CD
1.680 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
A-ti fost avertizati de mult si de multe ori pe acest site să vă feriti, să nu stati in calea $atanelor si $atanistilor care incep să cadă, să nu fiti victima razbunării lor indiscriminate. Nu mizati pe ei si proiectele lor, nu contati pe ei căci ve-ti ajunge la pierdere alături de ei!
Dacă vi se cere ajutorul răspundeti cu piosenie că vă rugati pentru ei din toată inima ca Dumnezeu să-i izbavească.
Sunt mai răi ca disperatii care se inneacă si se agată in căderea lor si de un fir de pai, sunt răul intruchipat si răzbunatori.
Au inceput deja să cadă si este pericol mare!
“$trategia lui Trump nu este una pe termen lung. Este concentrarea pe termen scurt a cererii agregate pentru dolar ca singura monedă pe care oamenii o cer, chiar dacă nu vor să cumpere nimic din țara care tipărește dolarii.”
Sistemul chinezesc de plăti comerciale CIPS a depăsit sistemul de plăti interbankar SWIFT al occidentalilor, minunea a avut loc, Dumnezeu ne-a ascultat!
Dumnezeu să ne audă si să ne ajute in continuare!,
CD
ÎNTR-O DIMINEAȚĂ LINIȘTITĂ, LA BEIJING, COROANA DOLARULUI A CĂZUT…
De Redacția ActiveNews – https://www.activenews.ro/opinii/Intr-o-dimineata-linistita-la-Beijing-coroana-Dolarului-a-cazut…-197669
Sub ochii noștri se petrece o revoluție pe care puțini o conștientizează. Care este scopul mișcărilor dezordonate ale lui Trump și care este temerea sa cea mai mare.
Un editorial de Alastair Crooke, publicat de Strategic Culture, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews .- https://strategic-culture.su/news/2025/06/02/one-quiet-early-morning-in-beijing-the-dollars-crown-slipped
*
„Cred că trebuie să pornim de la noțiunea de înfrângere care duce la revoluție – pentru a înțelege revoluția lui Trump.
„Evenimentele care se derulează în prezent în Statele Unite, chiar dacă nu știm exact cum vor evolua, sunt o revoluție. O revoluție în sensul real? Sau o contrarevoluție?”
Astfel a vorbit istoricul și filosoful francez Emmanuel Todd la conferința sa din aprilie de la Moscova,Salutări din Moscova.
„Aceasta [revoluția lui Trump] este, în opinia mea, legată de înfrângere. Diverse persoane mi-au relatat despre discuții între membrii echipei Trump, iar ceea ce este izbitor e conștientizarea înfrângerii.
„Oameni precum J.D. Vance, vicepreședintele, și mulți alții, sunt oameni care au înțeles că America a pierdut acest război.”
Totuși, această conștientizare a înfrângerii de către americani contrastează frapant cu surprinzătoarea lipsă de conștientizare – mai degrabă negare – a înfrângerii de către europeni:
„În cazul Statelor Unite, este vorba în esență de o înfrângere economică. Politica sancțiunilor a arătat că puterea financiară a Occidentului nu este omnipotentă.
„Americanilor le-a fost reamintită fragilitatea industriei lor militare. Cei de la Pentagon știu foarte bine că una din slăbiciunile lor este capacitatea limitată a complexului militar industrial american.”
„Faptul că America se află în prezent în toiul unei revoluții importante – comparabilă cu sfârșitul URSS – nu este înțeles decât de un număr mic de persoane.
„Cu toate acestea, ideile noastre preconcepute – politice și intelectuale – ne împiedică să vedem și să înțelegem importanța acestei realități.”
Spre cinstea lui, Todd recunoaște dificultatea acestei percepții:
„Trebuie să admit că atunci când sistemul sovietic s-a prăbușit, am fost incapabil să prevăd amploarea acestor perturbări și nivelul de suferință pe care acestea îl vor provoca Rusiei.
