Mai spun o dată: „Românii și maghiarii au azi, mai mult ca oricând în istoria lor, motive să se solidarizeze pentru a răspunde multiplelor și complicatelor provocări cu care istoria îi confruntă.”
…Printre pricinile care îi împiedică pe maghiari să simtă acest imperativ, la loc de frunte se află Trianonul, amintirea „de neșters” a deciziei luate la sfârșitul Marelui Război, în urmă cu 90 de ani. Maghiarii obișnuiesc să spună că atunci li s-au luat două treimi din țară, din Ungaria. Li s-a luat, adică au fost victimele unui abuz, ale unei injustiții strigătoare la cer…
Din păcate, lucrurile nu stau deloc așa. Îi invit pe confrații unguri să facă un examen lucid al datelor aflate în joc. Afirm mai întâi că la data Trianonului nu a existat pe harta Europei o țară, un stat numit Ungaria. Ceea ce maghiarii numesc Ungaria Mare a fost o parte din imperiul habsburgic dată spre administrare Budapestei la 1867, gest prin care nu a apărut un stat nou, ci doar s-a efectuat o manevră politică neinspirată prin care curtea imperială de la Viena a încercat să evite soluția firească a unei federalizări a imperiului. Instituirea dualismului a grăbit prăbușirea imperiului habsurgic. A fost deșartă și contraproductivă speranța Vienei că tendințeșe separatiste ale popoarelor din imperiu pot fi anihilate sau măcar potolite pentru o vreme dacă la guvernarea țării va fi asociată una dintre aceste populații, transformând-o din entitate etnică asuprită în națiune asupritoare, privilegiată, alături de austrieci. Se poate spune că prin instaurarea dualismului austro-ungar, acceptat cu entuziasm de clasa politică ungară, între maghiari și idealurile revoluționarilor dela 1848 s-a produs o ruptură totală, maghiarii acceptând să coalizeze cu adversarul, împotriva aliaților firești, de odinioară. Ungaria a pierdut atunci și pe parcursul anilor următori foarte mult din simpatia internațională pe care o dobândiseră tinerii revoluționari maghiari ca luptători pentru libertate și dreptate la 1848.
Peste noapte, Imperiul habsburgic a devenit așadar Austro-Ungaria. Numai că în jumătatea de țară pusă la dispoziția Budapestei spre administrare, impropriu numită Ungaria Mare, etnicii maghiari erau cu câteva procente sub 40% din populație. Nici măcar în statul ungar care a dispărut la Mohaci, în 1527, maghiarii nu au fost o populație majoritară. Erau zone locuite de o majoritate ungurească și zone în care maghiarii erau minoritari sau cu totul inexistenți. Maghiarii nu au fost niciodată majoritari în propria țară, înainte de 1920.
Se poate spune că abia prin Tratatul de la Trianon ungurii ajung, pentru prima oară, să fie majoritari în propria țară și să se constituie într-un stat propriu zis național, iar nu multi-național! Dacă în tot răul e și un bine, e timpul ca în conștiința publică maghiară să-și găsească locul și acest adevăr. Îl mai enunțăm o dată: prin Tratatul de la Trianon re-apare pe harta lumii statul ungar, după aproape patru secole de la dispariția sa. Iar pentru prima oară în istoria maghiarimii, statul ungar s-a întemeiat pe o majoritate etnică maghiară, putând fi numit stat național!
