Ioan Lupaș despre „versatilul” Iuliu Maniu

Publicat de |2019-03-25T11:12:18+03:0025 martie 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Acad. Ion Lupaş – „Un episod istoric din anul 1917” (1)

Ion Lupas-Un episod istoric (1)

Iuliu Maniu și Alexandru Vaida nu doreau unirea Transilvaniei cu România ci anexarea României de către Austro-Ungaria, făceau presiuni pentru ieșirea ei din Războiul de Reîntregire și renunțarea la statalitate!

Constantin Stere mărturisea: „Vaida și Maniu, cari credeau că singura noastră scăpare în vremurile acelea era intrarea noastră în confederația austro-ungară, au mers până acolo, că au cerut, pentru mine, fără știrea mea, audiență la împărat. Noroc că nu m-am dus. Altfel puteam fi foarte bine împușcat, fără ca nici Vaida nici Maniu să se găsească obligați de a vorbi, clarificând o realitate…”. (Prof. I. Lupaș, membru al Academiei Române, Un episode istoric din anul 1917, Bucureşti, 1932, pag.14)

Iuliu Maniu organizează pe 6 mai 1928 la Alba Iulia adunarea și marșul asupra Bucureștiului, care trebuia să pornească de la Alba Iulia pentru răsturnarea prin forță a guvernului liberal și aducerea dezertorului Carol 2 la cârma țării. Ruşinoasa încercare a lui Iuliu Maniu şi a Partidului Naţional Ţărănesc de a da o lovitură de stat, pentru a lua mult râvnita putere, punând în joc chiar desprinderea Transilvaniei de România – la 10 ani de la Unirea cea Mare din 1918. Omul acesta „efeminat şi versatil”, cum l-a caracterizat Iorga la un moment dat, n-a prea ştiut niciodată ce vrea. Primul său „act politic” după Unire a fost să nu voteze Constituţia din 1923. Din câte analize s-au făcut în jurul acestei atitudini, nu s-a găsit o alta mai plauzibilă decât aceea a lui Constantin C. Giurescu: „În primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia cea nouă, înlocuind-o pe cea din 1866, Iuliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e constituţia statului unitar român… Când, după trecerea unei jumătăţi de secol, te întrebi care a fost raţiunea care l-a făcut să fie contra, nu găseşti decât una singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că această constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu al lui. Din acelaşi motiv, Maniu a refuzat să participe şi la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, eveniment care consfinţea acelaşi act istoric”.

Dispariţia prematură a regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, precum şi distanţarea reginei Maria de regenţă l-au determinat pe liderul P.N.T. să caute mijloace total nedemocratice pentru a lua puterea. În tot cursul anului1927, el trimite emisari la Paris pentru a lua legătura cu prinţul Carol (devenit Carol Caraiman, după renunţarea la succesiune) şi a-i transmite voinţa lui Maniu de a sprijini reîntoarcerea sa în ţară ca rege. Planul comun stabilit între Carol şi Maniu era acela al ajungerii P.N.Ţ la guvernare şi a declanşării unei campanii de presă favorabile revenirii fostului prinţ. Pentru că P.N.Ţ. nu avea fonduri, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei engleze, dar şi finanţator şi aprig luptător în campania de Ne-recunoaştere a alipirii Transilvaniei la România. Constatând că nu poate obţine venirea la guvernare pe căi legale, Maniu a declanşat o campanie de agitaţie politică împotriva guvernului liberal: mişcări de stradă, îndemn la nesupunere civică, la neplata impozitelor, la neprezentarea la încorporare etc. Printr-o înţelegere secretă cu Partidul Comunist Român (interzis de lege ca agentură sovietică şi ca susţinător al dezlipirii Transilvaniei de România), P.N.Ţ. organizează, la 18 martie 1927, o manifestaţie la Bucureşti pentru a forţa Regenţa. La această adunare, la care a participat 40.000 de persoane, Ion Mihalache le-a spus participanţilor ţărănişti, socialişti şi comunişti: „Camarazi, n-aţi venit să ascultaţi discursuri, ci să luaţi o hotărâre şi să primiţi o comandă. Puneţi baioneta şi faceţi piramide. Înalta Regenţă să privească şi să înţeleagă că, dacă nu, va veni o a doua comandă: Năvăliţi!”. Adunarea a votat o moţiune prin care se cerea Regenţei să cedeze puterea lui Iuliu Maniu! Guvernul a atras atenţia P.N.Ţ. că a depăşit marginile democraţiei şi ale libertăţii publice. Nesatisfăcut de răspuns, P.N.Ţ. a hotărât retragerea deputaţilor şi senatorilor ţărănişti din Parlament şi instituirea lor într-un for politic propriu, precum şi organizarea unei adunări „naţionale” la Alba Iulia în ziua de 22 aprilie 1928.

