Intervenţie la Conferinţa Naţională a Uniunii „Vatra Românească”
Doamnelor şi domnilor,
Iubiţi prieteni,
Fraţi români,
Îngăduiţi-mi, ca profesor de limba română ce sunt, să încep prin a face două observaţii – sau „băgări de seamă” cum le-ar fi numit Ienăchiţă Văcărescu – asupra „întocmirii” limbii în care vorbim unii cu alţii.
Constat, mai întâi, o ezitare în folosirea la genitiv a numelui nostru propriu Vatra Românească. Unii vorbesc de „importanţa Vetrei Româneşti”, alţii despre „statutul Vatrei Româneşti”. Cum e corect deci, Vatrei sau Vetrei Româneşti?
Ion Creangă, ai cărui bunici erau ardeleni, cam din părţile acestea ale Ardealului, îşi aminteşte de „prichiciul vetrei cel humuit, de care lega mama o sfară cu motocei la capăt”… Cu toate acestea, în limba română mai funcţionează şi regula genului personal, care spune că substantivele comune, când devin nume proprii funcţionează după alte reguli, renunţând la ceea ce se cheamă alternanţele fonetice: despre o floare mirositoare vom spune „petalele florii”, dar despre o femeie pe care o cheamă Floarea vom spune „copiii Floarei”. Bunăoară „gingăşia Floarei îmi aminteşte de gingăşia florii de cireş”. La fel, substantivul puica are genitivul puicii când e nume comun, şi alt genitiv, Puicăi, sau Puichii când este nume propriu.
Deci, ca nume propriu ce se află, nume al Uniunii noastre, Vatra Românească are la genitiv-dativ forma Vatrei Româneşti. Noi suntem membrii Vatrei Româneşti şi suntem, cu trup şi suflet, devotaţi Vatrei Româneşti!
O altă corecţie pe care o propun e să nu mai acceptăm folosirea cuvântului naţionalist şi naţionalism cu un sens incriminator, peiorativ, ca şi când ar fi sinonim cu şovin şi şovinism!
De la cuvântul naţiune, un cuvânt atât de important şi de drag nouă tuturor, nu putem accepta să derivăm un termen peiorativ, injurios. În limba română, ca şi în societatea românească, naţionalismul defineşte o atitudine în care ne punem toată nădejdea noastră!
Cuvântul naţionalist nu este deci sinonim cu şovin! Nici pe departe! Cuvântul naţionalist ar putea fi sinonim cu patriot, înţelesul celor două cuvinte fiind aproape identic. Aproape, dar nu chiar identic! Căci există o anumită deosebire: a fi patriot este o obligaţie legiferată prin constituţia oricărei ţări! A fi naţionalist nu este o obligaţie, ci este o vocaţie şi o opţiune. A fi patriot înseamnă să fii ataşat intereselor de stat ale ţării în care trăieşti, de ale cărei legi te bucuri! Înseamnă a fi gata, pentru aceste interese, să-ţi dai şi viaţa în clipele critice ale istoriei! Toţi cetăţenii unei ţări sunt patrioţi! Sunt obligaţi prin lege să fie patrioţi!… Numai că cetăţenia ţi-o mai poţi şi schimba, emigrând în alte ţări! Odată cu dobândirea unei noi cetăţenii, accepţi şi obligaţia de a fi patriot, un bun patriot în noua ta patrie! Naţionalitatea însă nu se poate schimba! Şi nu poţi să fii naţionalist azi în România, mâine în Germania, poimâine în America! Patriot poţi să fii, pe rând, în mai multe ţări! Naţionalist însă nu poţi să fii decât o singură dată şi într-un singur loc, într-un singur fel! Căci a fi naţionalist înseamnă să fii ataşat cultului, cultului aproape religios, al valorilor specifice, spirituale în primul rând, create de naţiunea, de neamul căruia te consideri că-i aparţii. A fi naţionalist este un legămînt moral, spiritual, liber asumat!
Patriotul, la nevoie, îşi dă viaţa pentru patrie! Naţionalistul face ceva şi mai greu, mai grozav! El îşi dedică viaţa ideii naţionale, făcând din ideea naţională un reper zilnic, clipă de clipă, al existenţei sale, raportându-se mereu la ţelul creşterii şi cinstirii neamului său, cum ar zice acelaşi Ienăchiţă Văcărescu…
Ca patriot, un sas din România, cetăţean al acestei ţări – un sas, un maghiar, un lipovean sau un armean ş.a.m.d – are datoria de a face armata şi, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru a apăra legea şi fiinţa acestei ţări! Dar asta nu-l împiedică să aibă şi să-şi cultive disponibilitatea sa, slăbiciunea, dragostea sa pentru spiritualitatea germană, îndeosebi în varianta transilvăneană a acestei spiritualităţi! Mândria sa de sas! Ori de secui! Sau lipovean ori armean! Iar asta se va chema naţionalism, şi acest naţionalism nu exclude, ci vine în completarea patriotismului său legiuit, de cetăţean român!
Astfel că, în interiorul spaţiului românesc, naţionalismul românesc, atunci când este un naţionalism autentic, nu exclude naţionalismul concetăţenilor noştri de altă naţionalitate. Numai şovinii se exclud unii pe alţii şi se separă între ei! Naţionaliştii se presupun reciproc, aşa cum existenţa altor naţionalisme ne ajută să ne înţelegem propriul nostru naţionalism!