De asemenea, se cuvine să ne aducem aminte cum s-a ajuns în 1867 la dualismul austro-ungar, pe care l-a „desființat” Trianonul: nu prin acte de vitejie pe câmpul de onoare militară și sacrificiu suprem – acte care altminteri nu au lipsit din istoria vecinilor noștri, ci printr-un act de cancelarie, rezultat al unor intrigi de culise. A fost opera cancelarului Bismarck, care încerca prin politicienii maghiari să submineze relațiile excelente dintre Franța și Austria. Politicienii maghiari i-au făcut jocul, astfel că în războiul franco-prusac din 1870-71, izbucnit la trei ani după instaurarea dualismului, Austria și-a încălcat cuvîntul dat și nu a mai intervenit în sprijinul Franței, așa cum se angajase prin tratate semnate anterior dualismului. Gest jenant pentru onoarea habsburgilor, datorat integral duplicității ministrului de externe maghiar…
Mai sunt și alte motive pentru a considera că apariția Austro-Ungariei s-a produs în condiții jenante pentru onoarea maghiară! Dualismul a fost o soluție politică bizară, artificială, tranzitorie, în mod evident fără viitor durabil. Această formulă, cu totul neobișnuită, nu putea dăinui și a generat în mod firesc soluția Trianon, pe care istoria a consemnat-o. O soluție sigur imperfectă, care i-a nemulțumit și pe români în anumite privințe, dar mult mai apropiată de realitatea faptelor, de imperativul justiției, decât dualismul.
Dacă e ceva de regretat, nu este dispariția Ungariei Mari, ci dispariția Imperiului habsburgic, a cărui federalizare – zic unii, dacă s-ar fi produs din timp, ar fi ridicat bariera cea mai sigură în fața apariției și expansiunii comunismului bolșevic, ar fi scutit omenirea de Primul Război Mondial… Deci și de al Doilea! În plus, o federalizare a Imperiului Habsburgic, pe care a împiedicat-o struțo-cămila numită dualismul austro-ungar, putea fi sămânța unei structurări la nivel european mai organic gândită și realizată decât cea de care avem azi parte… (Vezi viziunea lui Aurel Popovici asupra Europei.) La nevoie, putem discuta din această perspectivă cât de vinovată este față de întreaga omenire obtuzitatea unor politicieni unguri, care, la sfârșit de secol 19 și începutul următorului, nu au putut să vadă mai departe de fala lor stupidă de a se ști asociați ai Curții imperiale de la Viena. Asociați cum nu se putea mai păguboși…
Caracterul artificial al oricărui conglomerat etnic predispune la destrămare politică, iar regretul și nostalgia după Ungaria Mare, deși este de înțeles la nivelul semidoctului de pe uliță, nu credem că este cazul să genereze la nesfârșit ostilitate și spirit de revanșă. Asemenea resentimente sunt contrare unei judecăți corecte asupra istoriei, dar sunt potrivnice și intereselor autentic maghiare, vitale. Aceste interese vitale impun mai degrabă o strânsă conlucrare a românilor și maghiarilor, îndeosebi la nivelul forțelor politice propriu zis naționaliste, patriotice.
Alt motiv care tensionează relațiile dintre cele două state a început să fie invocat după 1990. A fost descoperit – sau, mai exact spus, inventat, de specialiștii cu care se consultă UDMR. Aceștia, citind cu lupa documentele legate de Proclamația de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, au descoperit că participanții la acea mare adunare și-au luat anumite angajamente pe care ulterior, inclusiv după 1990, nu le-au mai respectat. Anume angajamentul că în România de după 1 Decembrie 1918 toate minoritățile vor avea dreptul să-și păstreze identitatea națională prin folosirea limbii materne în școală, în justiție și administrație, prin participare la viața parlamentară și publică proporțională cu numărul persoanelor care aparțin acelei etnii. Angajamente generoase, la care eu, ca român, subscriu și azi.
