Cine minte? Ilya Ehrenburg sau Vasile Grossman?

Publicăm acest text mai vechi, pentru cei care au aflat că un român de două parale duzina a făcut un film privind atrocitățile românești comise la Odessa… Demonstrația imbecilului de bazează pe mărturia „ultimului supraviețuitor”, un biet ovrei senil și speriat, dacă nu cumva și puțin escroc!

*

*

Vasile Grossman: « Regimul românesc de ocupaţie a Transnistriei a fost aproape plăcut »

Când e să alegi între doi evrei: Ilya Ehrenburg sau Vasile Grossman?

Am primit mai demult textul ce urmează, purtând titlul Ilya Ehrenburg în librăriile americane. Îl public îngăduindu-mi să-l însoţesc de un comentariu menit să ajute cititorul să perceapă mai bine importanţa notelor de lectură ale domnului Ion Ispas. Aşadar :

Ilya Ehrenburg în librăriile americane

Răsfoind diverse lucrări istorice din perioada ultimului război mondial am dat, la bibliografia care se referea la Odessa, de mai multe ori peste numele lui Ilya Ehrenburg, ca unul din cei mai vehemenţi acuzatori ai armatei române. Am vrut să aflu mai multe despre el, dar enciclopediile consultate erau sărace în informatii . Encyclopedia iudaica, din 1971, îi prezinta pe larg viaţa şi opera, în vol. 5, unde, la pag. 506, găsim următoarea explicaţie: “Activităţile sale din ultimul timp aveau destul de frecvent aspectul unui oportunism cinic, la fel alura sa de mai târziu de campion al libertăţii ar fi putut fi dictată de dorinţa sa de a-şi ispăşi vina de complice moral la crimele lui Stalin.” Este o formulare elegantă pentru că, vom vedea mai jos, Stalin doar a aprobat şi încurajat instigarea la crimă în masă a lui Ehrenburg făcută prin ziarul armatei roşii. Elanul aparte al lui Ilya Ehrenburg, răzbunător şi instigator la uciderea prizonierilor, i-a aparţint în întregime acestuia.
Despre caracterul lui Ilya Ehrenburg am gasit câte ceva şi în Stalin, a biography, de Robert Service,The Beltknop Press of Universites Press, Cambridge, 2006, unde la pag.543 găsim următoarea relatare: ”Ilya Ehrenburg a stârnit furia liderului când a declarat că filmul făcut dupa romanul Tînăra Gardă de Alexandre Fadeev este fără valoare: – Unde sunt tinerii lăsaţi să piară în oraşul capturat de nazişti ? – Unde a fost organizaţia de komsomol ? – Unde a fost secretarul de partid ?” Cu alte cuvinte, Fadeev nu a făcut un roman de « adevărată propagandă », aşa cum ştia să facă el, bătrânul bolşevic.
În lucrarea “A writer at war, Vasily Grossman, A soviet journalist with the Red Army 1941 –1945″ editată şi tradusă de Antony Beenor si Liuba Vinogradova , editura Vintage, 2005, pe baza notiţelor rămase şi a articolelor din ziarul armatei Krasnaya Zvezda, la pag.243 aflăm că ”În noembrie 1941 , Ehrenburg l-a auzit pe Mihail Şolohov,autorul romanului Pe Donul liniştit, făcând remarci antisemite:
–Tu ai luptat, i-a spus Şolohov lui Ehrenburg, dar în acest timp Abraham îşi vedea de afaceri în Taşkent !
Ehrenburg a explodat, numindu-l pe Şolohov ”instigator la pogromuri”. Grossman a auzit apoi aceste cuvinte spuse de Ehrenburg, reproduse de toţi militariii evrei pe care el i-a întâlnit pe front”.
Iată cum o discuţie la o cafea sau un pahar de vin între doi colegi scriitori, în care unul îl tachineaza pe celălalt cu o glumă nevinovată, chiar dacă Ehrenburg n-a gustat-o, dându-i conotaţii apocaliptice, în loc să rămână acolo, între ei, este făcută publică, transformându-se în delaţiune. Acest lucru nu l-a deranjat şi pe Grossman, chiar evreu fiind. Şolohov a scăpat uşor în urma acestui denunţ, NKDV-ul n-a reacţionat, probabil luând-o tot ca o glumă.
