Ion Coja: „Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări în deplină libertate romanul Șeitanii!”

 

 

 

 

În dialog cu doamna RODICA LĂZĂRESCU

 

*

 

Am în faţă trei volume – VIN AMERICANII, PARIS BY NIGHT și LEPĂDAREA DE SATAN – adică trilogia ŞEITANII, apărută la finele lui 2015 la Editura Aevea. Chiar şi numai titlul ne trimite cu gândul la o cronică de familie. Cine sunt Şeitanii, stimate domnule profesor Ion Coja? 

 

 

Șeitanii sunt cei pe care îi pomenesc în carte: neamurile mele, venite din Ardeal în Dobrogea, și mai ales cei veniți din Satulung, de unde era bunica, Șeitancă. S-au stabilit în Dobrogea și au românizat-o. Mai apoi, în interbelic au venit în Dobrogea și mulți olteni, iar după 1960 omniprezenții moldoveni… Bașca aromânii! Sinteza românescă din Dobrogea este unică! Ca și spiritul dobrogean. Trilogia mea este o încercare de „mărturisire” a acestui spirit dobrogean, constănțean. Dar, ca orice titlu care se respectă, Șeitanii mai permite o decodare. Literatura se naște din ambiguitatea limbajului! Din polisemia cuvintelor!… Din „așa-i vorba românească, cu mai multe înțelesuri”!

 

Faceți multe considerații de natură lingvistică. Deformație profesională? Ați predat la faculatate teoria limbii și asta se vede din roman.

 

Am lăsat să se vadă că sunt profesor de limba română, ba mai mult, am vrut să fac din limba română personaj literar al romanului. Scriitura mea este dependentă în mare măsură de limbaj, de virtuțile limbii române, o limbă extrem de potrivită pentru literatură. Cuvintele intervin decisiv în viața personajelor mele, ca și în viața oricărui scriitor autentic. Trebuie să scrii în așa fel încât să lași impresia că textul tău nu putea fi scris decât în limba română!

 

 

Spicuiesc din textul dvs. de prezentare: „roman în mare parte autobiografic”, „roman politic, politic-fiction”, „genul proxim este romanul de «auto-ficțiune»”. O îmbinare, deci, a autobiograficului cu ficţiunea, în ciuda unei replici din finalul primului volum: „Eu nu scriu decât ce mi se întâmplă! Nimic nu pun de la mine, nu depinde de mine!” (I, 451). Deci, dacă ar fi să vorbim în procente, cât la sută a inventat autorul, cât e realitate?

Un alt schimb de replici: „– Păi ce fel de autor mai eşti? Nu inventezi nimic? / – Viaţa bate romanul! Şi deseori îl bate la cur mai ales” (I, 452).

Multe dintre faptele reale, recunoaşteţi şi dvs. în acea prezentare pomenită mai sus, „vor părea incredibile”.

 

Da, am inventat puțin. Mai toate pățăniile din carte sunt reale, s-au întâmplat aevea. Am pus însă faptele și secvențele de viață în alte relații, mai „literare”. De pildă, o secvență pariziană care l-a avut erou pe Romul Munteanu am combinat-o cu alt context, am pus-o pe seama unor studenți aflați în excursie la Paris!… Pica mai bine așa și se lega de mersul narațiunii. Literatura are regulile ei, chiar dacă deseori se petrec evenimente care au o natură literară evidentă. Pe parcursul  a peste 1400 de pagini însă se înfiripă construcția epică, structura literară, iar aceasta nu ai încotro, trebuie s-o imaginezi. Este o problemă de filosofie a literaturii și a vieții, a trebuit s-o „atac” și pe aceasta. Adică am pus în discuție, amplă discuție, raportul dintre viață și literatură. Riscul era mare, riscam să fiu plictisitor și neinteresant pentru cititorul obișnuit. Dar am făcut-o pentru că am descoperit ceva foarte important, deloc plictisitor, dimpotrivă: am descoperit ceva senzațional cu privire la natura și rostul literaturii. Scriitorii vor avea motive de satisfacție, condiția scriitorului este subiectul unuia dintre cele mai captivante capitole! Repet: capitol captivant!

