Ioanu Buteanu, unulu dein martirii dela 1849 (2)

Calin Kasper

Ioanu Buteanu, unulu dein martirii dela 1849 (2)
( Revista Transilvania din 15 aprilie 1873)

Ducendu-se junele Buteanu pe vacaţiune a casă, pretense dela tata-seu cu multă fervore, că se’lu dea undeva la şcole de acelea, în care se înveţia şi limb’a românescă, adecă seu la Blasiu, seu la Beiuşiu, că-ci altu gimnasiu românescu nu mai era nicăiri în totu coprinsulu imperiului. Urmarea fu, că rnamă-sa vitregă lu luă la persecuţiune, era tata-seu ilu luă şi’lu duse tocma la Agramu în capital’a Croaţiei, pentrucă se’lu scape de „romano-mania.”

Dară călile Provedenţiei sunt ascunse. Între anii 1840—5 valurile politice începuseră se agitedie şi pe croaţi în modu estraordinariu şi se’i facă a lua posiţiune defensivă forte pronunciată în contra fanatismului magiaru. În una de dile de vacaţiune studentele Buteanu vede în piaţia unu conflucsu de omeni, eră în midiulocu duoi preoţi teneri, deintre cari unulu vorbea adunarei în duoe limbi, cu multă elocenţia şi cu superioritate de scienţia şi spiritu.

Preoţii pleca spre allea, lumea după ei; dară în fine preoţii se desfăcu de omeni şi se aşiddia
pe una banca. Tenerulu B. trece pe dein dosulu bancei, îi aude vorbindu în limb’a romanescă, pe care înse elu nu o mai înţielegea. „Ve rogu domniloru ca se nu ve cadiă cu greu întrebarea mea: Ce limba vorbiţi dvostră?” „Noi vorbimu limb’a nostră maternă, limb’a românescă,” fu respunsulu. „Eu înca sunt românu şi dorinţi’a de a’mi înveţia limb’a maternă m’a essilatu aici.”

La aceasta unulu deintre preoţi ilu îmbrăţioşiă; după aceea ‘i spuseră că ei sunt clerici dela Blasiu, tremişi la universitatea dein Vien’a, că se’şi continue studiulu si că fiendu vacaţiune, au venitu, cumu se dicea, în esperienţia, ca se cunoscă şi Croaţi’a. Acei clerici ‘iau tremisu apoi şi ceva cărţi românesci ca se se ajute la înveţiarea limbei. Îmi pare forte reu, că am uitatu în care anu se întemplase aceasta.

Pre cându absolvise B. gimnasiulu, manifestaţiunile Croaţiloru în contra dietei ungureşci
începuseră se insufle grijă mare. Vediendu acestea junele B., începu se credă că tote poporele nemagiare voru face totu ca croaţii. Într’o di întrebă pe unu professoriu, că unde au românii capital’a loru, seu vreunu locu, în care se fia mai mulţi bărbaţi de scienţia.

„La Blasiu în Transilvani’a sunt scole mari româneşci, cu mai mulţi bărbaţi înveţiaţi, de unde ar pote se esă ceva şi pentru români,” fu respunsulu. Audiendu acestea B., îndată după essamenulu celu dein urmă de veră ia chart’a în mână şi caută unde este Blasiulu, după aceea plecă înainte pe cale pe cărare spre Banatu, unde trage mai totu la preoţi.

Unulu dein acei preoţi ilu întrebă, că ce caută la Blasiu. B. ii spune cu candore tenerescă Preotulu ii replică: Vei paţi reu la Blasiu. — De ce? —Pentrucă nu şcii româneşce şi blasianii sunt români înfocaţi, ei nu vorbescu altă limbă, de câtu numai româneşce; te voru lua de spionu. Acea conversaţiune a lui B. cu acelu preotu ii însuflă mare grijă şi plănui totă noptea cumu se se presente în Blasiu, ca se nu fia maltratatu. În fine se decise a merge şi a le vorbi blasianiloru numai latineşce, a le spune totu ce facu croaţii, si a’i provoca se facă şi ei aşia.

În fine Buteanu ajunge la Blasiu, unde înse află numai câţiva canonici şi şiepte seu optu professori, că-ci fiendu vacaţiune, alţii mai eşiseră şi prin ţiară, eră aceia carii remaseră pe locu, dupa ocupaţiunile loru preparative eşia dein monasteria de câte duoe ori pe di la preamblare, mai cu sama duoi câte duoi. Într’o di B. ese înainte la vreo duoi professori, că se le spună cu cea mai mare naivitate scopulu venirei sale, că adecă volieşce se le facă propaganda despre ceea ce a vediutu elu în Croaţi’a, şi se’i îînveţie, cumu se scape de robi’a ungurescă.

