ION COJA
Petre Țuțea şi Securitatea
Petre Ţuţea era înalt şi voinic. În tinereţe va fi avut 1,90. Purta o pălărie şuie, un pardesiu lung şi ros pe la toate marginile, şi-i plăcea să peripatetizeze pe Calea Victoriei putând fi zărit de la două colţuri. O fi contat şi statura sa fizică de s-a impus atât de definitiv şi de adânc în conştiinţa marilor săi contemporani – cam micuţi de statură, pe care, cu siguranţă, i-a încurajat şi deprins să gândească privind în sus, încrezători în mesajul cu care porneau în lume din partea Neamului lor şi a bunului Dumnezeu.
Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti, dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor unui autor cu probleme, practic interzis. Era o mângâiere să-şi vadă manuscrisele dactilografiate, să poată da o copie unuia sau altuia dintre cei care îi treceau pragul. Nu erau chiar puţini! Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească! La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc, ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii – se pare că altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual român conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte: curajul de a-l cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci, când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea. „Aţi fost legionar, domnule Ţuţea?” l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70. „Sunt legionar!” a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc în holul de la Athenée Palace. Eu am rămas cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
CANDIDAT LA PREŞEDINŢIE
Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică unii mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi, comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a unuia ca Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămânea în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur…Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea şi a fiinţei umane în general!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!… Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărîţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu nonşalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor – Cristian Tudor Popescu, Felicia Antip şi Ion Zubaşcu, binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public în faţa judecătorului şi în presă. Poate s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acest scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de „colonel de securitate” şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui „securist” ca mine. Eram, desigur, prea mic în grad. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de toţi colegii mei de la Universitate, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul, ca pe tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine ce fac…
ULTIMUL SOCRATE
Ca „agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea”, desigur că mă ocupam cu alcătuirea unor texte cu privire la Petre Ţuţea şi camarazii săi. Nu neg, doamne, fereşte! Am scris chiar vreo 400 de pagini, încredinţate autorităţilor comuniste de la… Editura Cartea Românească. Adică am scris un roman, intrat în planul editorial pe 1986 şi respins apoi cu înverşunare deoarece, a zis redactorul de carte, „făceam apologia legionarilor…” Am publicat cartea după 1990, fără nici o modificare, sub titlul SALONUL DE REANIMARE. Le-am scris autorităţilor comuniste şi în 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă cum că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut, nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă firea, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ Nicolae Ceauşescu, prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. IN DOSARUL MEU DE LA SECURITATE NU AM GĂSIT NIMIC CU PRIVIRE LA ACEST DEMERS AL MEU. După câteva săptămâni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate, sau de oriunde ar fi, asupra soartei acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“
După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat nici azi de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“… Cu toate acestea, am avut o teamă, aş zice superstiţioasă, şi deşi deseori m-am gândit s-o fac, până la urmă m-am ferit să-l înregistrez pe domn profesor, audio măcar. Am avut sentimentul straniu că dacă aş face-o, i-aş grăbi sfârşitul. Mai pe româneşte spus, mi-a fost teamă să nu cobesc… Ne-a făcut o dată nişte fotografii părintele Dumitru Coman, întâmplător, în ziua când m-am dus la nea Petrache înarmat cu un casetofon, dar nu ca să-l înregistrez, ci ca să asculte el, nea Petrache, înregistrarea pe care o făcuse Alecu Cuturicu emisiunii la care Monica Lovinescu prezenta un text de-al lui Cioran despre «ultimul Socrate», cum îi ziceau unii admiratori dlui Ţuţea. Despre această poreclă, care circula prin Bucureşti, a făcut referinţă, cam ambiguă şi în doi peri, Eugen Barbu, într-un text care a devenit repede celebru prin invocarea de către Eugen Barbu a scrierilor, atât de importante pentru umanitate, ce ne-au rămas de la marele filosof al antichităţii numit Socrate… Vezi, Doamne, Socrate al nostru, bucureşteanul Ţuţea, nu scrisese nimic şi nu-şi merita supranumele de Socrate! Ce înseamnă să-l citeşti pe Socrate integral! Nu mai suporţi cu nimeni să fie asemuit!