O altă lucrare, ”The Siege of Budapest – 100 Days in World War II“ de Krisztian Ungvary, Yale University Press, New Haven, London, 2005, la pag.336 îl prezintă în postura sa adevărată pe Ilya Ehrenburg: “În lucrarea sa de propagandă ‘The German’, autorul sovietic Ilya Ehrenburg numea fără ezitare pe germanii obişnuiţi înrolaţi ,’criminali ‘,’fiare salbatice ‘ sau ‘şobolani’ şi a declarat ‘Noi nu-i privim ca făpturi umane ‘……Europa trebuie să ştie că un german bun este un german mort’ (…) “Articolele lui Ehrenburg şi ale colegilor săi care au apărut pe prima pagină a ziarelor de front, începând cu iulie 1941, erau obligatoriu citite militarilor armatei roşii. Starea de spirit astfel creată a fost responsabilă pentru moartea multor prizonieri germani.”
Probabil că într-un mod asemănător au fost prezentaţi şi soldaţii români pentru că şi mulţi dintre prizonierii români au avut aceeaşi soartă ca şi prizonierii germani. Grossman în notiţele sale, din cartea sus amintită, la pag. 192, referitor la bătălia de la Stalingrad, descrie ce a văzut : “Trupele române, îmbrăcate în uniforme maro şi căciuli din blană de oaie, nu aveau echipament modern, tunuri antitank etc. Ei curând au lăsat jos armele şi au strigat ‘Antonescu kaput ‘, dar aceasta desigur că nu le-a salva. Mii de prizonieri cu mâinile goale au fost impuşcaţi, iar drumurile îngheţate erau pline de rămăşiţele armatei învinse.”
Incitarea la crimă practicată sistematic în publicistica lui Ilya Ehrenburg este remarcată şi în cartea “No simply victory , World War II in Europe 1939 – 1945,“ de Norman Davies, editura Viking, 2006, unde la pag.340 se spune: ”Climatul de violenţă care a încurajat astfel de crime a fost creat de persoane oficiale care chemau la răzbunare, de exemplu romancierul Ilya Ehrenburg ale cărui articolele pline de valuri de sânge apăreau in ziarul Steaua Roşie al armatei roşii. Ehrenburg nu incita în mod explicit la violenţă, cum cerea Gobbeles, dar în mod categoric a avut un rol important pentru tot ce s-a întâmplat. Lev Kopelev, mai târziu un faimos scriitor, a fost arestat de NKDV pentru că l-a criticat pe Ehrenburg şi pentru răspândirea propagandei burgheze a umanismului şi pentru că ţinea parte inamicului.”
Ehrenburg a fost răsplătit pentru activitatea sa cu premiul Stalin, care oficial l-a primit pentru romanul “Căderea Parisului“, în realitate pentru articolele din ziarul armatei. Pe lista înaintată pentru premiere lui Stalin era trecut şi Vasili Grossman, dar Stalin l-a tăiat, articolele sale nefiind atât de incitante la răzbunare.
Trebuie menţionat că toate articolele din Krasnaia zvezda erau citite de Stalin, nimic nu apărea fără aprobarea lui, asa de mare importanţă acorda Stalin propagandei. Ziarul era citit de politruci obligatoriu tuturor soldaţilor. Norman Davies mai scrie în cartea sus amintită la pag. 452 că “Molotov a spus odată că Ehrenburg valorează cât cateva divizii“.
Ehrenburg si Grossman, amândoi erau evrei ucrainieni, au scris împreună şi o “Carte Neagră“, The Black Book, iar al doilea a depus mărturie şi la Tribunalul de la Nurenberg sub forma unui articol referitor la lagărul de la Treblinka unde a intrat odată cu armata roşie, probabil erau şi prieteni, totuşi total diferiţi ca caracter.
Nu am citit descrierea Odessei făcută de Ehrenburg după aruncarea în aer a clădirii în care se afla Comandamentul militar român. În toată literatura holocaustului, inspirată de propaganda sovietică, se face mare caz de represaliile care au urmat. Cât au fost de reale aceste represalii şi la ce dimensiuni? Altminteri, orice armată, inclusiv cea a Israelului de azi, în situaţii de acest gen recurge la represalii disproporţionate, având toată acoperirea morală şi juridică.