„Experiența m-a învățat un lucru important: prăbușirea unui sistem este în aceeași măsură mentală și economică…
„Nu am înțeles că comunismul nu era doar o organizație economică, ci și un sistem bazat pe credință, o cvasi-religie, care structura viața socială sovietică și rusă.
„Perturbarea credinței duce la o dezorganizare psihologică mult mai mare decât dezorganizarea economică.”
Dezorganizarea psihologicăprovocată de „înfrângere” poate explica (dar nu justifica) „ciudata” incapacitate a Occidentului de a înțelege evenimentele mondiale:
– disocierea aproape patologică de lumea reală pe care o manifestă în cuvintele și acțiunile sale;
– orbirea sa – de exemplu, față de experiența istorică a Rusiei sau de lunga istorie a sfidării șiiților în Iran.
Cu toate acestea, deși situația se deteriorează… nu există nici un semn că Occidentul ar deveni mai realist în înțelegerea sa – și e foarte probabil că ca continua să trăiască în construcția sa alternativă despre realitate – până când va fi evacuat cu forța.
Yanis Varoufakis a subliniatcă realitatea perspectivei „înfrângerii” economice a SUA a fost în mod clar prezentată de Paul Volcker, fostul președinte al Rezervei Federale, atunci când a afirmat că ceea ce a ținut întregul sistem globalist unit a fost fluxul masiv de capital din străinătate – de peste 2 miliarde de dolari în fiecare zi lucrătoare – care a susținut stilul de viață confortabil, cu inflație scăzută al Americii.
Astăzi, când SUA se află într-o eră a deficitelor bugetare structurale nesustenabile, Trump se concentrează pe nucleul financiar al Americii:
– piața obligațiunilor de trezorerie (colacul de salvare al Americii) și
– piața bursieră (portofelul Americii).
Ambele sunt fragile. Iar orice presiune externă ar putea declanșa o reacție în lanț.
Spune Varoufakis:
„Pe scurt, America nu mai are încredere în propria sa fortăreață financiară. Iar China nu mai joacă după vechile reguli. Acesta nu este doar un război comercial – este un război pentru viitorul finanțelor globale.”
Acesta este motivul pentru care Trump amenință cu războiul pe oricine încearcă să înlocuiască sau să ocolească monopolul comercial al dolarului american.
Prin urmare, „tarifele reciproce” ale lui Trump nu au avut niciodată ca scop echilibrarea comerțului. Ele se rezumă la o încercare de restructurare a creditorilor.
„Este ceea ce se face în caz de faliment”, remarca ironic un comentator.
Solicitările de contribuții mai mari din partea statelor NATO reprezintă tocmai un exercițiu de solicitare de venituri de la creditori – așa cum a fost și călătoria lui Trump în Golf.
Scopul Noului Război Rece constă în primul rând în oprirea ascensiunii Chinei. Acest obiectiv reprezintă realmente un punct comun între toate facțiunile Establishmentului – protejarea sistemului dolarului de colaps.
Ideea că SUA își vor recăpăta fosta poziție de centru de producție de talie mondială este în mare parte o narațiune diversionistă, creată în scopuri interne.
În 1950, forța de muncă din industria prelucrătoare din SUA reprezenta 33,7% din economia națională – o cifră care a scăzut la mai puțin de 8,4% în prezent.
Pentru a inversa cursul ar fi nevoie de o schimbare de generație.
Așadar, în afară de consensul privind China, păturile conducătoare sunt divizate – cu unii, ca J.D. Vance și echipa economică formată din Stephen Miran și Russell Vought, preocupați mai mult de riscul ca excesele SUA să nu submineze supremația dolarului, în timp ce șoimii [belicoșii] susțin consolidarea hegemoniei dolarului prin expunerea mușchilor militari de căte SUA.