Căci identitatea fiecărei naţiuni, a fiecărei naţionalităţi, rezultă şi din propria sa esenţă, dar şi prin raportare la alte naţionalităţi, pentru a intra astfel nu în contradicţie, nu în adversitate, ci în diferenţiere specifică, în contrast distinctiv!
… Fac aceste precizări de ordin lingvistic deoarece, pentru ce am eu a vă spune, m-ar bucura să se potrivească titlul următor: naţionalismul Vatrei Româneşti. Deci, naţionalismul, iar nu şovinismul, al Vatrei, iar nu al Vetrei… Naţionalismul Vatrei noastre Româneşti!
Vin dinaintea domniilor voastre cu o încercare de a defini prin câteva trăsături identitatea Vatrei Româneşti!
În esenţă, această identitate a fost definită prin Declaraţia – Program din 5 februarie 1990, semnată de Consiliul de coordonare al Uniunii Vatra Românească. Dacă 5 februarie este data de naştere a Vatrei Româneşti – aşa cum e datată Declaraţia – program – , atunci vă rog să-¬mi permiteţi să vă împărtăşesc convingerea mea că ziua de 5 februarie 1990 va intra în istoria neamului nostru! Să-i aplaudăm, deci, pe cei care au dăruit neamului nostru această zi, iar noi, cei de faţă, să ne legăm a face din 5 februarie o zi de sărbătoare a românilor de pretutindeni!
Îngăduiţi-mi, ca român, să-mi exprim recunoştinţa frăţească, de frate mai mic, faţă de cei care au iniţiat această Vatră – unu, doi, trei, şapte, zece, câţi vor fi fost aceia – , şi, de asemenea, recunoştinţa faţă de cei care – zeci şi sute de mii, prin adeziunea lor, precipitată şi neprecupeţită – au dat viaţă Vatrei Româneşti. Viaţă din care ne împărtăşim şi noi, azi!
Situaţia Ţării la 5 februarie era cea care era. Cu cât ne depărtăm de acea dată, ştim şi înţelegem mai mult despre starea în care se afla ţara atunci. Şi ne dăm astfel seama că fraţii noştri întemeietori ai Vatrei au înţeles încă de atunci, din clipa trăită, au înţeles ce se întâmplă în ţară şi au acţionat, sub imperiul necesităţii, în modul cel mai adecvat cu putinţă. Cu cât trece timpul, se vădeşte şi mai bine oportunitatea fiinţării Uniunii noastre!
Doamnelor şi domnilor, fraţi şi prieteni,
Ne-am adunat cu toţii aici, la Tîrgu Mureş, pentru a discuta îndeosebi asupra viitorului Uniunii noastre, pentru a consolida identitatea dobândită deja, pentru a ne lămuri asupra a ceea ce avem de făcut mai departe.
Fireşte, viitorul Vatrei Româneşti este strâns legat de viitorul societăţii româneşti! Orice plan, orice program de acţiune ne-am face noi, va trebui să ţinem seamă de evoluţia, atât cât este ea previzibilă, a Ţării, a structurilor ei sociale, politice, economice, culturale. Semnele după care ne putem face o idee cu privire la viitorul României nu sunt însă semne dintre cele mai bune, mai încurajatoare! Dimpotrivă, se înmulţesc de pe o zi pe alta semnele şi motivele de îngrijorare, de nelinişte, de teamă chiar!
Deruta şi nesiguranţa nu sunt mai mici ca înainte de 22 Decembrie! Înainte de Revoluţie ne simţeam agresaţi violent sau cu perfidie, dar agresionaţi dintr-o singură direcţie! Răul, cât era el de mare, de cuprinzător, venea dintr-un singur loc! Astăzi, ne simţim ameninţaţi şi agresionaţi din toate părţile! Din toate direcţiile!… Vatra Românească s-a născut din acest sentiment, al agresiunii, al ameninţării la care este supusă fiinţa neamului românesc! La data înfiinţării Vatrei fondatorii ei au avut în vedere o anumită primejdie care se ivise pe tabla se şah a forţelor şi intereselor puse în joc de cetăţenii acestei ţări. Era o primejdie ce rezulta din caracterul exagerat atât al unor cereri, cât şi din felul cum erau reclamate aceste pretenţii!
Acea primejdie e de presupus – şi de dorit, fireşte – că va trece. „Mai dă române, mai lasă jupâne” şi până la urmă ne vom înţelege între noi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar şi al omeniei din inimile noastre, cu o înţelegere mai lucidă a faptului că această ţară este în primul rând a copiilor noştri, vom ajunge la o formulă de care să nu roşească copiii noştri! Ne vom împăca! Am această convingere! Iar ce s-a întâmplat în Ardeal, din 22 Decembrie până mai ieri – alaltăieri, nu se va mai repeta niciodată!… Această încredere mi-o dau tinerii, cei mulţi şi cu sufletul curat, capabil de elanuri generoase ori măcar de un comportament normal, obişnuit uman, capabili să reziste instigatorilor pe care istoria i-a scos deja la pensie!
Şi atunci ce va să însemne această extrem de probabilă împăcare dintre români şi maghiarii din România? Dintre România şi Ungaria, chiar? Va înceta astfel să mai funcţioneze raţiunea de a fi a Vatrei Româneşti? …
Bine ar fi să fie aşa!
Din păcate, de la data de 5 februarie şi până azi s-au ivit în lumea noastră românească primejdii noi, necunoscute până acum, pe care eu aş îndrăzni să le consider chiar a fi mai mari decât cele cărora a încercat să le facă faţă Vatra Românească la data înfiinţării sale!