 

Vă referiți la capitolul despre mirabunde!… Ați inventat acest cuvînt, ați mai inventat și altele.

 

Mirabundus există în latină, alături de muribundus, vagabundus… Ar însemna ceva care te umple de mirare, de admirație, de extaz chiar!… Am multe mirabunde în această trilogie!…

 

Firul epic ce ţine de autobiografic se împleteşte cu momente cruciale din istoria noastră recentă, nu doar cruciale, ci extrem de controversate şi, de ce nu?, riscant de pus în discuţie: Mişcarea legionară, asasinarea lui Iorga, soarta Tezaurului, Basarabia, mareşalul Ion Antonescu, pogromul din 1941, evreii, implicarea lui Gorbaciov în debarcarea şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu… Sunteţi cunoscut pentru luările dvs. de poziţie, sunteţi, mai ales, contestat în unele cercuri. La ce reacţii vă aşteptaţi după apariţia acestei trilogii?

 

Știu că sunt contestat pentru multe! Printre cei care mă contestă sunt și oameni inteligenți, respectabili, la a căror părere țin. M-am gândit la ei când am scris această trilogie! Am încercat să fiu mai explicit și sper că în felul acesta unii, cei mai inteligenți, să nu mă mai conteste și să-mi dea dreptate. Inclusiv evreii deștepți!…

 

„Contactul cu istoria m-a dus prea departe.” (III, 62) – prea departe în sens bun sau rău?

 

În sens rău, mai ales. Adică m-a costat încercarea de a interveni în istorie, chiar dacă intervenția mea, cea reală, s-a rezumat la încercarea de a corecta înțelegerea istoriei. În roman, ca personaj povestitor, desigur că mă dau mare și încerc să produc evenimente istorice!…

 

Dincolo de elementele biografice, găsim evocate diverse medii – universitar, scriitoricesc, politic, iar o serie de persoane cu existenţă reală se regăsesc printre personajele trilogiei – unele trecute în lumea umbrelor, altele prezente (încă) în viaţa publică actuală – citez aleatoriu şi foarte parcimonios: Ţuţea, Ghiţă Florea, Mihai Zamfir, D.R. Popescu, Grigore Traian Pop, Gabriel Liiceanu, Cioran, Culianu,  Fănuş Neagu, Pîcă şi Pucă, Ahoe (Tudor George), Cezar Tabarcea, Petrică Nicolau, Moses Rosen şi mulţi alţii. Vă asumaţi vorbele şi faptele pe care le puneţi în seama acestora?

 

L-ați uitat pe Titi Enache!… Așa rău îmi pare că nu mai trăiește!… Da, atunci când scriam speram ca apariția romanului să-i găsească în viață pe cei pomeniți. Majoritatea s-ar fi bucurat că i-am făcut personaje literare, fie ele și episodice. Cei care nu au motive să se bucure sunt pomeniți de mine cu fapte de-ale lor adevărate, reale, petrecute… N-am inventat decât fapte bune, atitudini onorabile! Partea mizerabilă din tabloul societății românești din toamna anului 1989 nu este inventată, este reală! Răspund în fața oricui pentru câteva „răutăți”!

 

„Nu mă crede nimeni! Cum să-mi mai povestesc eu viaţa, viaţa mea ca un roman, un roman exagerând cu coincidenţele sale, la tot pasul, imaginate de autor! Dar, oameni buni, nu sunt eu autorul! Eu sunt numai povestaşul!… Povestaşul celor mie întâmplate, dar deloc imaginate, nici măcar o virgulă!” (II, 386) Avertismentul acesta credeţi că vă pune la adăpost de posibile acuze??

 

Ați ales bine citatul. Este un citat cheie, dar dacă l-aș comenta acum, ar fi ca și cum le-aș spune cititorilor cine este asasinul!… Este una din surprizele cărții, ar fi păcat să le stric cititorilor efectul lecturii: mirarea încântată! Sper s-o provoc la cititori!

