Textul conferinței pe care a susținut-o Acad. I.A. Pop la
Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în
28 martie 2018:
Țara Moldovei și unitatea românească
De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și
remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este
acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit
cu bună știință. În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud
fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările
Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre
temeiurile noastre de a exista ca stat. Cele mai multe și mai aspre
privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune
că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă –
spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și,
parțial, înstrăinată.
1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit
formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău,
„alipirea Moldovei la Țara Românească”. Este drept că țara românească
de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de
reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului
omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți
românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt
greșite. La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească,
ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de
la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să
fie capitala. În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de
românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara
Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora
dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni
temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice
gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.
2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că
a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca
ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică
decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne
gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se
transformă în admirație. Să luăm în calcul numai cetele de barbari,
venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două
Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre
toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de
robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte,
Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată. Treaba
aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la
început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al
XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate. Ultima invazie tătară
în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui
să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră
peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea
perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă
sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare –
frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi,
„plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484),
apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia
(1812)și altele. Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea
și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai
tenace și mai primejdioasă. Seria de războaie austro-ruso-turce,
derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte
petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de
la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful
acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate,
celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”. Nu este de mirare că
țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din
moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini,
iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să
meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).
3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar
opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre
„civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci
bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost
chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a
Moldovei. În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării,
adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici
sunt gropnițele domnești cele de demult. Aici își doarme somnul de
veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa
viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre
înveșnicire. În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul
Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior
neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos. Diviziunea cea veche nu a
fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit
rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia
vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale,
aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine.
Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei
mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea
voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive.
Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau
răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de
pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației
occidentale, în urma anexării ei de către austrieci. E rău să te
stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te
stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat. Când spun
„înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes
care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau
bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel
occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe
capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și
deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului,
deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau
nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici
moldoveni.
4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă,
aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o
luăm în derâdere sau o socotim minoră. Aceasta este însă sistematic
cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către
unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației
(propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține.
Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată,
pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt
germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri
locale și regionale etc. La fel, moldovenii, muntenii, oltenii,
ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio
contradicție între unii și alții. Ca urmare, suntem și una și alta, nu
doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o
ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede,
pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre. De când
există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se
răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea”
creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se
confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia). Din
moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu
este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de
moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice
logică! Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang
de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să
spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.Și mai acută în acest
sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare
adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are
locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români,
unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să
folosim numai etnonimul consacrat de români. Nu cred că asta este
soluția. „Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume
frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de
români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu
înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege
cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor
națiunea noastră românească.
5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie,
dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din
Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie
precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării. Întemeierea
Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul
câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor
românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și
Ceremuș. Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic)
venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra
românilor din Maramureș. Această presiune grea a creat două tabere în
rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una
colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în
frunte cu voievodul Bogdan. Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu
învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu
voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de
Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor
Ungariei. Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de
cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern. Pe vremea comunismului
stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a
României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este
marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie. Pe
vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David
Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era
inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același
fond de civilizație românească. Cu alte cuvinte, românii
(maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident,
consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au
contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar
moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.
6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este
sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca
simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească,
sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat!
Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului.
Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem
Moldova, „Țara Românească”. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției
la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia)
nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata
Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul
de la Suceava Moldova. Dar Ștefan a fost un unificator al românilor
ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub
ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte”
sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate,
târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi
mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus
stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.
Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de
Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul
Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”. De altminteri,
Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la
finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub
Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada
antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un
secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia
Báthory, care visau formal această mărire. Ștefan cel Mare nu este un
simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a
manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României
unitare moderne. Ștefan cel Mare este cel mai important conducător
politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un
conducător de talie europeană.
*
Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura
românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul
este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul
moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de
România. Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu
și a condus pas cu pas la formarea identității românești:
a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei
Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după
tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și
atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi
ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau
prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți
vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și
în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări
Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași
credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu
originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau
încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii
ilustre.
e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru
prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul
românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din
Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de
origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana,
spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de
moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească
unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu
acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului
nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie
Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu
conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de
circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile
intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea
limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor. De la
Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de
afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea,
prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași
la Râmnic.
g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut
unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.
Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația
lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”,
deși el a fost unul național și internațional în același timp –,
mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui
înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din
Basarabia”. Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a
scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată
despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi,
românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe
care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema
Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și
Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate
locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru
deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru
dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară
Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară
un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles
niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români” .
Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații.
La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre
„toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova,
Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron
Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este
român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și
muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.
Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la
1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a
reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre
naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această
realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei
era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima
vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea
națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe
lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere,
toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu
despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română
nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae
Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege
că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați
moldoveni despre această dăinuire vorbesc.
Concluzii
După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai
impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian
Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai
Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea
Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o
alcătuiască Alexe Mateevici? Toți acești mari români au fost
moldoveni! Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism
și românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în
această privință? Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste
antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică
acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte
culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova? Cel mai mare
poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este
Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare
istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este
Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu. Cea mai
mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de
sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a
afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe
un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova,
și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc.
Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la
Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo
unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se
făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească. Dacă
programul de modernizare al societății românești l-au făcut
pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut
junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la
ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă
pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România
și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul
român. Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin
și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași,
de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală,
de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la
boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la
Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că
unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani
încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum. Astfel, pomeniții mari
bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim,
să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt
– exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și
ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă
numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie
mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest
mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis
învățații moldoveni. De aceea, se poate spune că ei au făcut,
într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este
România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu
modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea
ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și
asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții,
Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile
capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu
Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu
micșorată, dar niciodată îngenuncheată. Este acea Moldovă în care până
și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o
moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu
viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut
România și pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai
impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni,
atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud
Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859
sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau
„Rapsodia română” a lui Enescu? Cum să nu mă las „cuprins de acel
farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar,
mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea
culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba
noastră comună, limba română. Cel mai înalt imn închinat limbii
noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul,
românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a
împins pe toți în nemurire. Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu
ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi
român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este
moldovean și universal. După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea
ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă
simt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii.
Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !
Acad. Ioan Aurel Pop
N. Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9.
Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și
România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29
mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.
_____
Comenteaza