, EBITDA, totul poate fi la fel de bine în dolari, inclusiv costurile cu forța de muncă, costurile subvențiilor guvernamentale etc.

Soluția, bineînțeles, este să spargeți legătura dintre rial și dolar.
Și voilà, echilibrarea instantanee a bugetului la prețuri mai mici ale petrolului, adăugați doar cumpărători străini care oferă nu doar dolari.

În fiecare an, săptămâna Zilei Recunoștinței aici în SUA este marcată de un fel de volatilitate a prețurilor petrolului, deoarece OPEC+ își ține întâlnirea de iarnă în această săptămână în fiecare an. Săptămâna Zilei Recunoștinței este un moment grozav pentru a vă încurca cu piețele, deoarece SUA este cu adevărat distrasă de călătoriile de vacanță și de logistică.

Așadar, zilele trecute, luptele interioare din cadrul OPEC+ ale națiunilor africane, inclusiv națiunea obscure, controlată de Davos, Nigeria, au amânat întâlnirea și au fost întâmpinate cu o scădere a prețului petrolului.
Saudiții au nevoie/dor să se pună sub prețul petrolului de 80 de dolari pe baril. Au nevoie de asta pentru a-și menține bugetul (vezi mai sus).

China le oferă saudiților o linie de schimb pentru a se asigura că ruperea cuplului merge fără probleme. Cu alte cuvinte, China va împrumuta dolarii Regatului pentru a fi rambursați în yuani, la fel cum a făcut-o pentru Rusia și o fac în prezent pentru partenerii lor comerciali din Asia de Sud-Est care încearcă să-și apere monedele împotriva dolarului.
Dacă ne uităm înapoi la istorie, cu Rusia și Puterea Siberiei garantând un flux mare de yuani și ruble între Rusia și China, am putea vedea ceva care ar unge derapajul fluxului de riyal/yuan?

Această întâlnire OPEC+ a însemnat că se întâmplă o mulțime de bătăi de cap la Davos prin intermediul administrației Biden pentru a rupe cartelul și a lăsa prețul petrolului să scadă. Va fi același truc obosit ca ceea ce au făcut cu un KSA dispus în 2014 și pentru care Trump i-a lucrat în 2018:

„Luăm uleiul mai jos. Toți ceilalți vor avea de suferit, cu excepția cazului în care ne pompați ca nebun și vă vom recompensa cu o cotă de piață crescută în SUA. După ce vom lăsa prețul să crească, tu vei fi noul rege.”

În cele din urmă, tot atacul din 2018 a fost în sfârșit să-l facă pe prințul moștenitor Mohammed bin Salman (MbS) să realizeze că SUA este un partener nesigur și răzbunător. El a legat viitorul KSA și OPEC de Putin și ruși. El a fost recompensat pentru această alegere până în prezent.
Saudiții se pregătesc pentru un atac asupra prețului petrolului pentru a-i pedepsi pentru lipsa de viziune a neoconilor care nu învață niciodată nimic din eșecurile lor trecute.

Ghici ce? Dacă Nigeria, Angola și Congo aud astăzi tăgăduirile dulci ale Occidentului, aș spune că sunt pe cale să fie dezbătute de Rusia și China, dar de data aceasta li se vor alătura MbS și saudiții, care sunt deja pregătiti pentru inevitabil.

Sursa: https://tomluongo.me/2023/11/24/what-are-the-saudis-really-preparing-for

Traducerea: CD