Aşa numitul „for politic propriu” era de fapt o tentativă de constituire a unui parlament paralel cu cel al ţării, care se erija într-un Parlament al Transilvaniei! Iorga va atrage atenţia că această „Adunare naţională a lor” va fi un adevărat parlament. Dându-şi seama că „Parlamentul lor” ia o întorsătură periculoasă, Maniu va vorbi despre un congres al partidului şi schimbă data la 6 mai 1928, anunţând că acolo şi atunci va avea loc un eveniment senzaţional! care va forţa Regenţa să-i acorde formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea acţiunii P.N.Ţ. cu intrarea frauduloasă în ţară a lui Carol Caraiman şi proclamarea lui ca rege la Alba Iulia, urmată de declanşarea unui Marş asupra Bucureştiului pentru urcarea pe tron a acestuia, la 10 mai! Guvernul a luat măsuri de supraveghere şi de contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, precum şi de urmărire a mişcărilor lui Carol la Paris. Acesta acţiona şi el prin agenţi proprii pentru organizarea unei mişcări procarliste în armată şi printr-un anume Ionescu (Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu) îşi asigură finanţarea deplasărilor.

La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarcă în Anglia, de unde urma să plece la Alba Iulia la 6 mai. Între Carol şi lordul Rothermere (omul lui Maniu) a intervenit o înţelegere privind revizuirea condiţiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea tronului României. Concernul de presă al lordului englez a declanşat o campanie de presă în vederea revizuirii graniţelor Ungariei! În acest sens au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste conţinând proclamaţia pentru ţară a lui Carol!(Să ne reamintim că în anii ’80 ai secolului abia încheiat fostul rege Mihai I încercase şi el mişcări asemănătoare tot în Ungaria, având monedă de schimb tot Transilvania! Acţiuni regeşti şi… patriotice).

La 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Carol Caraiman şi Iuliu Maniu se situau pe poziţiile iredentismului maghiar. Faptul n-a fost trecut cu vederea şi peste timp, acţiunea lui Maniu va fi citată ca argument în discuţiile Dictatului de la Viena din 1940. În timpul negocierilor dintre Ungaria, Italia şi Germania s-a argumentat cu nemulţumirea şi nefericirea populaţiei Transilvaniei exprimată prin vocea Partidului Naţional Ţărănesc! Dar lucrurile nu s-au oprit aici, mârşăvia celor doi „patrioţi” continuând într-un mod jalnic pentru ei şi dureros pentru ţară.

Complotul Carol-Maniu a fost depistat şi urmărit de serviciile româneşti de informaţii atât pe plan intern cât şi extern. Au fost trecute în stare de alarmă mai multe unităţi militare şi s-a constituit un comandament la Deva şi la Arad sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărăscu. Pe plan extern, spionajul românesc la Paris a primit misiunea de a urmări mişcările aventurierului Carol Caraiman în Anglia. Au fost găsite manifestele tipărite în Ungaria. Un avion pregătit pentru zborul lui Carol la Alba Iulia,în ziua de 6 mai, a fost descoperit pe aeroportul Corydon de lângă Londra. Ca urmare a intervenţiei statului român, lui Carol i s-a pus în vedere să părăsească Anglia în 48 de ore, prezenţa lui fiind indezirabilă din cauza faptului că a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat. În această situaţie, jenantă pentru un om normal, Carol l-a informat pe Maniu că nu mai poate sosi la Alba Iulia.

Prinţul aventurier în care Maniu îşi pusese speranţa de a veni la guvernare, era la fel de versatil ca şi liderul P.N.Ţ. După prima renunţare la drepturile dinastice din 1 august 1919, când a dezertat din armată în timp de război pentru a se căsători la Odesa cu Zizi Lambrino, el a fost numit, la 1 ianuarie 1924, inspector general al Aeronauticii în cadrul Ministerului de Război. În această calitate el a primit un credit destinat achiziţionării unui lot de 150 de avioane de recunoaştere şi 60 de avioane de vânătoare. În calitatea pe care o avea, Carol a orientat acţiunea spre firma britanică Siskin-Amstrong, care oferea avioane total necunoscute. Refuzul ofiţerilor români specialişti de a nu achiziţiona avioane de la această firmă necunoscută, l-a înfuriat pe Carol, care s-a deplasat la fabrica din Conventry, stârnind un adevărat scandal, umilindu-i pe militarii români în faţa englezilor.