Vasili Grossman, în calitate de corespondent de război, a intrat in Odessa odată cu trupele sovietice. Iată descrierea din notiţele sale din timpul războiului, pag. 266: “Odessa a fost în sfârşit securizată în 10 aprilie 1944. Garnizoana ei a fost formată, în principal, de Armata a-III-a română. Regimul de ocupaţie a Ukrainei de sud – vest sub români a fost aproape plăcut (gentle, în engleză ) în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei. Ziua după capturarea Odessei. Portul este gol. Norişori de fum. (…) Inscripţii la intrarea în cantinele româneşti ‘Intrarea interzisă germanilor ‘.
Prima şedinţă a OBCOM ( Comitetul regional al Partidului comunist) Odessa… Secretarul OBCOM m-a invitat să particip . (…) Se găseau acolo multe alimente, zahăr, prăjituri, făină. Gazdele ofereau acestea nu atât din politeţe cât mai ales ca să arate regretele românilor pentru ce au lăsat. (…) Darea de seama a secretarului OBCOM Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi . Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12 000 de oameni. În noembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite . Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ‘ să mergem la împuşcat ‘. Ei ucideau oamenii în grupuri separate. (… ). Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu , doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost aproape 90 000 . Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România. “
Binenţeles că semenea însemnări nu au apărut şi nu puteau apărea în ziarul armatei. Este şi meritul celor care au tradus şi publicat notiţele lui Grossman, Antony Beevor si Liuba Vinogradova, că nu le-au “trecut cu vederea “ şi le-au publicat aşa cum au fost scrise, chiar dacă nu sunt pe placul autorilor şi falşilor martori care au pus în cârca românilor tot ce s-a întâmplat in Transnistria. Iată că secretarul de partid comunist din Odessa, la câteva zile după retragerea românilor nu are nimic de reproşat românilor, nu ştie nimic de “grozăviile“ făcute la cucerirea Odessei. De ce ? Simplu: pentru că acele grozăvii au fost inventate ani mulţi după 1944. Aşa se explică şi de ce Tribunalul poporului din Odessa l-a găsit nevinovat pe guvernatorul Alexianu, singurul guvernator pe care sovieticii nu l-au condamnat la moarte după război: niciun localnic, trăitor sub guvernarea lui George Alexianu, nu a avut ceva de reclamat în faţa tribunalului împotriva felului cum George Alexianu a administrat regiunea.
Tot Grossman explică în notiţele sale de ce au fost atât de porniţi ucrainienii împotriva evreilor, astfel la pag.VIII aflăm că “În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva culacilor (a chiaburilor) şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete si moartea a şapte milioane de oameni. (…) Agenţii stalinişti au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.” Nici de data aceasta nu apare implicarea românilor în acţiunile ucrainienilor. Desigur că sovieticilor nu le convenea să se afle despre ce au făcut ucrainienii, în fond Ucraina făcea parte din URSS, aşa că le-a convenit ca totul să fie pus pe seama germanilor şi a românilor, un rol important în montarea acestui neadevăr avându-l Ilya Ehrenburg.
O persoană ca Ilya Ehrenburg, devotată trup şi suflet ideologiei bolşevice, denunţător, propagandist apreciat şi răsplătit, oportunist cinic, instigator la crimă, poate oare să constituie o sursă credibilă în aflarea adevărului? Răspunsul este categoric nu. O parte din autorii cărţilor despre holocaust şi-au dat seama de acest lucru şi nu-l mai citează la bibliografie. De exemplu Martin Gilbert, autorul cărţii “The Holocaust : a history of the Jews of Europe during the Second World War. An Owl book”, editura Henry Holt and Company, New York, 1987, la pag 218, unde se referă la represaliile de la Odessa, dă ca sursă bibliografică pe M. Carp, cu Cartea neagră, Bucharest 1947, volume 3, page 208. Tare mă tem însă că în spatele lui Matatias Carp se află tot Ilya Ehrenburg.

