CD
1.652 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
INCERCAREA DE GLOBALIZARE A ELITEI KHAZARE PRIN BOLSEVICI
De CD
Pacea din Ukraina nu poate fi doar un armistitiu de incetarea luptei, Rusia isi permite să impună mai clar conditiile de eliminare a oricarei tentative khazare de a se apropia si de a primejdui granitele sale. Căderea inevitabilă a Imperiului Financiar Khazar este conditia instaălrii unei păci durabile Globale.
Timpul este in favoarea Rusiei si in defavoarea accelerată a Imperiului Finanaciar care se zbate cu disperare dezgustătoare si periculoasă să facă si alte victime in căderea lor.
Să sperăm că e si ultima lor incercare, o incercare de globalizare a fost bolsevismul in primul război mondial, dar si atunci a dat gres.
În ciuda faptului că a fost de acord în secret să susțină Tripla Alianță în 1883, România s-a aflat din ce în ce mai mult în dezacord cu Puterile Centrale în privința sprijinului acordat Bulgariei în războaiele balcanice și a statutului comunităților etnice române din Transilvania controlată de maghiari. Odată cu elita conducătoare împărțită în facțiuni pro-germane și pro-Antantă, România a rămas neutră timp de doi ani, în timp ce le-a permis Germaniei și Austriei să transporte provizii și consilieri militari pe teritoriul României.
În septembrie 1914, Rusia țaristă a recunoscut drepturile României asupra teritoriilor austro-ungare, inclusiv Transilvania și Banat, a căror achiziție a avut un sprijin popular pe scară largă, iar succesul rusesc împotriva Austriei a determinat România să se alăture Antantei în Tratatul de la București din august 1916.
În cadrul planului strategic cunoscut sub numele de Ipoteza Z, armata română a planificat o ofensivă în Transilvania, apărând în același timp Dobrogea de Sud și Giurgiul împotriva unui posibil contraatac bulgar.
La 27 august 1916, au atacat Transilvania și au ocupat părți substanțiale ale provinciei înainte de a fi respinși de Armata a 9-a germană recent formată, condusă de fostul șef de stat major Erich von Falkenhayn.
O ofensivă combinată germano-bulgaro-turcă a capturat Dobrogea și Giurgiu, deși cea mai mare parte a armatei române a reușit să scape de încercuire și s-a retras la București, care s-a predat Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916.
În vara anului 1917, în România a început o ofensivă a Puterilor Centrale sub comanda lui August von Mackensen pentru a scoate România din război, rezultând luptele de la Oituz, Mărăști și Mărășești unde au fost prezenți până la 1.000.000 de trupe ale Puterilor Centrale.
Bătăliile au durat între 22 iulie și 3 septembrie și, în cele din urmă, armata română a fost învingătoare avansând 500 km2. August von Mackensen nu a putut planifica o altă ofensivă, deoarece a trebuit să transfere trupe pe frontul italian.
După aproape patru ani de război de uzură, cu puțină mișcare a frontului după câștigurile teritoriale germane inițiale în 1914, Înaltul Comandament german sub Hindenburg și Ludendorff a lansat o serie de ofensive masive pe Frontul de Vest (21 martie – 18 iulie 1918) cu scopul de a sparge liniile aliate (franceze, britanice) înainte de sosirea de întăriri mari americane.
Trupele care nu au mai fost necesare pe frontul de Est după Tratatul de la Brest-Litovsk, care a scos Rusia din război, au fost dislocate în ofensivele occidentale. Dar la 70 de kilometri de Paris, atacurile s-au oprit. Capacitatea forțelor germane a culminat.
O contraofensivă aliată a început în august 1918 („Ofensivă de o sută de zile”), întărită de peste un milion de trupe americane proaspete, care au împins forțele germane înapoi. Ambele părți au suferit peste 500.000 de victime.
Dar rezervele de forță de luptă germane erau acum epuizate. Până în septembrie, Ludendorff ia spus Kaiserului că trebuie să se caute un armistițiu. Proaspăt numit cancelar prințul Max von Baden (3 octombrie 1918) i-a scris președintelui american Woodrow Wilson pe 4 octombrie pentru a solicita termeni de armistițiu pe baza celor paisprezece puncte ale sale.