Doamnelor şi domnilor,
Ne-am câştigat, prin revoluţie, dreptul la pluralism politic! Din păcate acest pluralism este departe de ceea ce ne-am aşteptat noi să fie: un evantai multicolor de atitudini şi idei, din care electoratul să poată alege soluţia cea mai potrivită. Pluralismul nostru politic se transformă într-un evantai monocolor, tern, cenuşiu, tensionat de ambiţii şi orgolii stârnite de perspectiva dobândirii puterii, perspectivă ameţitoare pentru cei mai mulţi dintre aşa ¬zişii noştri oameni politici de azi!
Nu avem pluralism politic, ci politicianism gol de idei şi plin de ambiţii, nu avem politicieni, ci oameni obsedaţi şi fascinaţi de scaunul puterii! Nu avem viaţă politică, în jurul unor idei politice, ci luptă pentru putere, dusă aproape cu toate mijloacele posibile, împingând ţara în pragul anarhiei! În aceste condiţii, societatea noastră va avea de suferit în mai multe feluri:
Mai întâi, va fi compromisă capacitatea acestei societăţi de a identifica corect imperativele momentului istoric. Va fi compromisă însăşi conştiinţa de sine a acestei societăţi! Puterea ei de a se înţelege pe sine, de a-şi înţelege nevoile şi interesele reale, vitale! Momentul 5 februarie poate fi interpretat în aceşti termeni. Înfiinţarea Vatrei Româneşti a fost o reacţie aproape instinctivă de apărare, pe care societatea noastră a avut-o pusă faţă în faţă cu neputinţa factorilor politici de a înţelege şi de a stăpâni situaţia din ţară. S-a vădit astfel, încă de la bun început, că Vatra Românească nu este o organizaţie politică, un partid! Şi e bine, cred, să ne fie tuturor clară, de la bun început, deosebirea dintre Vatră şi partidele politice! Ce înseamnă că nu suntem şi noi un al 60-lea partid politic din România?
Partidele ce s-au născut în România după 22 Decembrie 1989, inclusiv FSN, sunt întemeiate pe voinţa şi dorinţa de a conduce rosturile acestei ţări, sunt întemeiate pe ambiţie şi orgoliu! Şi folosind aceste cuvinte nu vreau să blamez pe nimeni. Ambiţia şi voinţa este unul din combustibilii de mare randament ai istoriei! Nu condamnăm nici ambiţia, nici voinţa oamenilor politici. Dar vedem în ele manifestarea în primul rând a egoismului, a individualismului, a subiectivităţii!
Vatra Românească s-a născut în cu totul alte condiţii! S-a născut din durerea de a vedea că aceste orgolii şi ambiţii sunt oarbe la suferinţa românilor din Ardeal! Vatra Românească s-a născut din disperarea de a vedea că lupta pentru putere şi alte calcule meschin politice îi poate face pe oamenii noştri politici să neglijeze cu totul interesele mari, eterne, ale neamului românesc! Căci da, există asemenea interese superioare oricărei conjuncturi politice, care ar trebui să fie ale tuturor partidelor politice, dar pe care acestea le uită cel mai uşor!
Vatra Românească nu e partid politic. Ea nu-şi propune să ofere soluţii de viitor! Dar ea se consideră capabilă şi datoare să raporteze cu obiectivitate soluţiile de viitor preconizate de un partid sau altul, să le raporteze la eternitatea unor interese româneşti fără de care nici nu e de conceput fiinţa noastră naţională.
Aşadar, în aceste condiţii, de pluralism politic ce ameninţă cu alunecarea în debandadă politică, Vatra Românească va trebui să rămână fidelă propriului ei act de naştere şi să-şi propună ca îndatorire supremă să fie pe mai departe conştiinţa trează a neamului românesc! Starea de veghe a acestei ţări, la a cărei conducere nu este deloc exclus să ajungă şi mulţi adormiţi!…
Aflată în afara – sau, mai bine spus, deasupra luptei politice pentru putere – Vatra Românească are obligaţia istorică de a preciza întotdeauna perspectiva interesului naţional asupra problemelor ce vor însufleţi disputa de idei politice din ţara noastră! De a distinge între interesele de partid şi adevăratele, autenticele interese naţionale!
Pluralismul nostru politic, pe lângă deruta ce o seamănă în minţile oamenilor, ne ameninţă şi cu fructul otrăvitor al discordiei, al învrăjbirilor între noi. „Blestemul tracic”, al acelor traci despre care Herodot spunea că sunt neamul cel mai numeros din Europa şi că ar fi şi cel mai puternic dacă ar reuşi să se unească şi să nu-şi mai irosească forţele în lupte intestine, blestemul tracic ne ajunge iar. Ţara e mai dezbinată ca oricând în ultimii 40 de ani! Acţionează în sensul acestei dezbinări deopotrivă forţe interne şi forţe externe, deopotrivă cei ce cu bună ştiinţă agravează această stare şi cei care, din inconştienţă, dau şi ei o mână de ajutor la ruina ţării!
Vatra Românească, la apariţia ei, a devenit, cu o repeziciune fantastică, unicul numitor comun a milioane de români, care descopereau astfel, prin Vatra Românească, temeiuri uitate sau ignorate, dar şi nevoia de a rămâne mai departe uniţi, fraţi unii cu alţii! Pentru cei care au mizat pe dezbinarea noastră, Vatra Românească a însemnat lovitura neaşteptată, dar şi binemeritată, pedepsitoare, a destinului, a providenţei!