Restructurarea creditorilor stă la baza grabei lui Trump de a încheia un „acord” cu Rusia – acord care ar putea aduce rapid oportunități de afaceri și fluxuri pozitive de capital (plus garanții) în contul de capital al SUA.
Un acord cu Iranul ar putea fi chiar apoteoza lui Trump privind dominația energetică a SUA, ceea ce ar duce la noi intrări de venituri ce ar consolida încrederea în dolar.
În concluzie, strategia lui Trump nu este una pe termen lung. Este concentrarea pe termen scurt a cererii agregate pentru dolar ca singura monedă pe care oamenii o cer, chiar dacă nu vor să cumpere nimic din țara care tipărește dolarii.
Deficiența crucială a acestei strategii este că tranzacționismul brutal al lui Trump îi știrbește serios credibilitatea ca actor politic și, în consecință, îi obligă pe alții să se protejeze împotriva dolarului.
Pe scurt, prăbușirea credibilității cauzate de disprețul lui Trump pentru lectură, pentru briefingurile serviciilor de informații și încrederea sa în cel sau cea care i-a șoptit ultima dată ceva la ureche duce la schimbări de politică și la o dorință generală a celorlalți de a se îndepărta cât mai mult de imprevizibila Trumpland.
Emmanuel Todd avertizează că reacția clasică a o prăbușire a sistemului de credințe și a psihicului particular care a animat paradigma „este anxietatea – mai degrabă decât orice stare de libertate sau de bunăstare. Credințele care au însoțit triumfalismul occidental se prăbușesc. Dar, ca în orice proces revoluționar, încă nu știm care credință nouă este cea mai importantă, care credință va ieși victorioasă din procesul de descompunere”.
Deși, în general, revoluțiile distrug, accentul lor este pus pe valorificarea energiilor suficiente pentru eradicarea instituțiilor care au fost prea rigide pentru a se integra în cererea de schimbare care a provocat revoluția în primul rând.
În acest context, scopul unui Nou Război Rece împotriva Chinei se concentrează în jurul anxietății SUA (după cum susține Todd) – în primul rând temerea că construirea de către SUA a unei „super autostrăzi” digitale pentru bani se va dovedi mult mai eficientă decât drumul precar al dolarului american.
În prezent, această super-autostradă foarte largă poate că nu este încă utilizată. Dar asta, acum. Există însă deja o migrațiune de la vechiul drum la super autostrada chineză, după cum a subliniat Varoufakis în fața chinezilor.
Pentru Establishmentul american, „super autostrada” chineză constituie un pericol „clar și prezent” la adresa hegemoniei sale.
Anxietatea nu este legată de proprietatea intelectuală chineză, nici de „furtul de proprietate intelectuală”. Este vorba de teama că Statele Unite nu vor putea ține pasul cu noile ecosisteme financiare construite de China sau cu sofisticarea yuanului digital.
Nu în ultimul rând, această anxietate este agravată de faptul că lorzii Fintech din Silicon Valley se află în conflict cu marile bănci de clearing (compensare) de pe Wall Street (care doresc să își păstreze sistemele învechite).
China are un avantaj în acest sens, deoarece sectoarele sale financiar și tehnologic sunt contopite, ca un singur bloc.
Teama este clară: dacă China va reuși, SUA își vor pierde „arma magică” a dominației monetare:
„Și iată «revoluția»: fără focuri de artificii, fără titluri occidentale de-o șchioapă. Doar o dimineață liniștită în Beijing, unde coroana dolarului a căzut. Instalațiile financiare ale lumii tocmai au fost redirecționate către China, via super autostrada.
„Pentru prima dată, CIPS (sistemul interbancar internațional de plată al Chinei) a depășit SWIFT în ceea ce privește volumul tranzacțiilor într-o singură zi. Pe 16 aprilie 2025, la ora 1:30 AM, pe sediul central al Băncii Chinei a fost afișat un banner roșu.