Ioan Ispas

Iată şi câteva comentarii, oarecum în ordinea din text a pasajelor care m-au stârnit cu aceste mici adausuri. Nu vreau în felul acesta decât să pun mai bine în valoare un text atât de binevenit. Precizez că sublinierile efectuate pe textul dlui Ispas îmi aparţin.
…Aşadar, Ilya Ehrenburg este cel care a lansat formula deplorabilă un german bun este un german mort, după care ulterior au apărut parafrazele un indian bun este un indian mort ş.a.m.d., inclusiv, fireşte, un evreu bun este un evreu mort. Un oarecare Michael Schafir susţinea recent în Contemporanul (nr.5, 2009) că această blasfemie a fost lansată de legionari. Îl invit pe individ să dea citatul legionar respectiv sau măcar unul apropiat ca nemernicie… Nu! Şi de data aceasta prioritatea şi originalitatea este sută la sută …ne-creştină! Iudeo-bolşevică! (Dacă sunt motive serioase pentru a contesta conceptul «iudeo-bolşevism», argumnetele respective cad toate dinaintea impozantei mărturii pe care o depune Ilya Ehrenburg prin tot ce a făcut, nefericitul…)
…Nu ştiam că Ilya Ehrenburg a fost co-autor la o Carte(a) Neagră scrisă împreună cu Vasile Grossman. Ar fi de văzut în ce măsură această carte seamănă cu Cartea Neagră scrisă la Bucureşti de Matatias Carp. Asemănările nu ar fi deloc întâmplătoare, căci la vremea aceea, anii 1945-50, toată lumea ştia că Ilya Ehrenburg participase la scrierea cărţii de la Bucureşti. De ce ar fi importantă stabilirea unei eventuale filiaţii? Pentru că pierderea credibilităţii, de care suferă azi numele lui Ilya Ehrenburg, s-ar răsfrânge astfel, într-un mod binemeritat, şi asupra lui Matatias Carp, a Cărţii Negre de la Bucureşti, o carte pe cât de ticăloasă pe atât de prostănacă.
…În mod deosebit devine interesant acest Vasile Grossman. Mai întâi e de aflat ce conţinea mărturia sa despre lagărul de la Treblinka, depusă în faţa marelui tribunal de la Nuremberg. Localitatea Treblinka face parte din geografia Holocaustului din Transnistria şi e de aşteptat ca textul în cauză să conţină informaţiile cele mai credibile. În mod normal, la câţi bani a cheltuit ca să nu spună nimic clar şi concludent, Comisia Wiesel ar fi trebuit să ajungă şi la acest document.
…Onestitatea lui Vasile Grossman (sper să nu fie relativă, prin comparaţie cu Ilya Ehrenburg) rezultă din notiţele sale publicate în volum de Anthony Beevor şi Liuba Vinogradova, din care cităm mai întâi aprecierea generală : sub români, « regimul de ocupaţie a Ucrainei a fost aproape plăcut » (gentle, în engleză). O asemenea apreciere este în totală contradicţie cu scrierile holocaustizante, dar se află în deplină consonanţă cu documentele cele mai sigure, printre care în primul rând un fapt, insuficient mediatizat, asupra căruia atragem în mod special atenţia cititorilor noştri, detaliind informaţia oferită şi de dl Ioan Ispas : la sfârşitul războiului, din ordinul lui Stalin, toţi cei care au îndeplinit funcţia de guvernator al unui teritoriu sovietic ocupat de germani au fost arestaţi şi puşi să dea socoteală de faptele lor chiar la locul faptei, adică în capitala respectivului guvernamînt, în faţa locuitorilor. Cu consemnul că vor fi condamnaţi la moarte pentru cel mai mic abuz de care se va plânge cineva că l-a suferit din partea acuzatului. Au fost aduşi