 

„Nimeni nu-şi poate alege cititorii” (III, 65) Ce e de făcut ca cititorii să vă aleagă pe dvs.?

 

Faină întrebare!… Nu mă pricep la atras cititorii! Poate că interviul acesta va conta!… M-am străduit să nu fiu plictisitor, să ofer cititorilor motive ca, după ce m-au ales, să nu se lepede de mine, de carte. Scriitorul trebuie să fie amabil cu cititorii, să-i înțeleagă, să le accepte limitele. Mai ales cititorul modern, care este, zic unii, pe cale de dispariție. Am încercat să-i fac pe plac, să-i câștig încrederea, pentru ca el, cu sau fără știința sau voia sa, să se lase cucerit de fantasmele mele. De obsesiile mele!  …Vremelnic cucerit, desigur. Cât durează lectura și ceva în plus!…

Eu sunt un om cuviincios, pudic, nu-mi plac trivialitățile, viziunile obscene, scabroase… Dacă în roman sunt multe scene erotice este pentru că chiar asta am vrut să fie Șeitanii: un roman erotic cel puțin în măsura în care este un roman politic sau, să nu zic vorbă mare, filosofic! Erosul, cum spune Dante, mișcă nu numai ființele, ci chiar și aștri… Întregul univers! Am mare respect pentru ființa umană, pentru perfecțiunea alcătuirii noastre. Componenta erotică a vieții noastre este definitorie și trebuie avută în vedere cu smerenie și recunoștință pentru Cel Care este responsabil de existența noastră și ne-a hărăzit să fim așa cum suntem. Literatura se naște din dragoste, din erotism, din orele în care tânjim unul după alta, din clipele de iubire împărtășită. Și m-am străduit, azi, când se scrie atâta maculatură porno, să reabilitez erotismul ca stare de normalitate, suficientă pentru a se naște din ea la nesfârșit literatură.

Literatura pe care am scris-o am ținut să fie resimțită de cititor că este scrisă de un om normal, aidoma dumnealui, cititorul nostru de toate zilele… Literatură pentru oameni normali! Ca autorul!

 

Șeitanii apare la editura AEVEA… Interesant nume. A cui este editura, aud prima oară de ea.

 

Editura AEVEA este editura mea. Dacă aș fi mers cu Șeitanii la vreo editură dintre cele cunoscute, aș fi avut multă bătaie de cap ca să-i conving că nu este vorba de literatură anti-semită sau anti mai știu eu ce! Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări Șeitanii în deplină libertate. Cine are de publicat o carte bună, dar „cu probleme”, să vină la mine, îi public cartea și o citesc după ce este în librării!

 

V-aş propune să încheiem cu un citat, scurt, dar incitant!

 

Eh, cât să fie de scurt, raportat la cele 1400 de pagini?! Peste o sută de pagini se petrec la restaurantul scriitorilor, la madam Candrea… Vă dau un citat din capitolul dedicat lui Ahoe… Primele cuvinte aparțin personajului feminin central, o ziaristă din Occident, care comentează recitalul de sonete dat de Ahoe la care a asistat cu totul întâmplător. Îi dau cuvîntul:

„Cred că numai aici la București puteam să dau peste așa ceva… Peste domnul Țuțea mai întâi, acum peste domnul poet… Tudor George este numele meu!… Încântată! Păcat că nu a notat nimeni sonetele!… S-au pierdut în veșnicia uitării?! Le mai țineți minte, domnule Tudor?

Nici vorbă să se piardă, precrasivo! Așa ceva se poate întâmpla oriunde, dar nu la București… Și pune Grigore al meu mâna pe scrumiera de pe masă… Răstoarnă scrumul în frapieră și o întoarce cu curu-n sus pe lelița scrumierița:

Vedeți această boabă de chipăruș? Habar nu aveți voi ce mari servicii a adus această instalație minusculă literaturii române!… Peste ani de zile toată șezătoarea noastră o veți găsi la fonoteca de aur a Securității! S-a înregistrat tot!… Mai puțin mutrele noastre! Nici măcar a doamnei!… Sunteți tot timpul așa de frunoasă, doamnă Svetlana?!…”