În aceste condiţii, când vrajba şi dihonia lucrează atât de harnic printre noi, menirea Vatrei Româneşti devine extrem de limpede: identificând acele interese care depăşesc orice conjunctură politică, orice ideologie de partid, identificând acele interese etern româneşti şi ale tuturor românilor, de pretutindeni, Vatra Românească este şi, mai ales, va fi să fie unul din factorii hotărîtori ai unităţii noastre de neam! Activitatea Vatrei Româneşti, aşa cum au conceput-a întemeietorii ei, ca activitate culturală, lucrând în câmpul atât de gingaş, şi de hotărîtor al spiritului, al sufletescului, va fi să ne aducă mereu aminte, tuturor, că, în ciuda apartenenţei noastre trecătoare la te miri ce partid, noi, aici, trăim nu numai în acelaşi spaţiu geografic, dar şi în acelaşi spaţiu spiritual. Conştiinţa acestei unităţi întru spirit va fi să ne-o întărească Vatra Românească prin existenţa ei şi prin activităţile sale!
În orice rău este şi un bine…
În orice bine este şi mult rău…
Am schimbat sistemul monopartid cu cel pluripartid!… Aceasta nu înseamnă automat o înlocuire a răului prin bine! Ci am schimbat un rău cu alt rău şi un bine cu alt bine! Să fim conştienţi de acest lucru şi să nu ne lăsăm amăgiţi de aparenţe! Numai aşa vom putea limita efectele răului potenţial pe care îl poartă cu el sistemul pluripartid, lăsând să se facă nestingherit resimţite binefacerile reale ale acestui sistem politic. Să introducem şi să apărăm pluralismul politic, dar s-o facem având înţelegerea clară atât a avantajelor, cât şi a neajunsurilor acestui sistem! Moneda este bună, este puternică, este, cu siguranţă, moneda viitorului nostru, dar să nu uităm că ea are şi un revers! Reversul monedei, reversul pluralismului politic trebuie ştiut, înţeles şi contracarat! Antidotul cel mai sigur este lucrarea noastră neostenită întru menţinerea şi întărirea spiritului de înfrăţire, de solidaritate românească! Din toate organismele ce funcţionează azi în România, Vatra Românească pare a fi cea mai capabilă să se dedice acestei nobile şi salvatoare de neam activităţi!
O altă transformare de structură a societăţii noastre o constituie trecerea la economia de piaţă, liberă de orice constrângere, de rigorile planificării etc. Sub dictatură totul era planificat. Inclusiv cât de bine poţi trăi, cât de mult să te poţi îmbogăţi! Oamenii au în ei înnăscută şi, mai apoi, prin educaţie, dezvoltată, dorinţa de a trăi mai bine, în belşug, pe scurt, de a se îmbogăţi! Pentru mulţi, chiar cu orice preţ!
Din nou, ca-n orice lucru omenesc, şi aici vom avea un amestec de rău şi de bine, de lucruri plăcute şi de urmări neplăcute!
Sub dictatură eram săraci şi destul de curaţi! Mi-aduc aminte pe la începutul anilor ’80, când s-a abătut asupra ţării politica de achitare a datoriilor externe, când au început foametea, frigul şi întreaga suită de lipsuri, de necazuri, de „penurii” – cum li s-a zis, atunci am simţit bine cum societatea românească, sufletul fiecăruia dintre noi stă în cumpănă: ori ne facem fiecare fiară să ne mâncăm unii pe alţii pentru a supravieţui care va putea, ori ne vom strânge rândurile şi cureaua, răbdând şi ajutându-ne unul pe altul cum se va putea! Unii dintre noi s¬au transformat în lupi, în lupi de pradă, speriaţi de spectrul mizeriei, alţii, cei mai mulţi, am răbdat cu demnitate mizeria vieţii şi au găsit în ei puterea de a fi de ajutor celor aflați la nevoie, salvându-ne astfel şi sufletele din greaua încercare a ultimilor ani. Ani în care solidaritatea umană dintre cei ce locuiam în acelaşi bloc, pe aceeaşi stradă, între vecini şi colegi, între prieteni şi rude s-a întărit ca niciodată! Fără voia ei, dictatura ne-a făcut un mare bine prin examenul la care ne-a supus! Niciodată, în timp de pace, societatea românească nu a fost mai solidară, mai unită ca-n ultimii 10 – 15 ani!
În sărăcia noastră, am trăit uniţi şi curaţi! Vom rămâne aşa? Mi-e teamă că nu!… Economia de piaţă va dezlănţui în mulţi dintre noi puterile întunecate ale egoismului, acele porniri individualiste care îi îndreptăţeau pe romani să conchidă cu amărăciune: homo homini lupus… fiecare om, pentru ceilalţi oameni, este un lup… Un lup prădalnic şi fără milă, sălbatic de egoist…
De pe vremea romanilor şi până azi s-a scurs, e drept, multă apă pe Mureş în jos! Şi nu degeaba! A apărut învăţătura lui Iisus, cultul milosteniei, al iubirii între oameni. Sunt unul dintre cei care cred că această învăţătură a lui Christos, a iubirii, a găsit în Dacia un pământ roditor, rodind în fapte şi gânduri dintre cele mai creştineşti! Drept care avem temeiuri să nu ne pierdem nădejdea şi încrederea în omenia funciară a românilor! Dar omenia din om nu este un dat înnăscut, precum culoarea pielii sau a ochilor! Omenia din om trebuie educată în fiecare individ, iar acest proces este extrem de migălos, de îndelungat. Familia, şcoala, mediul social, biserica sunt factorii decisivi în cultivarea omeniei şi a celorlalte virtuţi morale!