În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter, ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi, care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi dintre ei se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!
De ce ma cenzurati?
Cu ce v-am cenzurat? Care text a fost cenzurat?
Trebuie, adica este cazul, sa povestesc aici ceva adevarat intamplat mie la intalnirea fericita fiind si ultima in aceasta viata din iulie 1989 cu dl Petre Tutea: cand am avut poate ca cea mai semnificativa discutie cu cineva deosebit dar cu care mai vorbisem la restaurantul Uniunii Scriitorilor unde statul comunist ii daduse totusi un abonament lui Petre Tutea caruia ma prezentase mai demult rgrtatul poet filosof Ion Nicolescu care statea deseori la masa cu dlui, multor scriitori fiindu-le frica sa-l frecventeze insa noua nu ne-a fost asa ceva si ma felicit pentru asta.
Trebuie sa va spun ca de la dl Petre Tutea am auzit(eram total needucat din acest punct de vedere) despre statul de drept opus dictaturilor si totaltarismului si am inteles si cat de mult iubea poporul roman pentru care nu regreta(pe atunci) ca facuse „14 ani de puscarie”.
Ei bine, in iulie 1989 in perioada miscarilor studentesti din China l-am intalnit langa Uniunea Scriitorilor unde mergea la masa eu i ace zi neputandu-ma sa ma opresc cu dlui acolo, dar observand ca mergea cu greutate, l-am insotit pana la intrare si cu aceasta ocazie am avut o discutie scurta dar remarcabila, singura in care nu numai ca am ascultat ci am si vorbit, ba mai mult l-am contazis categoric in ceva ce l-a durut foarte tare. A fost ultima oara cand m-am vazut cu dlui caci apoi nu l-am mai revazut in viata dupa Revolta din Decembrie si dupa Duminica Orbului cand a vorbit cu Marian Munteanu care facea pe tzutzeul dlui, dar asa a ajuns si la noi o zicere senzationala de-a dlui Petre Tutea care evident se trage cred eu si din discutia avuta cu mine in acel iulie 1989.
Asadar la zicerea lui in timp ce-l conduceam spre Uniune cum ca a binemeritat „maretul popor roman” cei 14 ani de puscarie pe care i- a suferit, i-am replicat catgoic:
„Dle profesor, poporul pentru care dvs ati stat in puscarie azi nu mai exista!” Sa uitat cam mirat dar si cu condescendenta la mine si a spus: „Ce spui dle? Fugi dle de aici! Este imposibil ce spui dta!” Eu desigur ca i-am raspuns cu toata deferenta : „daca dvs credeti asta, eu nu am cum sa va demonstrez contrariul” si cum ajunseseram la poarta Uniunii ne-am despartit si din pacate a fost pentru ultima oara cand am vorbit cu dlui.
Dar intr-o emisiune TV dupa Duminica Orbului dl Petre Titea a spus :”Dlor am fost un prost care a stat 14 ani in puscarie pentru acest popor care a votat cum a votat! „ Ce nu a inteles dlui din ce i-am spus eu atunci a fost ca nu pentru poporul din prezent a facut puscarie ci pentru acel popor distrus de atatia ani de totalitarismul comunist pentru care desigur ca merita in acei ani 50 sa stea in puscarie chiar si un roman remarcabil ca dlui.
Eu nu am o captura a emisiunii TV in care Maria Munteanu il intervieviaza pe dnul Petre Tutea cred ca la un spital in 1990 dupa Duminica Orbuli, emisiune pe car am vazut-o si eu si la care Marian Munteanu a revenit intr-un articol si in care dl Tutea i-a spus textual. Dom`le am fost un dobitoc .Am stat mandru in puscarie 14 ani pentru acest popor care nu a meritat votand cum a votat in Duminica Orbului si deci practic partial dl Tutea m-a confirmat dar gresit la punerea in timp a lucrurilor. Eu ma rferisem la poporul ocupat de rusi in 1944-1947 si pentru care facuse inchisoare dl Petre Tutea ci la cel care votase cum votase in Duminica Orbului.