astfel la judecata poporului unsprezece foşti guvernatori, de diverse etnii, printre care şi românul George Alexianu, guvernator vreme de aproape 3 ani al Transnistriei. Judecata s-a ţinut în piaţa publică cea mai mare, unde a fost ridicat din timp un eşafod, urmând ca decizia de condamnare la moarte să fie executată imediat după pronunţare. Ei bine, din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost ridicaţi în ştreang la sfârşitul dezbaterilor, şi numai împotriva lui George Alexianu nu s-a prezentat nimeni să reclame vreun abuz, vreo fără de lege ! Niciun ucrainean, niciun evreu nu a reclamat vreo nedreptate pe care să i-o fi făcut George Alexianu. Astfel că autorităţile sovietice l-au trimis pe George Alexianu la Bucureşti, găsindu-l nevinovat!
Această poveste, întru totul adevărată şi nemaipomenit de frumoasă, ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor. Din păcate, în loc să o facem cunoscută – dacă nu lumii întregi, măcar opiniei publice româneşti !, acest veritabil capitol de frunte din Istoria Omeniei Româneşti este ţinut la obroc, la index, de cenzura din ultimii 65 de ani. Îmi fac datoria de a mai semnala o dată acest caz, al lui George Alexianu, care a ilustrat atât de convingător virtuţile creştineşti ale comportamentului tipic românesc. Să mai precizăm că în 1943, din partea Vaticanului, a Crucii Roşii Internaţionale şi a Ambasadei Elveţiei, s-au efectuat în Transnistria mai multe inspecţii internaţionale, pentru a verifica în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi. Concluzia a fost aceeaşi, sintetizată perfect prin gestul Papei Pius al XII-lea, care i-a acordat lui George Alexianu cea mai înaltă distincţie pontificală acordată vreodată unui român : ordinul Orbis et Urbis. La vizita din 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea în România fiul lui George Alexianu, dl Şerban Alexianu, a fost invitat la recepţia oferită de Papă. Era un fel de a întări după o jumătate de secol aprecierea făcută de Papa Pius al XII-lea asupra persoanei lui George Alexianu, apreciere la care subscria astfel şi de vrednică amintire Papa Ioan al II-lea, alias Padre Voicila. Cu strângere de inimă fac cunoscut cititorilor faptul că, revenit în ţară, George Alexianu a fost judecat alături de mareşalul Ion Antonescu, acuzat de crime imaginare şi condamnat la moarte. Executat împreună cu Mareşalul…
…Extrem de utile referinţele la rolul jucat în Transnistria de poliţia ucraineană şi, în general, de ucraineni. Eu unul cunoşteam acest aspect din relatările lui Simion Ghinea, combatant pe frontul de Răsărit, care spunea că «rolul jandarmilor români în Transnistria a fost să-i păzească pe evrei de furia localnicilor»… Odată cu retragerea administraţiei sovietice, evreii din Ucraina au rămas de izbelişte, să dea socoteală de ce au făcut evreii în anii cumpliţi ai înfometării ţăranilor… Au fost evreii vinovaţi de moartea a câteva milioane de ţărani ucraineni? Nu ştiu, dar ceea ce mă interesează personal este că românii nu au practic nicio responsabilitate pentru uciderea sistematică de evrei în Transnistria. Din păcate, istoricii mercenari ai Holocaustului vor să tragă anumite foloase sau să evite anumite neplăceri şi procedează la incriminarea românilor pentru crime şi masacre