Vatra Românească, prin programul asumat, îşi află un loc însemnat în cadrul acestui vast şi permanent program de edificare a fiinţei noastre interioare. Fără această construcţie de sine, a sufletului, a caracterului, a personalităţii umane, nu poate exista nici progres, nici civilizaţie!
Odată cu pluralismul politic şi cu economia de piaţă, societatea românească va intra în sfera de influenţă nemijlocită a lumii occidentale. Dorinţa de a ne occidentaliza a cuprins toate mediile sociale! Dar occidentul înseamnă şi bune, şi rele! Iar o occidentalizare rapidă, de la o lună la alta sau în câţiva ani chiar, riscă să fie o occidentalizare superficială, care să preia din modul de viaţă occidental mai curând aspectele şi componentele negative, neplăcute, de care Occidentul însuşi s-ar lipsi dacă i-ar sta în putinţă!
Să ne occidentalizăm, dar nu de pe o zi pe alta! Şi nici pe de-a întregul, ci preluând numai ceea ce ni se potriveşte! Ne e de folos!
Să ne occidentalizăm, dar numai după ce lumea îşi va face o imagine corectă asupra occidentului, rezultată din contactul direct cu acest mirific şi contradictoriu totuşi Occident!
Să ne occidentalizăm, dar nu cu preţul identităţii noastre de neam! Să ne occidentalizăm, fără însă a înceta să fim ceea ce suntem! Respectându-ne firea şi tradiţiile, istoria! Adică rămânând români!
În acest amplu contact cu Occidentul, va fi să ne păstrăm cumpătul şi judecata cea dreaptă, măsura, discernământul critic!
Menirea Vatrei Româneşti, din această perspectivă, din nou se arată a fi extrem de importantă şi va trebui să ne-o asumăm cu toată răspunderea!
Poporul român a creat, de-a lungul secolelor, importante valori materiale şi, mai ales, spirituale! Cunoaşterea şi valorizarea acestora a fost deseori îngrădită de felurite idei politice! Astăzi nimic nu ne mai împiedică să spunem întreg adevărul despre noi înşine. Iar acest adevăr nu poate avea decât o singură consecinţă: întemeierea pe fapte a mândriei noastre că suntem şi ne numim români! Cultivarea acestui sentiment este menirea cea mai înaltă a Vatrei româneşti!
Există şi o mândrie de a fi român din Dobrogea sau din Oltenia, mândria de a fi braşovean sau sucevean, este la fel de firească mândria legată de satul sau cartierul în care te-ai născut! De aceea, ni se pare firesc ca Vatra Românească să încurajeze şi sentimentul de mândrie al minoritarilor etnici trăitori în România, mândria sasului de a fi german din Transilvania, mândria sârbului de a fi sârb din Timişoara, la fel cum ne este uşor să ne imaginăm şi mândria de a fi român din Debreţin sau de pe valea Timocului ori din Salonic!
Ataşamentul fiecăruia faţă de locul naşterii şi al copilăriei sale este un sentiment extrem de firesc şi lumea modernă, în care trăim, nu are nici un motiv să-1 descurajeze. Dimpotrivă! Şi Vatra Românească se va strădui să încurajeze şi să cultive acest sentiment, păzind ca el să nu degenereze în provincialism îngust, exclusivist, stupid!
Doamnelor şi domnilor,
România se reorganizează pe principii noi. În vechiul sistem totalitar, instituţiile de stat îşi propuneau să acopere toate necesităţile vieţii. Dacă ar fi reuşit să le acopere toate într¬-adevăr, n-ar fi fost rău! Însă n-a reuşit! Dar efectul cel mai regretabil al acestui sistem totalitar este că a cultivat şi încurajat astfel pasivitatea şi nepăsarea cetăţeanului, obişnuindu-ne că are grijă el statul, de bine de rău, să se ocupe de nevoile noastre!
În noul sistem spre care se îndreaptă România, statul nu se va mai ocupa de toate, de toate problemele vieţii! O mulţime de lucruri sunt astfel lăsate la libera noastră iniţiativă, a cetăţenilor! Printre acestea am impresia, neplăcuta impresie – pe care o deduc din spectacolul presei româneşti, al televiziunii, al radioului, al propagandei care se face pentru ideea europeană, că va fi lăsată mai la voia întâmplării educaţia şi cultivarea sentimentului de mândrie naţională! Deie Domnul să mă înşel, dar deocamdată nu sunt semne!
Nu ştim ce guvern vom avea după 20 mai. Faptul că vom avea alegeri libere încă nu înseamnă totul. Lumea încă nu s-a lămurit asupra intereselor sale, asupra persoanelor ataşate acestor interese şi capabile să le apere! Nu este exclus ca în noul guvern să pătrundă numeroase persoane cărora să nu le fie pe plac obiectivele Vatrei noastre. Nu este exclus ca aceste obiective să intre în contradicţie cu politica pe care o vor promova persoane cu importante funcţii în viitorul guvern!
De aceea, în atingerea ţelurilor pe care ni le-am propus, Vatra Românească trebuie să se bizuie în primul rând pe forţele proprii şi să nu aştepte nimic de la alţii, inclusiv de la guvern! Ne vom bucura să-l simţim alături de noi, dar să nu ne întemeiem pe această nădejde!
Să ne întemeiem înainte de orice pe grija noastră neadormită de a identifica corect interesele naţionale româneşti!