„CIPS [după cum spuneZeroHedge] a procesat un volum uluitor de yuani RMB [moneda națională a Chinei] într-o singură zi – aproximativ 1,76 trilioane USD. Acest volum, dacă este real, depășește sistemul SWIFT, dominat de dolarul verde, în ce privește fluxul transfrontalier zilnic.”
Va mai amintiti de sintagma cantata pe la Europa Libera si Vocea Americii inainte de Lovilutie, care spunea ca „o tara cu oameni bogati este o tara bogata”?
Si noi chiar am crezut-o.
Astazi SUA are cea mai mare concentratie de bogati ai lumii, dar SUA sunt in datorie cu o suma incredibila de 37 Trilioane de dolari cu dobanzi de peste un trilion pe an, indreptandu-se sigur si inalienabil spre 38 Trilioane pana in 2026. Und sunt cetatenii bogati care sa salveze tara?
Dupa ce cititi articolul veti ajunge la concluzia ca daca o tara are cetateni bogati poate sa fie salvata si sa si prospere, dar daca tara are alogeni ultra bogati, ce constitue elita financiara a lumii este o tara pierduta ce se indreapta spre prabusire…
Ferea!
CD
ROMÂNUL CARE A SALVAT ROMÂNIA!
https://voceanoastra.ro/romanul-care-a-salvat-romania
Povestea celui mai bogat român din toate timpurile care a împrumutat și a salvat statul român de la faliment. Imaginați-vă un om a cărui avere persoanală a fost atât de vastă, încât, în mijlocul marii crize economice din 1929-1933, a salvat România de la faliment.
Aceasta nu este o ficțiune, ci povestea reală a lui Jean Mihail, cel mai bogat român din toate timpurile.
Născut la 03.10.1875 în Craiova, Ioan Constantin Mihail, cunoscut ca Jean Mihail, provenea dintr-o familie de negustori, de origine macedoneană, stabiliți în România la mijlocul secolului 20. Tatăl său, Constantin Dinu Mihail a fost un latifundiar influent, iar Jean a moștenit de la acesta o avere considerabilă pe care a reușit să o sporească de-a lungul vieții.
În anii 1920, Jean Mihail era proprietarul unor moșii întinse în județele Dolj, Gorj, Olt, Ilfov, Mehedinți, Teleorman și Galați. Chiar și după reforma agrară din 1921, care a redistribuit o parte semnificativă a terenurilor către țărani, el a rămas unul dintre cei mai mari latifundiari ai țării.
Averea să era estimată la peste 1 milion de lei (peste 4 miliarde astăzi), incluzând lichidități de peste 9 tone de aur.
Jean Mihail a fost cel mai bogat român din perioada interbelică. Acesta s-a născut în anul 1875, ca fiu al latifundiarului Constantin (Dinu) Mihail a cărui avere a moștenit-o. La mijlocul anilor 1920, Jean Mihail deținea moșii în șapte dintre județele României astfel: Ilfov, Mehedinți, Dolj, Gorj, Olt, Teleorman și Galați, însumând peste 100.000 de hectare.
Ulterior, el a mai moştenit şi bunurile altor trei rude: unchiul său, care în 1901 îi lasă casa din Bucureşti şi averea; mătuşa după mamă, care îi lasă moşia de la Deveselu (2.000 de hectare); cealaltă mătuşă, după tată, care îi lasă colecţia de tablouri şi o casă în Craiova. Astfel, Jean Mihail a devenit cel mai bogat român din acea vreme, nemaiexistând nimeni în ţară care să aibă proprietăţi de asemenea valoare, sute de mii de hectare şi conturi foarte mari în bănci.
„A avut o vilă pe Calea Victoriei în Bucureşti, o casă la Floreşti în Prahova, dar şi Castelul Zamora din Buşteni. Acestea sunt cele mai importante proprietăţii pe care le-a deţinut familia Mihail“, a povestit, pentru Adevarul.ro, istoricul Toma Rădulescu.
Salvarea României.