De ce, totuși, nu au fost integral respectate aceste frumoase promisiuni? Simplu de ce: punându-și semnătura sub aceste promisiuni în numele poporului român, autorii proclamației au sperat că li se va alătura și semnătura vecinilor noștri, din toate cele patru zări! Au sperat că factorii de decizie politică din țările vecine vor promova aceleași principii! Nu puteau fi respectate principiile de la Alba Iulia în mod unilateral, numai de români, ci era firesc și obligatoriu să se instituie un raport de reciprocitate, de simetrie. Noi, românii, la Alba Iulia, precum și înainte și după, până azi, am sperat și tot sperăm ca românii din țările vecine să aibă parte de un tratament similar celui de care au parte în România minoritarii! Speranță deșartă!… După Trianon, în statul național numit Ungaria au rămas să trăiască ca minoritari peste 300.000 de români. În mai puțin de un secol s-a ales praful de ei: azi mai sunt numai 30.000, adică o zecime din românii noștri… O soartă asemănătoare au avut și alți minoritari: din 700.000 de etnici germani au mai rămas câteva zeci de mii, restul au dispărut! Nu atât prin emigrare, cât mai ales prin deznaționalizare, prin maghiarizare. Maghiarizarea germanilor s-a produs chiar și în România, imediat după 1945, prin comuniștii maghiari și prin biserica reformată, sub amenințarea că numai germanii (e vorba mai ales de șvabi) care se declară maghiari vor scăpa de deportarea în Siberia ca naziști…
Să amintim ce s-a întâmplat cu maghiarii din România, din Transilvania? Numeric, aceștia au crescut. Proporțional, au dat înapoi cu câteva procente. Dacă compari situația maghiarilor din România cu situația maghiarilor din Ungaria constați că declinul demografic din Ungaria nu i-a afectat și pe maghiarii din România!… Nota bene: este de ținut minte un calcul: dacă în România de azi s-ar aplica întocmai principiile de la Alba Iulia, iar fiecare naționalitate ar fi reprezentată în mod proporțional în viața politică, în Parlamentul României ar fi azi mult mai puțini maghiari și mult mai mulți români!
Pe maghiarii din Transilvania nu-i paște pericolul de a fi deznaționalizați prin românizare. Dacă procentul de români din Transilvania a crescut după 1918, acest fenomen nu s-a produs prin românizarea secuilor ori a maghiarilor, ci se datorează plecării germanilor, venirii unor români din alte ținuturi românești – olteni și, mai ales, moldoveni, precum și natalității mai bune a românilor. În Transilvania după 1918 nu s-a dus o politică de deznaționalizare prin românizare, așa cum s-a dus înainte, dar și după 1918 în Ungaria. Budapesta a dus o politică de maghiarizare asupra tuturor minoritarilor, dar îndeosebi asupra românilor. Cu toate acestea cifra maghiarilor din Ungaria a bătut pasul pe loc sau în retragere! S-au împuținat germanii și românii din Ungaria, dar s-au împuținat și maghiarii! Numai țiganii s-au înmulțit și au căpătat o pondere în viața publică cu totul neașteptată, devenind, ca și în România, o problemă ce nu mai poate fi ocolită, ignorată. Lucrurile sunt arhicunoscute, nici nu e nevoie să aduc probe!
În fine, în ultima vreme s-a mai ivit un motiv pentru tensionarea relațiilor noastre: De ce românii și-au pus zi de sărbătoare la 1 Decembrie?… Chipurile, este o dovadă de cinism, făcând vizibilă dorința de a-i umili pe maghiari, pe concetățenii noștri maghiari, în primul rând. Cum să se recunoască ei, ca cetățeni ai României, în această zi? Ce să serbeze ei?!
Discuția pe acest subiect este neserioasă! Rar se întâmplă în lume când într-o țară ziua națională este pe placul tuturor! Bunăoară Franța, prin ziua de 14 iulie aduce regaliștilor francezi, nu puțini, amintirea unor masacre cumplite, nejustificate, rușinoase în absolut! La rigoare, și nu neapărat în glumă – glumă proastă? glumă bună?, am putea spune că maghiarii din România ar putea sărbători faptul că la 1 Decembrie au intrat sub ocrotirea unui sistem de protecție a minoritarilor care le-a asigurat maghiarilor din România o evoluție demografică mai bună decât a maghiarilor din …Ungaria!