Si fiindca a venit vorba sa continui povstind in contextul votuli din Duminica Oebului ce a spus Dan Desliu nu mult inainte sa moara la Neptun in mare:
„In aceiasi ordine de idei poetul Dan Desliu care scria dupa „revolutie” intr-un saptamanal Desteptarea unde scriam si eu, dupa ce am prognozat intr-un articol ca in Duminica Orbului rezultatul va fi 2/3 pentru Ion Iliescu si ai lui si 1/3 pentru partidele istorice interpretand intr-un anume fel mitul fondator al romanilor care dupa Mircea Eliade este Miorita, in care dupa mine doi frati il omoara pe al treilea cu acelas motiv ca si Cain fata de Abel adica tot din invidie, noi romanii depasind astfel ticalosia fifti fifti in care era omul gonit din Rai, atunci la inceputul biblic si metaforic al omenirii si ca eu de aceea consideram ca 2/3 in favoarea raului este un minim la care puteam spera si cam asa a si fost spre uimirea si amarul dlui Petre Tutea dupa cum ati vazut mai inainte. Dan Desliu mi-a spus cand a vazut textul meu ca dupa stiinta sa pina acum in teoria literaturii nu se daduse Mioritei o astfel de interpretare si dupa Duminca Orbului chiar a fost uimit de realizarea prognozei mele dar eu nu am mai avut ocazia sa-l revad caci s-a inecat in mare, la Neptun.”
Petre Ţuţea era înalt şi voinic. În tinereţe va fi avut 1,90.
-trebuia sa-i dea 2 pumni in gura lu Coposu penetzistu.
Corneliu Coposu, un om între oameni – DW
http://www.dw.com › corneliu-coposu-un-om-între-oameni
.
Azilele groazei a fost un experiment social pentru a testa reactia romanilor in fata eutanasiei ? A fost un experiment atent monitorizat ? stiau foarte bine ce era acolo si au acoperit ani de zile asa ceva la fel cum au acoperit abuzurile procurorilor evreului nazist Basescu cu utilizarea psihiatriei ca arma de politie politica pe origine.
Daca erau evrei ar fi sarit in aer tot Israelul , toata media israeliana si americana si ne-ar fi acuzat de nazism si de exterminare.
Daca in azilele groazei ar fi fost evrei s-ar fi turnat fime ce ar fi fost premiate cu premiul Oscar.
Daca ar fi fost evrei in azilele groazei toate ambasadele Romaniei din UE si din America de Nord ar fi fost pichetate de zeci de miii de evrei.
Daca ar fi fost evrei in azilele groazei in cel mult doua zile premierul Israelului ar fi fost in Romania , cazul ar fi fost anchetat de ofiteri ai Interpolului, de ofiteri FBI si de tot ce inseamna oficii UE…
Daca acolo ar fi fost evrei sau ucrainieni am fi avut un desant de oficiali UE si americani in Romania si o mediatizare mai oribila decat in cazul Mailat!
Azilele groazei au fost un experiment al UE pentru exterminarea romanilor . Dictatura medicala a fost introdusa de evreul nazist Traian Basescu in complicitatea cartelurilor tv evreiesti si a institutiilor statului roman: Colegiul medicilor, Inspectia judiciara , SIIJ, CNCD si a institutiei avocatului poporului.
Gabriela Firea si Pandele au fost protectorii din umbra al programului de exteminare . Stiau foarte bine ce era acolo si totul a fost in complicitatea BOR , ahtiata si dependenta de fondurile UE. Popiii aia, atat de vocali care o inconjoara si au mediatizat-o stiau foarte bine la fel si SRI, SIE , STS , SPP si DGIA. In SUA ar fi fost acuzati de crime in serie si ar fi primit o condamnare la moarte. Aici in Romania ayadolahul Becali le ia apararea pentru ca sunt ,,crestini” la fel ca Videanu , Ioana Basescu si Elena Udrea.
In cazul cladirii hidroavionului Getta abuzurile au fost acoperite de Mazare, de prefectul Martin si de Dutu Stelian . In cazul azilurilor de exterminare executiile si crimele au fost acoperite de Firea si Pandele … In cazul abuzurilor lui Basescu de toata media evreiasca….