Lucrurile s-au complicat şi mai mult prin apariţia la faţa locului a prinţului Paul de Grecia, înţeles cu Carol într-o afacere catastrofală pentru armata română, cum vom vedea în continuare. În faţa unei încălcări grave a regulilor administrative, ataşatul militar al României în Anglia, nimeni altul decât colonelul Ion Antonescu, este nevoit să intervină cu autoritatea-i bine cunoscută şi să opărească amestecul ilegal al celor doi prinţi. (De atunci Carol îi va purta o ură nedisimulată viitorului general şi conducător de stat)
Prototipul avionului ales s-a dovedit inferior la toate caracteristicile, iar testele făcute de ofiţerii români au demonstrat că aparatele erau realizate de mântuială. Mai târziu s-a constatat că în spatele acestor afaceri oneroase şi periculoase pentru securitatea României se afla o firmă particulară ai căror patroni mascaţi erau prinţul Carol de România şi prinţul Paul de Grecia! Plângându-se de „dictatura” liberalilor care nu-l lăsau să-şi facă de cap (Brătianu îi pusese în vedere Elenei Lupescu să părăsească ţara) dar şi pentru că scandalul cu firma de avioane Amstrong izbucnise în presa europeană, Carol se hotărăşte să părăsească ţara, păstrând relaţii strânse cu Maniu – şi el nemulţumit că nu poate veni la guvernare. Se întâlneşte la Paris cu Elena Lupescu de unde pleacă la Veneţia, fiind oaspetele lui Mussolini, care îl va instrui pe Carol în tainele socialismului. Din Italia va trimite la 12 septembrie 1925, regelui Ferdinand, o scrisoare prin care îl anunţă că va renunţa definitiv la calitatea de moştenitor al tronului. Joc perfid şi periculos, pentru că, după cum am văzut, el va trata permanent cu Maniu să revină în ţară când ţărăniştii vor veni la guvernare. Cum după un timp afacerea cu avioanele s-a stins, Carol a acceptat să vină, prin Anglia, la Bucureşti şi să aterizeze la Alba Iulia, în ziua de 6 mai 1928. Pus pe fugă de guvernul englez, sturlubaticul prinţ n-a mai avut ce face decât să-l anunţe pe Maniu că nu mai are cu ce veni.

In absenţa lui Carol, Maniu şi Mihalache hotărăsc, la 6 mai, să pornească un marş asupra Bucureştiului cu cei aproximativ 100.000 de oameni. În această adunare (la care participau şi comunişti şi socialişti) s-a cerut, din mulţime, repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu România, dată fiind împlinirea a 1o ani de la Marea Unire. În mulţime au fost răspândite ziare cu titluri precise: Luaţi bine aminte, la Alba Iulia s-a făcut unirea, tot la Alba Iulia se poate desface. Ion Mihalache a avut şi aici un discurs violent, îndemnând la revoltă. „Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi (sic!) înfrânte. Jurăm aici să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”. Cu strigăte de luptă şi fluturări de steaguri tricolore şi roşii,manifestaţia s-a transformat în ceea ce fusese plănuit: o acţiune de forţă împotriva ordinii de drept din ţară şi împotriva Regenţei pentru a-l aduce pe Carol. „Adunarea lor” de la Alba Iulia a declarat guvernul liberal ca anticonstituţional, iar naţiunea în stare de legitimă apărare şi îndreptăţită la folosirea oricăror mijloace pentru înlăturarea acelui regim. Ea nega guvernului orice drept de a se rosti în numele ţării şi pretindea Regenţei să demită cabinetul Vintilă Brătianu şi să instaleze unul P.N.Ţ prezidat de Iuliu Maniu.

Două coloane, constituite după principii militare, cu ordine date în plic sigilat şi cu drapele sfinţite, s-au îndreptat spre Vinţul de Jos şi spre Teiuş, unde au ocupat gările, cerând trenuri pentru a se deplasa la Bucureşti. Speriat că îşi va lega numele de marşul ilegal, Iuliu Maniu hotărăşte să intre în secret, în legătură cu reprezentanţii guvernului şi să-şi ofere colaborarea forţelor de ordine de sub conducerea lui Tătărescu. Împreună cu acesta elaborează un plan de sabotare a acţiunii partidului său! Tătărescu trimite mai multe garnituri spre Alba Iulia care vor prelua manifestanţi şi-i vor răspândi în diferite direcţii. Aşa a sfârşit periculoasa şi ruşinoasa încercare a lui Maniu de a lua puterea şi de a-l aduce pe tronul ţării pe Carol Caraiman, la 6 mai 1928. În ceea ce îl priveşte pe prinţul aventurier nu există o caracterizare mai lucidă decât aceea făcută de fratele său, prinţul Nicolae: „Cum au putut crede oamenii noştri politici că s-ar întoarce în ţară fără amantă acest om, care a dezertat din armată în timpul războiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra comuniştilor unguri, care, deşi avea comanda unui regiment, a fugit mişeleşte cu Lupeasca, metresa lui, fără să dea doi bani pe regalitate, soţie, fiu şi părinţi?”