Dar hai să vedem care sunt pericolele care-i pasc azi pe maghiarii din Transilvania? Firește, această întrebare eu unul mi-o pun în plan secundar, după ce fac inventarul pericolelor care îi pasc pe românii din Transilvania și din România. De douăzeci de ani – ca să nu mă plâng că și dinainte de 1990, am fost sensibil la acest subiect. Această preocupare nu mi-a făcut viața mai ușoară, dimpotrivă. De-a lungul anilor am identificat mai multe primejdii, sau provocări cum se numesc astăzi. Notă: Termenul provocare este nepotrivit, căci gestul provocării – bunăoară la un duel, are în el ceva cavaleresc, eroic, bărbătesc. Iar primejdiile cu care ne confruntăm azi sunt de cele mai multe ori ascunse, ocultate cu grijă, generate de ființe și instituții lipsite de demnitate, de cavalerism și onoare, impulsionate de o josnicie fără seamăn în istorie. Fără să le fac acum un inventar, aceste primejdii le-am subsumat unui termen, unui cuvînt care nu a existat înainte de 1990: procesul de DEROMÂNIZARE!
Cu câțiva ani în urmă, la Sala Dalles, eu și colegii mei din Vatra Românească am organizat o dezbatere publică pe acest subiect: DE-ROMÂNIZAREA ROMÂNIEI… În ce constă această deromânizare? Din păcate ea afectează toate nivelurile și toate componentele vieții naționale. Nu e cazul să intrăm în detalii… Pot fi găsite pe HYPERLINK „http://www.ioncoja.ro” www.ioncoja.ro , precum și într-o mulțime de materiale care circulă pe Internet. Nimeni nu se mai ostenește și nici nu îndrăznește, în fața evidențelor, să nege realitatea dureroasă a acestui proces…
În Ungaria se vorbește, de asemenea, de o DE-MAGHIARIZARE A UNGARIEI. Se vorbește de mai multă vreme și în termeni mai dramatici. Se pare că vecinii – era să zic frații noștri din Vest, sunt cu un pas mai aproape de buza prăpastiei… Nu avem niciun motiv de bucurie dacă ungurii sunt mai expuși decât noi, atâta vreme cât primejdia este aceeași. Molohul, Fiara apocaliptică de care trebuie să ne ferim și noi, și ungurii, nu este una care, dacă va înhăța și mistui mai întâi pe unii dintre noi, se va sătura astfel și se va astâmpăra măcar pentru o vreme. Dimpotrivă, de îndată ce ne va înghiți pe unii dintre noi, ceilalți sunt în primejdie și mai mare. Iar ceea ce e de așteptat este ca soarta noastră să fie aceeași și concomitentă: DISPARIȚIA DE PE HARTA LUMII A ROMÂNIEI ȘI UNGARIEI!… Oameni buni, se lucrează la acest proiect, cu mult sîrg și cu mijloace dramatic de eficiente, deja cu rezultate pe măsură! Mergem în momentul de față în această direcție și foarte puțini dintre noi își dau seama!
Evident, dacă Ungaria dispare, România nu se va face mai mare! Și invers, dacă România, așa cum vor unii dintre marii sforari ai lumii, va dispărea, asta nu se va întâmpla în beneficiul Ungariei!… Cred că de aici trebuie plecat. Cei ce vor să facă ceva pentru salvarea neamului lor unguresc sau românesc trebuie, mai înainte de orice, să se pătrundă de acest adevăr: în viitorul apropiat, orice gest sau act de dezbinare între români și maghiari, orice adversitate între noi, nu poate produce decât un singur beneficiar, un singur câștigător: fiara numită eufemistic mondializare, societate deschisă, noua ordine mondială etc.
Firește, există un contencios între români și maghiari, moștenit din istorie, care nu este ușor de uitat și nici nu este cazul să-l dăm uitării. Trebuie doar dat puțin la o parte, lăsată pentru altădată, pentru vremuri mai bune, redeschiderea acestui contencios, după ce ne vom asigura că putem conta pe viitorul nostru. Altminteri ar fi de tot caraghiozlîcul să urcăm treptele eșafodului legați cu același lanț și înjurându-ne mai departe pe tema dreptului istoric al primului ocupant, al primului venit în Transilvania!… Puțin le pasă de aceste povești celor care vor veni după noi să impună dreptul celui mai nou ocupant! Dreptul ultimului ocupant! Dreptul celui puternic! Cum să nu prevaleze, dacă ne vom lăsa ocupați și chiar desființați?!