Între 1929 și 1933, în timpul marii crize economice, România se confrunta cu dificultăți financiare majore. În acest context, Jean Mihail a intervenit decisiv, girând un împrumut extern, absolut vital pentru depăşirea crizei, cu propria să avere, salvând astfel statul Român de la faliment.
Acest gest nu doar că a demonstrat generozitatea sa, dar a și evidențiat încrederea pe care o avea în viitorul țării. Câți miliardari de astăzi ai vedea făcând un astfel de gest? Deși era extrem de bogat, Jean Mihail a trăit o viață modestă și retrasă. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii. După moartea sa, în 1936, a lăsat întreaga avere statului Român, dorind ca resursele acumulate de el să fie folosite în beneficiul națiunii.
După instaurarea regimului comunist, în 1948, averea lui Jean Mihail a fost naționalizată.
Proprietatiile sale au fost confiscate iar sumele lichide se pare că au ajuns în buzunarele unor lideri sovietici de la acea vreme. Astfel, moștenirea sa materială a fost risipită, iar numele sau a fost, în mare parte, uitat de posteritate. Una dintre puținele amintiri tangibile ale opulenței și gustului său rafinat este palatul Jean Mihail din Craiova.
Construit la începutul secolului 20, acest edificiu impresionant servește, astăzi, drept muzeu de artă din Craiova, găzduind colecții valoroase și păstrând vie memoria celui care a fost, odată, cel mai bogat român.
Jean Mihail rămâne o figură emblematică în istoria României, nu doar pentru averea sa impresionantă ci și pentru contribuțiile sale esențiale în momentele critice ale țării.
Povestea sa este o mărturie a generozității și a devotamentului față de națiune, oferind lecții valoroase despre responsabilitatea socială și impactul filantropiei.
GÂNDIREA LUI ZBIG
– Zbigniew Brzezinski ca cheie a 300 de ani de Mare Strategie Anglo-Americană
De Declan Hayes – 4 iunie 2025 – https://strategic-culture.su/news/2025/06/04/thinking-zbig-zbigniew-brzezinski-as-the-key-to-300-years-of-anglo-american-grand-strategy
Deoarece Rusia pare mai mult decât capabilă să lupte în propria poziție, NATO ar trebui să ia în considerare abandonarea politicilor de brigandaj și subversiune ale lui Zbig.
Zbig: Viața lui Zbigniew Brzezinski, profetul Războiului Rece al Americii, recentul bestseller al lui Edward Luce, ne oferă șansa de a recenza nu doar cartea în sine, ci și ultimii 300 de ani de strategie anglo-americană, în care Zbig și-a jucat rolul.
Ca să-i dăm diavolului ce i se cuvine, Zbig a fost un arhitect cheie al decăderii Uniunii Sovietice, care a pus capăt oficial Războiului Rece. Chiar asa?
Totuși, deși ura sa față de Rusia este incontestabilă, cred că este exagerat să-i acordăm acestei primadone mai mult credit decât merită și, în ceea ce privește comparația cu strategii diplomatici ai generațiilor anterioare, cine poate ști?
Zbig a avut o carieră lungă, mai întâi ca și consilier senior al președinților americani, de la JFK la Obama, apoi ca și consilier șef al președintelui Carter, în timp ce mult mai priceput în media, Henry Kissinger, a îndeplinit același rol pentru George W. Bush și, cel mai faimos, pentru Richard Nixon, Tricky Dicky, cum îl numeau democrații.
Dar Tricky Dicky ne prezintă o problemă în evaluarea materiei cenușii a lui Zbig, deoarece președintele Nixon s-a dovedit a fi un om incredibil de inteligent, nu numai când era președinte, ci și în anii următori, când s-a reinventat ca cel mai important om de stat din lume. Din aceasta, se poate deduce că atât Zbig, cât și Kissinger au atins o măreție trecătoare pentru că s-au potrivit, mai degrabă decât au modelat, nevoilor alianței anglo-americane, așa cum făceau bufonii de la curtea regală în vremurile trecute.
