Ioanu Buteanu, unulu dein martirii dela 1849 (1)

Calin Kasper

Ioanu Buteanu, unulu dein martirii dela 1849 (1)
( Revista Transilvania din 15 aprilie 1873)

În 7. Maiu 1849 au cădiutu în Abrudu prin trădare spurcată mai mulţi români fruntaşi în mânile unuia deintre cei mai furioşi comandanţi unguresci, anume Hatvani. Între acei romani de frunte au fostu şi advocaţii Dobra şi Ioanu Buteanu. În aceeaşi di Hatvani tăie cu mâna sa, cumu amu dice în prim’a furia, pe unu locuitoriu anume Crişianuţiu dela Roşii’a.

Acesta fu semnalu datu insurgenţiloru spre a talia, înpuşca, spendiura şi spolia totu ce era românescu, adecă curatu aşia, precumu făcea odenioră turcii cându călca vreo ţiară sau
vreunu ţienutu alu creştiniloru. Numai pe aceşti duoi advocaţi Hatvani îi ţienu sub custodia până a duo’a di.

Într’aceea se începu bătăli’a cea cruntă. În 8 Maiu Hatvani puse de împuscă pe Dobra, eră pe Buteanu îlu aruncă în feră şi în 10. Maiu demenăţi’a, cându s’a retrasu dein Abrudu, îlu duse cu sene, apoi dupa aduo’a bătălia îlu spendiură la Iosaşiu, adecă tocma la fruntaria între Ungari’a propria şi între comitatulu Aradu, în 23 Maiu,1849. Ioanu Buteanu fusese pe atunci administratoriu alu comitatului Zarandu, pusu în acea calitate prin baron Anton Puchner, generariu comandante şi commissariu plenipotente împeratescu în marele principatu alu Transilvaniei, eră de cătra comitetulu nostru naţionale i se conferise prefectur’a bellica în
acelaşiu ţienutu.

În momentele dein urmă Ioanu Buteanu apucă a dice acestea cuvente memorabili: „Eu
moriu liniştitu, pentrucă moartea mea este resbunată de ajunsu prin cele duoe bătălii crunte, pe care le-au câştigatu românii asupra magiariloru la Abrudu. Cuvente caracteristice pentru mărimea sufletului şi pentru sanctitatea causei pe care o apărase Buteanu alăturea cu ceilalţi fraţi ai sei de arme.

Întocma aşia morise şi protopopulu septuagenariu Turcu dela Cătin’a în furcile dela Clusiu, cu singur’a differenţia, că elu încă nu potuse dice: sunt satisfăcutu, sunt resbunatu, ci a fostu îîn stare numai de a’şi esprima dorinţi’a:
Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor. (Să răsară un răzbunător din oasele noastre).

În anulu trecutu (1872) românii dein munţii apuseni şi anume cei dein comitatulu Zarandu au serbatu şi memori’a lui Ioanu Buteanu. Forte bene au făcutu, sacra datoria au implinitu. Numele lui Buteanu merita ca se fia conservatu în memori’a şi în istori’a nostra pentru totu-deauna.

Palestr’a pre care a trecutu elu fusese, ce e dreptu scurtă, dară valorea intrinseca a fapteloru sale a fostu cu atâtu mai mare, ceea ce se va vedea înca şi dein unele date biografice, pe care le primirămu dela mân’a unuia deintre colegii sei, adecă dela dn. Eliseiu I. Armatu, fostu prefectu alu unei legiuni de oste românescă înfienţiată în Octobre 1848.

Dn. Armatu dupăce făcuse cunoscinţia intima cu repausatulu întru fericire Buteanu, îşi însemnă între altele, încă şi următoriele schiţie biografice ale lui. Dupa mine, dice dn. E. I. Armatu, toţi apărătorii causei nostre celei sacre dela anii 1848 et 1849, fia fostu cu arm’a, seu cu pen’a, seu cu poterea graiului viu, au fostu tramişi atunci’dela Ddieu, inspirati de spiritulu santu; dară vocaţiunea mai multora dein ei s’ar fi potutu prevede şi înainte de catastrofele
aniloru 1848.

Gazet’a şi Foi’a (referire la revista Transilvania şi Foaia pentru minte, inimă şi literatură a lui Bariţiu) dtale preparase pe generaţiunea nostră, care urmă immediatu dupa dv., nu numai prin lectura câtă le-ai potutu intende, ci şi prin îndemnarea neîncetată ce le-aţi datu, ca se citesca şi în alte limbi, se se prepare, că voru veni tempuri grele, se nu ne afle nepreparaţi,
precumu au aflatu pe parenţii şi moşii dv. anii 1790—1815.