Şi noi ne întrebăm cum au putut crede într-un asemenea om?!

Trecând peste guvenările în care a fost implicat P.N.Ţ.-ul, 1928-1931 (când au fost inaugurate „curbele de sacrificiu”) și 1932-1933, accesul la documentele arhivate şi memorii ne dezvăluie adevăratele portrete ale personalităţilor P.N.Ţ. De ce adevărul a fost deformat cu bună ştiinţă, pentru a induce o imagine idilică despre unii lideri care au dominat viaţa politică interbelică?

Iată, pentru început, conţinutul unei telegrame trimisă în 1930 de ambasadorul Franţei la Bucureşti (Gabriel Puaux) către P. Berthelot, secretar în Ministerul de Externe francez : „…România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nici o garanţie cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării, …, iar P.N.Ţ., încasând un comision substanţial, uşor de acoperit prin cursul scăzut al titlurile de emisiune, va rămâne obligatul nostru”. În urma acestei operaţiuni financiare, P.N.Ţ.-ul a primit un comision de 5% din cele 2 miliarde de franci împrumutate de România! Transferul s-a efectuat prin banca „De Paris et des Pays Bas”. 100 de milioane de franci era o sumă fabuloasă în acele vremuri.

Să presupunem că de această „mică” şpagă nu aveau ştiinţă nici Maniu şi nici Mihalache, iar banii au fost împărţiţi, de către activiştii ţărănişti, familiilor nevoiaşe din satele ţării. Conform doctrinei de dreapta, nu?

Comentariile patetice, acuzatoare sau jignitoare la aceste rânduri nu arată decât mentalitatea veche mioritică: sunt personaje sau evenimente din istoria noastră despre care nu ai voie să vorbeşti + scrii decât pozitiv + la superlativ. Numai că tuturor celor care sunt ghidaţi în viaţă de această mentalitate, istoria le dă peste nas ori le întoarce şi celălalt obraz. Nu am absolut nimic împotriva P.N.Ţ.C.D.-ului, este un partid care a plătit cu sânge şi martiri trecerea sa prin istoria României, dar acestea nu înseamnă că trebuie ascunse sub preş umbrele din trecutul său. Chiar dacă incomodă pentru unii, prezentarea acestora ne ajută să înţelegem mai bine trecutul, să evadăm din şabloane, să deschidem ochii, să învăţăm din greşeli.

În această parte vă prezint un document care vă va lăsa un gust amar. Pentru început trebuie precizat că în timpul dictaturii Mareşalului Antonescu apariţia ziarelor partidelor fusese întreruptă. În data de 27.08.1944, oficiosul P.N.Ţ.-ului, „Dreptatea” reintră pe piaţa presei. Nu vreau să comentez rândurile care urmează, sincer mi-e greaţă, aşa că vă las pe voi să le judecaţi apreciind contextul dar şi demnitatea care „supurează” din ele. La data de 29.09.1944, în urma loviturii de stat din 23 august, Armata Roşie intră în Bucureşti. Este întâmpinată cu entuziasm de rege, regina mamă şi liderii partidelor (fotografiile sunt mărturii). Numărul din acea zi al ziarului „Dreptatea” publica următorul editorial: „Armata Roşie, garanţie de ordine şi securitate în sud-estul european, nu face decît să continue misiunea ei seculară de sprijin şi de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne învaţă, pe aceia care ştim s-o citim, că statele din acest colţ de Europă au ajuns la autonomie şi apoi la independenţă şi libertate numai datorită sacrificiului neprecupeţit al Sfintei Rusii. Victorioşi, soldaţii mareşalului Stalin au găsit repede drum spre inimile noastre […]. Întreaga opinie publică românească salută sosirea armatelor dezrobitoare […]. Trăiască Armata Roşie ! Trăiască Armata Română ! Trăiască România Mare!” Probabil că Maniu şi Mihalache au cunoscut acest editorial… Cel mai mult doare ultima urare, o batjocură adusă ţării în condiţiile de atunci : „Trăiască România Mare !” ocupată de bolşevici…

–  Va urma –