Deși Zbig a fost doar unul dintre membrii unei armate de sovietologi și ai unei armate de prieteni rusofobi pe care i-a avut regretatul Papă Ioan Paul al XI-lea, nevoile strategice ale Americii, mai degrabă decât orice măreție dovedită din partea sa, l-au propulsat în vârful totemului Washingtonului. Aceste nevoi au fost exprimate de britanici la reuniunea inaugurală a NATO, care aveau scopul de a ține Germania la pământ și Rusia la distanță. Dacă luăm în considerare China și Iranul, care au explodat sub conducerea lui Zbig, avem pe scurt intervenția CIA.
Deși Iranul a fost un punct central în ambele războaie mondiale și în Marele Joc anterior dintre Rusia și Marea Britanie, Revoluția Islamică din 1979 nu a fost încă analizată în mod corespunzător în Occident, iar 40 de ani de violență islamică, care au dus la un Iran mai puternic din punct de vedere militar, au urmat ca o consecință a presupusului geniu al lui Zbig. Tricky Dicky a deschis ușa către China, ceea ce deschide o altă cutie de viermi care ne lasă cu problema seculară a NATO despre cum să doboare ursul rus.
Lăsând la o parte incitarea la disidență internă, au existat două modalități tradiționale de a face acest lucru și niciuna dintre ele nu este rezultatul discuțiilor lui Zbig la pisoar cu Carter sau cu oricine altcineva. Acestea constau într-un atac frontal complet prin Ucraina, Finlanda și statele baltice cu ținte mari, iar cealaltă modalitate este blocarea accesului Rusiei la marea liberă. Ambele metode au fost încercate în trecut, mai ales în războiul Crimeii, precum și în campaniile napoleoniene și hitleriste și, până în prezent, niciuna nu a reușit.
Deși unele dintre aceste eșecuri se datorează gafelor strategice ale lui Napoleon și Hitler, mai multe dintre ele, după cum vom vedea, s-ar putea datora perfidiei Perfidei Albion.
Hitler a fost un neghiob, care a oprit tancurile care îi atacau pe britanici la Dunkerque și, atunci când a trecut la bombardamente aeriene civile în Bătălia Angliei, a pierdut orice șansă de a câștiga; într-adevăr, în ceea ce privește acest ultim punct, merită menționat faptul că Marea Britanie a început bombardamentul de saturație al țintelor civile, iar Hitler a mușcat momeala în mod stupid. Declarația de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite a provenit de la școala de strategie de tipul „piatră-foarfecă-hârtie”, iar marșul său asupra Moscovei a fost condus de o ideologie oarbă, surdă și mută.
Deși Napoleon a fost genial, cel puțin până când a avut ideea de a mărșălui pe stomacul gol până la Moscova și apoi de a se întoarce, nu a avut pe nimeni care să-i dea sfaturi. Deși s-ar putea argumenta că un Zbig sau un Kissinger ar fi putut îndeplini acest rol, acest lucru nu ar fi funcționat dacă nu ar fi avut vastul personal din culise pe care Înaltul Comandament prusac l-a dezvoltat inițial și pe care jucătorii de război ai Pentagonului îl au acum din belșug.
Deși Churchill era un bețiv rasist, care îi disprețuia pe japonezi, „wopii din Orientul Îndepărtat”, așa cum îi numea până când marele general Yamashita a cucerit Singapore, el avea un avantaj cheie față de Napoleon, avea un Minister de Război format din cele mai bune minți britanice viclene, a căror sarcină era să determine cum să joace cel mai bine mâna slabă pe care le-o dăduse Dunkerque.