Se înţielege, că professorii ilu lăsară în drumu. Dară B. nu se descuragiă, aduo’a di erăsi le
ţienu calea şi erăşi începu se’i dăscălescă cu mare focu, până ce unii dein professori începură se prepună că nu ‘iar fi la locu scaunulu mintei; unulu înse, ceva mai înaintatu în etate, ilu chiamă la locuinţi’a sa şi ‘lu întrebă că ce volieşce, şi că se’i vorbescă ungureşce decă’si pote respica ideile mai bene. Bietulu teneru ţienu professoriului blasianu una lecţiune lungă şi înfocată, eră acela ‘lu ascultă cu patienţia rară, apoi îi dise: „Filiulu meu, tote sunt bune şi frumose, câte ai înveţiatu dela croaţi, afla înse că posiţiunea nostră şi tote împregiurările nostre differu forte multu de ale croaţiloru.

Differenţi’a principale este, că croaţii voru se conserve aceea ce au până astădi, dein contra noi românii avemu se ne recâştigămu cele răpite de seculi. Va veni înse tempulu şi pentru noi; elu nici nu este aşia departe. Se’lu aşteptămu preparândune în linişte. Era ‘dta dacă vrei se reintif în sinulu naţiunei nostre şi se’i fii în adeveru folositoriu, du-te la Pesţ’a, învaţiă legile, că noi avemu forte mare trebuinţia de legişti; dară se’ţi înveţi şi limb’a matern perfectu că-ci dacă vrei se ajuţi româniloru, trebue neaparatu se le vorbeşci în limb’a loru.

Acelu professoriu care a datu Iui Buteanu acea lecţiune, a fostu repausatulu Ioanu Rusu professoriu de istori’a generale, auctoriu alu iconei pamentului, omu înaltu, blându şi dulce la vorbă, carele încă studiase căndu-va la facultatea Vienei. Petrunsu de acea înveţiatură întieleptă şi suavă, I. Buteanu merse la Pest’a, absolvi drepturile, după aceea se făcu pracltcante seu cumu le dicu în Ungari’a,jurassoriu, la comitatulu Maramurăşiu. Acolo înse o paţi forte reu cu românismulu seu, că de duoe-ori fu ăncă şi arestatu, eră tata-seu atâtu de multu s’au amărâtu asupra lui, în câtu l’a desmoştenitu.

În fine B. era p’aci se’şi piardă viaţia în Maramurăşiu, de unde a scăpatu numai ca prin urechile acului, mai alesu de furi’a renegaţiloru. Descuragiatu de una lupta atâtu de inegale fugindu deintre adversarii sei, se stracură pe tăcute pâna în munţii apuseni, unde a fostu înbrăţioşiatu mai alesu de protopopulu Simion Balintu dela Roşii’a şi de amicii acestuia, cari’l ajutară ca se deschidă în Abrudu cancellaria de advocatură, unde apoi avu şi ocasiune de a’şi înveţia bine limb’a maternă, pe care la loculu naşcerei sale nu a fostu prin potinţia se o înveţie.

Acestea date le şciu dein însăşi naraţiunea neuitatului meu amicu, şi te rogu domnule redactoriu, ca se le aduci dta în legătură cu cealaltă parte a vieţiei sale şi se le aşiedi la loculu loru.
Eu, E. I. Armatu.

NB. Dacă un „neamţiulu” din nord se întâlneşte cu „altulu” din sudul Germaniei, ca să se înţeleagă, au nevoie de dicţionar. Românii, muntean, moldovean ori ardelean, se înţeleg fără nicio greutate. Dar şi mai de mirare este că noi, cei de azi, înţelegem şi „limba bătrână” a lui Neacşu cu a lui „I pak dau ştire domniei tale”, sau a lui Neagoe Basarab care-i cerea fiului „când vei ședea pe scaunul domniei tale, să nu gândești în inima ta că ești mai înalt decât ceilalți oameni”, sau Grigore Ureche care spunea despre Iliaş-Vodă că era „pe din afară pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”. Putem zice că avem o minune de limbă ce evoluează, dar nu iese din matca ei. Ceea ce, zic eu, că e foarte bine.