Să ne întemeiem pe ataşamentul neamului românesc la ideea naţională, a salvgardării identităţii noastre naţionale!
Să ne întemeiem pe credinţa noastră că slujind interesele autentic naţionale ale neamului nostru nu venim în contradicţie cu idealurile creştineşti, cu idealurile lumii moderne, civilizate!
Dar mai ales să ne întemeiem pe strădania noastră, pe o bună organizare a eforturilor şi a acţiunilor noastre!
Am avut ocazia să constat că lume multă, extrem de multă lume, derutată de spectacolul politic, îşi pune nădejdea în Vatra Românească! Formula Vatrei Româneşti, organizaţie patriotică şi nepolitică, a cucerit milioane de inimi româneşti! Să nu irosim acest capital de încredere publică. Să ne organizăm atent, spre a face cât mai eficientă manifestarea sentimentelor care ne adună sub acelaşi tricolor! Să colaborăm convinşi că fiecare din noi este util celorlalţi, convinşi că ne completăm unii pe alţii! Funcţiile în care vom fi aleşi, oricare ar fi acestea sunt funcţii care nu acordă drepturi şi privilegii, ci reclamă dăruire şi abnegaţie, sacrificiu! Va fi greu! Şi este imposibil să nu se ivească dispute şi neînţelegeri între noi! Le vom putea trece dacă ne vom pătrunde de sentimentul că ne adunăm la un loc nu pentru a sluji niscai principii teoretice, ci pentru a sluji propriu-zis, ca nişte slugi credincioase, neamul nostru românesc, familia noastră, în sînul căreia ne simţim fraţii unii cu alţii, gata să ne ajutăm ca fraţii, dar şi să ne iertăm unii altora tot frăţeşte! Să spunem deschis ce avem de spus, verde în faţă, româneşte! Fără ascunzişuri! Fără ranchiună! Fără duşmănie!… Frăţeşte! Şi iarăşi frăţeşte!
Căci fără frăţie nici nu poate fi gândită o vatră! Cu atât mai mult o Vatră Românească, fie-i numele în veac nepieritor, ca şi românul!

Ion Coja

*

— Acesta este discursul ţinut de dumneavoastră în mai 1990, la Conferinţa Naţională a Uniunii Vatra Românească şi publicat în „ Cele trei Crişuri”. Cu ce ne este util acest text?
— Este un text pe care am vrut să i-l trimit lui Culianu în America, dar n-am făcut-o deoarece nu reuşeam să-i fac rost de adresă, Silviu Angelescu m-a tot purtat cu vorba, dar şi cu gândul că este iminentă venirea lui Nené în România şi că atunci, regăsindu-ne după atâţia ani, printre alte multe pe care aveam să i le povestesc, se va număra şi „adevărul”
despre Vatra Românească… Recitit azi, acest text pune foarte bine în evidenţă cât de mare a fost minciuna cuprinsă în felul cum a fost prezentată Vatra Românească în mass media din străinătate, dar şi într-o bună parte a mass mediei româneşti.
— Cât este de reprezentativ acest text pentru Vatra Românească?
— Atât cât sunt eu de reprezentativ pentru Vatra Românească. Atunci, în mai 1990, participanţii la Conferinţa Naţională s-au regăsit atât de bine în acest text încât au vrut să mă facă pe mine preşedinte al Vatrei! Asta a fost poziţia Clujului, în mod deosebit. Am refuzat, susţinând că preşedintele trebuie să fie ardelean! Să locuiască în Ardeal!
— Nu credeţi că aţi greşit?
— Am făcut multe greşeli, cu toţii!
— Mai există azi Vatra Românească?
— Mata trebuie să înţelegi un lucru esenţial: apariţia Vatrei Româneşti, în februarie 1990, i-a surprins teribil de mult pe scenariştii evenimentelor din România. Toate partidele ar fi vrut să şi-o subordoneze. Eu, cu de la mine voie, mi-am asumat şi misiunea de a păstra Vatra Românească la echidistanţa care cu timpul ar fi pus Vatra într-o poziţie supra-ordonatoare faţă de partide. Şi asta trebuie să fie acţiunea ei, să ridice ideea de interes naţional deasupra agitaţiei politice, a luptei pentru putere dintre partide.
— N-aţi reuşit!
— Într-o audienţă la Ion Iliescu i-am cerut să sprijine material şi fără nici o condiţie atât Vatra Românească, cât şi Alianţa Civică, fiind ele două organizaţii capabile să organizeze „disponibilitatea extrem de mare pe care o au cetăţenii noştri, de a se dedica binelui comunitar, obştesc”.
— Iar domnul Ion Iliescu a ajutat numai Vatra Românească!
— A ajutat-o nu !… În primăvara lui ‚96 a venit la Vatra Românească din Bucureşti un emisar al Cotrocenilor, să ne întrebe dacă Vatra Românească ar fi dispusă să-1 sprijine pe Iliescu, la alegerile ce urmau să se ţină. I-am răspuns că îl vom ajuta cu tot entuziasmul şi că dl. Ion Iliescu poate conta pe noi, că va primi câte un vot pentru fiecare leu cu care a sprijinit
Vatra Românească! S-a mirat dl. A., să-i zicem, şi a trebuit să fiu desluşit: cred că este un preţ bun! Cine n-ar da un leu pentru un vot ?!… De ce vorbesc aşa ? Pentru că domnul Iliescu nu ne-a ajutat cu nimic, domnule A. Ba, când a văzut că nu ne poate controla, Iliescu a inventat societatea „Avram Iancu”, la concurenţă cu Vatra Românească ! Atât a fost de mărginit!… Iar
pentru „Avram Iancu” s-au găsit, încă de la înfiinţare, câteva sute de milioane! La fel, când au văzut că nu pot controla PUNR-ul, au înfiinţat partidul „România Mare”! Sperând că pe Vadim or să-l controleze mai uşor decât pe Radu Ciontea! Tot calcule deşuchiate! Clocite de strategii lui Iliescu!