Dacă ne concentrăm asupra lui Churchill, există cel puțin două aspecte de remarcat în legătură cu această risipă de bani. Primul este că, în discursul său „Combateți-i pe plaje”, el afirmă că este în regulă ca Albion să cadă în mâinile naziștilor, atâta timp cât Lumea Nouă, în principal Statele Unite, își asumă controlul global. Al doilea lucru este haosul pe care l-a făcut în dezastruoasa campanie Dardanele, la care am putea adăuga și tăierea celui de-al Treilea Reich prin subsolul său italian, care s-a dovedit a fi o nucă foarte greu de spart.
Indiferent de Italia, acest blog lung și plin de detalii susține că, din nou, campania de la Gallipoli a fost departamentul de trucuri murdare al Perfidului Albion, obiectivul fiind de a pretinde că îl ajută pe țar atacând turcii, dar de a-i lăsa pe turci, austro-ungari, germani, menșevici și bolșevici să se combine pentru a distruge Rusia, în conformitate cu obiectivele imperiale pe termen lung ale Albionului. Oricare ar fi defectele sale, teza conform căreia Dardanelele au fost o simulare pentru a grăbi căderea țarului merită mult mai multă atenție decât pot să-i acord aici.
Și același lucru este valabil și pentru actualul președinte rus Putin, care își face loc în această analiză pentru că Zbig l-a identificat cu mult timp în urmă drept principalul obstacol în calea jefuirii criminale a resurselor Rusiei de către NATO. Deși Putin are multe neajunsuri, cel mai mare eșec al său, în ochii lui Zbig și în ochii majorității „strategilor” occidentali (pe naiba), este că i-a împiedicat să jefuiască Rusia orbește și a oprit coborârea Rusiei într-un caz disperat.
Nu chiar acolo sus pe podiumul medaliilor strategice cu Napoleon la Austerlitz sau campania lui Yamashita din Malaezia, dar este o realizare pentru care toți rușii patrioți ar trebui să-i fie veșnic recunoscători, chiar dacă asta îl face să fie cel care distruge partidul primar NATO.
Deși Zbig a plecat, iar Putin nu, cele trei probleme principale ale NATO – Iranul, China și, în special, Rusia, care este înțeleaptă la vicleniile lui Zbig și ale restului bufonilor de la curtea NATO – rămân.
Deși glumeții ar putea cunoaște toate punctele slabe ale Rusiei, par să poată face foarte puțin pentru a le exploata, în afară de a-l face pe Putin paratrăsnetul lor pentru a-l pune pe picioare pe Rusia.
Dar chiar dacă îl numesc pe Putin cu toate insultele de școală ajutatoare pe care le pot aduna, ar putea dori cu adevărat să arunce o privire la acest excelent articol din Russia Today, care explică fabrica de cârnați a procesului de gândire strategică rusească. Deși produsul final al Rusiei s-ar putea să nu aibă aceleași genii de marketing pe care Luce și colegii săi scribi le demonstrează pentru echivalenții lor NATO, produsul final, așa cum o demonstrează războiul din Ucraina, stabilizarea din Caucaz și accesul marinei ruse la marea liberă, pare un produs destul de solid și cine, în realitate, este atât de interesat de ceea ce face bucătarul rus în bucătărie, atâta timp cât cârnatul nimerește ținta și bifează toate căsuțele necesare?
În stadiul actual, deoarece Rusia pare mai mult decât capabilă să lupte de partea sa, NATO ar trebui să ia în considerare abandonarea politicilor de brigandaj și subversiune ale lui Zbig, iar pentru a le oferi momentul lor Damaschin îmi ofer propriul plan strategic general, chiar dacă nu ajunge la urechea lui Trump așa cum a ajuns fierea lui Zbig la cea a lui Carter. Este mai bine și infinit mai puțin stresant să cumperi produse din Rusia decât să lupți pentru ele.
Nu sunt vești bune pentru politicieni și guralivii care primesc comisioane de la industria de armament, e adevărat, dar sunt bune pentru acei soldați ucraineni și de altă parte, care se află la capătul bătăușilor Zbig ai vremurilor noastre.