săvârşite de ucraineni. Mai mult, după 1990 aceşti istorici au « descoperit » că românii, pe lîngă evreii aduşi din România, au ucis şi zeci de mii de evrei localnici, ukraineni, căci numai aşa, apelând şi la aceşti evrei, se putea încropi acel total fatidic de 400.000 de evrei victime ale Holocaustului din România… Formulă oricum ambiguă, iar raportată la fapte complet neacoperită. Dacă s-a produs o exterminare în masă a evreilor din România, aceasta a făcut victime numai printre evreii deportaţi din Ardealul încăput sub administraţie maghiară.
Dacă însă este adevărată şi îndreptăţită opinia curentă şi azi în Ucraina că « evreii » sunt vinovaţi de foametea ucigaşă a milioane de ucraineni în anii ‘30, atunci avem toate motivele să-l vedem pe Ilya Ehrenburg foarte interesat să facă ascunsă dorinţa, relativ motivată a ucrainenilor, de a ieşi « la vânat evrei ». Aruncând vina pe români, Ilya Ehrenburg se purta ca un « bun » evreu şi deopotrivă bun ucrainean! Bun cetăţean sovietic!
…Unde se află în arhive dosarele şi documentele legate de asasinii de evrei de la Odessa trimişi în judecată de regimul Ion Antonescu?
Nici aceste documente nu au intrat în atenţia amintitei comisii Wiesel, ceea ce nu e deloc de mirare, căci concluziile acestei comisii au precedat chiar însăşi înfiinţarea ei. Aşadar Ion Antonescu nu a acceptat comportamentul bestial al poliţiei ucrainene, al ucrainenilor răzbunători. În general, cum am mai spus-o şi în alte texte, istoricii şi chiar oficialii evrei se feresc să spună vreun cuvînt despre evreii asasinaţi sau persecutaţi de ruşi, de sovietici în anii Holocaustului, printre altele şi pentru că ruşii deţin importante documente cu privire la dimensiunile reale ale Holocaustului. Soluţia care să împace toate interesele evreieşti a fost găsită prin incriminarea românilor, incapabili să răspundă bombardamentului mediatic dezlănţuit împotriva lor de mercenarii Holocaustului. Căci nu vinovaţii au fost căutaţi, ci gheşeftul care se poate obţine de pe urma unor tragedii umane!
Începutul acestei vaste şi nemernice manipulări l-a făcut Ilya Ehrenburg, care avea de ascuns atât crimele săvârşite de evrei în Ucraina, cu milioane de victime printre ucraineni, cât şi crimele săvârşite în replică de ucraineni, cu zeci, poate sute de mii de victime printre evrei, inclusiv printre evreii strămutaţi din România peste Nistru. Opera diabolică a lui Ilya Ehrenburg este azi continuată de Radu Ioanid şi gaşca de sub pulpana lui Elie Wiesel. Printre ei, printre evreii care se pronunţă public asupra acestui subiect, nici măcar un singur urmaş al lui Vasile Grossman…

*
În concluzie : avem din nou de ales între doi evrei, între opiniile contradictorii ale unor evrei: de-o parte Ilya Ehrenburg care îi incriminează pe români în termeni extrem de duri, paranoici de-a dreptul, şi de cealaltă parte acest ins cumsecade şi necunoscut, ca orice ins normal, Vasile Grossman, coleg cu primul în batalioanele propagandei staliniste. Ca om şi ca român m-aş bucura ca dreptatea să se afle de partea lui Vasile Grossman. Oricât ar fi de bun dialectician evreul standard, dreptate nu pot avea şi Ilya Ehrenburg, şi Vasile Grossman! Unul dintre ei minte!
Iar a spune că unul dintre ei minte, aceasta se cheamă a fi anti-semit! Sunt, aşadar!