— Cu toate acestea, a existat un sprijin al Vatrei pentru guvernanţii din perioada aceea.
— Vatra Românească a declarat, foarte clar, că nu face politică, deci ea recunoaşte rezultatul alegerilor, cu condiţia ca alegerile să fie corecte şi democratice. Adică sprijină guvernul, oricare ar fi el, şi-l ajută să se ţină pe linia interesului naţional. Dar nu avem preferinţă pentru un anumit partid!… Fireşte, asta în principiu. În realitate, cei mai mulţi din Vatră au fost, măcar la început, alături de Iliescu! Dar era şi normal, dacă-ţi aduci aminte cu ce procent a câştigat Iliescu alegerile din ’90!
— Nu mi-aţi răspuns la întrebare: mai există azi Vatra Românească?
— Ţi-am răspuns: încă de la început mulţi au vrut ca ea să nu mai existe! Şi s-a lucrat intens pentru asta! Inclusiv PUNR-ul care ar fi vrut ca Vatra să se declare un fel de „izvor de cadre” al PUNR!
— Şi n-a fost aşa ?
— Într-un fel, da. Căci toţi membrii fondatori ai PUNR au fost din Vatră, dar Vatra trebuia să trimită oameni în toate partidele! De încercat, a încercat!
— Dumneavoastră de ce n-aţi mers cu PUNR-ul ?
— Am fost membru fondator al PUNR, însă nu mi-au plăcut unele lucruri şi m-am dat mai deoparte!… Dar când am fost invitat de Victor Surdu să candidez pentru PDAR, i-am spus că intru în PDAR, accept, dar voi încerca să fac alianţă şi fuziune între PDAR, PUNR şi PNŢCD! Toate trei au o mare compatibilitate reciprocă şi împreună pot alcătui partidul conservator român.
— PCR!
— Da!… Exact! Şi n-ar fi fost rău deloc!
— Pe urmă, în ’96, v-aţi întors la PUNR!
— Hai s-o scurtăm! Văd eu unde baţi! Eu am trecut prin mai multe partide, dar nu ca să mă pricopsesc! Cu vreun câştig material sau de prestigiu!… Ci urmărind o idee! O idee pe care am exprimat-o şi înainte de ’89, iar după Revoluţie, când mi-a cerut Mihai Cârciog să¬-i dau un articol pentru „Expres”, care tocmai apăruse, i-am dat un text intitulat Sunt naţionalist. S-a publicat în mai multe ziare! Când toţi făceau spume la gură înjurând naţionalismul, eu am spus-o limpede, sunt naţionalist! Aşa cum sunt şi azi! Nu m-am abătut sau, mă rog, m-am străduit să nu mă abat nici cu o iotă de la această direcţie! Am fost consecvent acestei idei! Pe care am găsit-o mereu trădată şi uitată pe la toate partidele!
— Azi sunteţi în Dreapta Românească!
— Da, ne străduim cu toţii să facem din Dreapta Românească un partid naţionalist.
Dacă vom reuşi, va fi singurul partid naţionalist din România! Căci nu avem, deocamdată, nici un partid naţionalist! Şi punct, alte întrebări nu mai accept pe acest subiect! Nu vreau să-mi manipulez cititorii!…
— Domnule profesor, eu ştiu ce vorbeşte lumea şi de aceea insist, ca să vă ofer ocazia să lămuriţi lucrurile.
— Şi ce vorbeşte lumea?
— De fapt, nu lumea, ci unii critici ai dumneavoastră, despre faptul că aţi făcut parte din mai multe partide!
— Dacă aş fi putut, m-aş fi înscris în toate, căci în toate partidele era nevoie de cineva care să-i tragă de mânecă pe lideri şi să le aducă aminte că mai e şi Ţara, nu numai intrigile lor mărunte! Pe unde am fost, n-am cules nici un beneficiu material, ci am dat eu!, la fel cum am dat şi din prestigiul meu personal. Ar avea sens reproşul care mi se aduce dacă partidele noastre ar fi nişte instituţii serioase, demne de tot respectul! Or, nu este deloc aşa! Partidele noastre sunt o formă fără conţinut! Le-am spus-o de la tribuna Parlamentului, să nu-şi mai facă iluzii că reprezintă naţiunea română!… Iată, prestaţia mea în PDAR: după ce am intrat în PDAR, mi-am dat repede seama că este un partid controlat de cineva. La început am bănuit că e vorba de Ion Iliescu. După aceea mi-am dat seama că este vorba de cineva de deasupra lui Iliescu!
— Deasupra lui Iliescu?
— Nu mă întrerupe!… Dar ce înseamnă când spun că era un partid controlat? Evident, este vorba numai de liderul partidului şi, poate, de câţiva care l-au susţinut necondiţionat. Ceilalţi, majoritatea din biroul politic şi din partid, erau oameni foarte serioşi!… Dar, vezi, în democraţie majoritatea nu contează! Şi PDAR a ajuns ce a ajuns, adică a şi dispărut. Pentru că aşa au vrut muşchii unei persoane.