În fapt, România și Ungaria sunt țări ocupate deja! Au fost ocupate și sunt azi exploatate de același monstru fără nume, fără adresă de Email, fără firmă la poartă, fără poartă! Fără sediu! Difuz prin labirintul financiar al planetei. Nu suntem ocupați militar, de o armată care a apărut la hotarele țării și le-au luat cu asalt, bărbătește. Cinstit, aș zice. Ci suntem ocupați prin semnarea unor hârtii, a unor contracte și angajamente înrobitoare, aduse în serviete elegante, de indivizi îmbrăcați ca niște domni, care îți cer să-i tratezi ca pe niște gentlemani, iar cei mai mulți dintre noi chiar cred că au de-a face cu niște gentlemani, iar nu cu niște asasini plătiți, asasini economici, cum bine li s-a spus. Asasini deopotrivă politici, veritabili genocizi! Căci acești criminali plănuiesc să asasineeze popoare, vaste comunități multinaționale, distrugând și urâțind viața a sute de milioane de oameni.
Însă de aici vine, cel puțin pentru subsemnatul, și semnul cel bun al speranței. Asasinii aceștia s-au dezlănțuit nu numai împotriva noastră, ci acționează la scară planetară. Au o putere financiară și logistică fantastică, cum n-a mai avut nimeni în istorie. Mai mare decât puterea lor imensă nu este decât nebunia lor! Ei merg spre pierzanie, este lucru sigur! Dar pericolul este ca în prăbușirea lor luciferică să fie antrenată întreaga omenire! Să fie antrenate vaste și numeroase comunități nevinovate! Popoare și neamuri care vor să-și trăiască în tihnă șansa accesului la civilizație, la bunăstare și demnitate, sunt nevoite să-și târâie existența de azi pe mâine, fără niciun orizont metafizic, fără acces la idealitatea lumii. Printre aceste popoare, și noi, românii și maghiarii, suntem tot mai afund împinși de nevăzuții opresori.
Între noi, români și maghiari, nu există numai un contencios supra-încărcat, greu de soluționat în viitorul apropiat. Între noi mai există însă și câteva momente – din păcate nu foarte multe, dar suficiente ca sămînță a viitorului, evenimente desfășurate cu participarea unor naționaliști autentici, români și maghiari, între care nu funcționa niciun calcul politic mărunt, meschin, ci numai, în absolut trăită, nevoia de adevăr. Activiștii globalizării, alde Lucian Boia și alți istoriografi eiusdem farinae, ne-au ajutat să uităm ori să nu aflăm nicicum că între români și maghiari au existat și momente sau evenimente desfășurate sub semnul prețuirii și al deplinei identități, la nivelul cel mai important pentru istorie: la nivelul naționalismului autentic. La acest nivel maghiarii au fost sensibili, bunăoară, la marea tragedie pe care au trăit-o românii sub regele sperjur, dedicat trup și suflet Fiarei apocaliptice: asasinarea Căpitanului și a celor peste trei sute de camarazi ai săi, floarea junimii românești interbelice… Compasiunea maghiară pentru martiriul legionar o rememorăm în această pagină fugară ca pe un semn că soluția izbăvitoare ne este la îndemână și ne-o sugerează naționaliștii interbelici: mondializarea opoziției la mondializare! Altfel spus, în termenii legionari interbelici, va fi să răzbim organizând în replică INTERNAȚIONALA NAȚIONALIȘTILOR! Pe această baricadă românii și maghiarii vor avea de luptat și de murit umăr la umăr! N-am nicio îndoială că numai așa vom răzbi! Doamne, ajută!
Ion Coja