În a. 1847 venise în ajutoriu dn. Tim. Cipariu cu „Organulu Luminarei”, care era numai sâmbure sanetosu. Noi junii citeamu şi fiendu că sciamu bene, că pe cerbicea dvostră apasâ censura grea, ne înveţiaserămu a citi şi p’intre linii. Aşia, de şi numai în preascurtulu periodu de diece ani, adecă dela 1838 de candu ai începutu dta, dară generaţiunea nostră totu se preparase binişioru pentru tempuri grele si dacă simţiamu vreo lipsă forte mare; aceea era pucin’a cunoşcere a armeloru şi lipsa totală de esperienţia şi praxei pe terrenulu politicu.

Dară amiculu meu Ioanu Buteanu n’au fostu avutu parte nici măcaru de atâta preparaţiune, de câta ne folosiserămu noi cei dein Transilvani’a. Vocaţiunea lui ca se apere sânt’a nostră causa, a fostu inspiraţiune immediată, fără altu concursu omenescu.

Agerulu de mente şi multu meritatulu protopopu Simionu Balintu cunoscuse acasta în Buteanu îndată dein Aprile 1848, pre cându aflândune la pop’a dein Turu, ne dise celoru carii eramu de facia: „Sciţi voi cine este Buteanu? Elu este unulu deintre cei ce au chiamare apostolică, unulu deintre genii românismului.”

Famili’a Buteanu este una dein cele mai vechi familii nobili românesci, rămurită în comitatulu Maramurăşiu şi în districtulu Cetăţei-de petră; dară precumu şciţi, în acelea părţi ale Ung’ariei familiile româneşci sunt espuse forte tare la desnaţionalisare, dein care causa şi eşi dein ele mulţime de renegaţi, încependu dela famili’a baroniloru Stoica până în classea cea dein urmă ce se numeşce nobili armalişti.

În acelea ţienuturi beseric’a înca nu apără pe români de renegaţiune. Acestu Buteanu alu nostru a remasu românu caă prin unu feliu de minune. Elu remăsese de micu orfanu de mamă. Tata-seu căsătorinduse a duo’a-oră, alunecă a’şi lua de socia pe una unguroica nobile şşi forte îngânfată. Dein acea di limb’a românescă fu essilată dein cas’a şi famili’a lui Buteanu, precumu se întemplă acesta mai în tote csurile, în care români „civilisaţi” dein Ardealu seu dein Ungari’a iau de socia pe vreo unguroică. Mai toţi acei bărbaţi ajungu sub pantofu, eră limb’a loru maternă necumu se o mai cultive în familia, dar’ abia cutedia a o mai vorbi cu sierbitorii, că-ci sufere urechile domnei.

ÎÎntr’aceea tata-seu dedese pe Ioanu Buteanu în gimnasiu, de nu me înşielu la Careii-mari. Aflânduse B. în a trei’a classe gimnasiăle, în una den dile professoriulu, unu călugaru catolicu, esplicase unu periodu interessante dein istori’a Romei cu mare zelu şi talentu. În acelea minute Buteanu răpitu de atâtea imagini măreţie şi modelle de virtuţi civili republicane,
se scolă în susu, fora se scia ce face.

Atunci professoriulu ilu apucă den scurtu şi’lu întrebă că ce vrea. Junişiorulu B. se reculege şi respunde: „Voliam se şciu, dacă se mai află cineva în lume dein acei omeni mari ai Romei.”
Professoriulu plecându capulu dise: „Mai sunteţi voi, românii.”
Atunci B. cădiendu ca una machina pe banca sa, începu a se pipăi, dacă este elu sau cineva, dacă dorme şi visedia, seu că aude aievea unu asemenea respunsu. Elu nu mai audise în scurt’a sa viaţiă nici-odată nimicu despre originea româniloru. „Se pote un’a ca acesta? Nu cumuva calugarulu acesta îşi bate jocu de mene şi de toţi românii? Aceşti români subjugaţi şi decădiuţi se fia veniţi dein Itali’a, descendenţi ai anticiloru Romani?”

Frementatu de acestea întrebări, tenerulu îndată ce eşi dein scolă, se amestecă p’intre alţi români, până ce dede preste unii mai înaintaţi în etate, cari’i spuseră că professoriulu călugăru adeverulu vorbise, şi că cine mai şcie, nu cumuva şi acelu călugăru va fi unulu deintre acei români, carii ca se scape de iobagia, au înveţiatu la şcola, apoi ca se nu fia necessităţi a se reîntorce erăşi la robi’a, se tragu la câte una monasteria, fia de ce confessiune va fi, numai ca se’şi câştige unu adăpostu.

Tote bunătăţile lumei nu aru fi produsu în tenerulu sufletu atâta bucuria, atâta mândria şi ambiţiune, câtă a produsu informaţiunea, că în venele daco-româniloru încă totu mai cerculă
sânge de alu Grachiloru, Scipioniloru, de alu legionariloru împerăteşci etc.