— Victor Surdu?
— Nu Victor Surdu, ci cel sau cei de care a ascultat Victor Surdu!
— Într-un interviu publicat în „Ultima oră” aţi făcut o dezvăluire foarte interesantă despre felul cum s-au numărat voturile la alegerile din 1992. N-aţi vrea să…
— Ba aş vrea să… Să aud ce ai înţeles şi ce ai reţinut dumneata. Ia să te văd!
— Păi, atunci, în 1992, PDAR-ului i-au lipsit 118 voturi ca să poată intra în Camera Deputaţilor. A prins Senatul, căci a avut la Senat câteva mii de voturi în plus, dar n-a mai prins şi Camera. Iar dumneavoastră susţineţi că încă dinainte de numărătoarea voturilor se hotărîse ca PDAR-ul să piardă la mustaţă Camera, cu numai câteva zeci de voturi, ca să se poată spune şi ca să se mire toată lumea cât de corect s-au numărat voturile. Cât de corecte au fost aşadar alegerile! Am rezumat corect?
— Corect!
— Dar cât de corect este că acest lucru nu l-aţi dezvăluit la timp?
— Nici eu nu l-am aflat a doua zi după alegeri. Când l-am aflat, l-am adus la cunoştinţa colegilor din Comitetul Director Naţional al PDAR, precizând că acest aranjament a fost făcut cu ştirea şi voia d-lui Victor Surdu! De asemenea, l-am adus la cunoştinţa ziariştilor, într-o conferinţă de presă. Nici un efect! Nici asupra Comitetului Director, nici asupra presei!…
— Înţeleg că PDSR-ul, care era la guvernare în 1992, a controlat alegerile şi a făcut ce a vrut!
— Cam aşa!
— De ce n-a mai reuşit să controleze la fel de bine şi alegerile din 1996?
— Eu cred că le-a controlat la fel de bine!… Numai că nu e vorba de PDSR, ci de cineva, să-i zicem o anumită instanţă …
— De ce nu-i spuneţi instituţie ?
— … o anumită instanţă, care în 1992 a susţinut PDSR-ul, iar în 1996 a considerat că e mai bine să se facă schimbarea în mai rău, şi să câştige Convenţia şi Constantinescu.
— Aveţi argumente?
— Mai multe. Îţi ofer unul: dintr-o discuţie cu domnul Hrebenciuc, purtată după alegerile din 1992, am înţeles că dînsul, deci staff-ul pedeserist, este în posesia unor lucruri foarte compromiţătoare despre Emil Constantinescu. M-am mirat că nu le-au folosit în 1992 şi m¬-am mirat şi mai mult că nu le-au folosit ulterior, în campania din 1996!
— Aţi aflat şi care erau acele lucruri compromiţătoare pentru Emil Constantinescu?
— Da!
— De ce nu le daţi publicităţii?
— Ca să nu fac jocul celor care vor demiterea lui Constantinescu pentru a fi înlocuit acesta, conform Constituţiei, cu preşedintele Senatului.
— Cu Petre Roman!
— În plus, despre una dintre potlogăriile, mai de tinereţe, dar nu tinerească, a lui Constantinescu, i-am dat toate datele unui ziarist. Când a vrut să le publice, Cotrocenii tocmai îi arătaseră directorului de la ziar pisica neagră şi-l potoliseră.
— Ce înseamnă „pisica neagră”?
— Depinde… Uneori înseamnă Garda financiară, alteori înseamnă un dosar penal ţinut la fezandare, sau prezenţa pe vreo listă Caritas.
— Şi în ce a constat potlogăria prezidenţială?
— În felul cum avocatul Doru Mutulescu a fost dat afară din facultate, pentru atitudine ostilă orânduirii socialiste. Cât de mult l-a ajutat atunci, în şedinţa UTC cu pricina, bunul său coleg Emil Constantinescu!
— Vreţi să spuneţi că l-a ajutat să fie dat afară?
— Mda! Aşa susţine Doru Mutulescu, iar presa noastră nu se arată deloc interesată de o astfel de informaţie!
— Alte potlogării?
— Ne depărtăm prea mult de subiect! Cele relatate mai sus îşi au locul în cartea noastră, căci pun în evidenţă manipularea de care avem parte noi, azi, manipularea noastră cea de toate zilele!… Din tot ce s-a întâmplat în 1989-1990, în hăţişul de sfori întinse pentru a ne manipula şi prosti cât mai bine, un singur eveniment important din viaţa României s-a petrecut în afara acestei manipulări, sub imperiul necesităţii, al nevoii neamului: apariţia Uniunii Vatra Românească!… Nimeni n-a prevăzut-o, nimeni n-a programat-o!…
— Ulterior însă n-a încăput şi ea pe mâna marelui manipulator? A manipulării, în general?
— Asta-i altă poveste! Dar, oricum, nu integral.
— Deci Vatra Românească mai există!
— Mai există, lucrează însă la lichidarea ei câţiva profesionişti de marcă, dacă vor reuşi să-şi facă treaba, va fi să înfiinţăm o altă Vatră. O organizaţie de tipul celei care a vrut să fie Vatra Românească este una din condiţiile salvării noastre ca neam!
— Cei care lucrează împotriva ei îşi dau seama de asta?
— Nu! Singurii care-şi dau seama sunt cei care au comandat desfiinţarea Vatrei Româneşti!
— Cine sunt ăştia?
— Mănăstire-ntr-un picior…