Până la sfârșitul lunii octombrie/începutul lunii noiembrie, căutarea lui Baden pentru termeni de armistițiu s-a transformat de facto în căutarea unor condiții pentru capitulare. Odată cu revolta din Kiel a marinarilor din Flota Mării Libere din 29 octombrie, la care s-au alăturat revoltele soldaților și fraternizarea cu revoluționarii socialiști și comuniști în majoritatea orașelor mari germane, inclusiv în capitala Berlin, frontul intern se prăbușise și continuarea luptei pe frontul de vest era exclusă.
Tot ce a rămas a fost sarcina grea de a trasa linia armistițiului și de a stabili dispozițiile militare până când s-a putut ajunge la un acord final de pace. Pe 9 noiembrie, Kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat și a fugit în Olanda. Baden a demisionat și a predat cancelaria liderului parlamentar socialist Friedrich Ebert. Imperiul nu mai exista. Bolsevicii din Germania doreau sa repliciteze Revolutia din Octombrie din Rusia.
La negocierile de armistițiu într-un vagon de cale ferată din Pădurea Compiegne, cele mai dure condiții erau impuse acum de delegația aliată condusă de comandantul suprem mareșal Ferdinand Foch: forțele germane trebuiau să se retragă din toate teritoriile ocupate (și Alsacia-Lorena) în spatele râului Rin, Renania urma să fie sub ocupație militară aliată și forțele germane urmau să fie dezarmate.
În termenii lui Clausewitz, pierderea voinței de a lupta supusese Germania în întregime voinței învingătorului. La 11 dimineața, pe 11 noiembrie, Armistițiul a intrat în vigoare și armele au tăcut.
A urmat impunerea celor mai dure condiții Germaniei în Tratatul de la Versailles (1919) ulterior. A fost o modalitate intentionat greșită de a face pace. În 20 de ani, un alt război mondial a izbucnit între aceleași părți, cu măceluri la o scară si mai mare.
Ofensiva Aliaților de o sută de zile începută în august 1918 a provocat prăbușirea liniei frontului german. La începutul lunii noiembrie, Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria au semnat fiecare armistițiu cu Aliații, lăsând Germania izolată. Confruntat cu o revoluție acasă, Kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat pe 9 noiembrie, iar războiul s-a încheiat cu armistițiul din 11 noiembrie 1918.
Conferința de pace de la Paris din 1919–1920 a impus reglementări puterilor învinse, în special Tratatul de la Versailles, prin care Germania a pierdut teritorii semnificative, a fost dezarmată și a fost obligată să plătească despăgubiri mari de război aliaților. Dizolvarea Imperiilor Rus, German, Austro-Ungar și Otoman a redat granițele naționale și a avut ca rezultat crearea de noi state independente, inclusiv Polonia, Finlanda, statele baltice, Cehoslovacia și Iugoslavia.
Liga Națiunilor a fost înființată pentru a menține pacea mondială, dar eșecul ei calculat de a gestiona instabilitatea în perioada interbelică a contribuit la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939.
După abdicarea țarului, spionul Vladimir Lenin cu ajutorul guvernului german — a fost introdus din Elveția în Rusia la 16 aprilie 1917. Nemulțumirea și slăbiciunile guvernului provizoriu au dus la creșterea popularității Partidului Bolșevic, condus de Lenin, care cerea încetarea imediată a războiului.
Revoluția din noiembrie a fost urmată în decembrie de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat condițiile germane, dar când trupele germane au început să mărșăluiască prin Ucraina fără opoziție, au aderat la Tratatul de la Brest-Litovsk la 3 martie 1918. Tratatul a cedat puterilor centrale teritorii vaste, inclusiv Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și părți din Polonia și Ucraina.
In Italia, la Milano, în mai 1917, revoluționarii bolșevici s-au organizat și s-au angajat în revolte cerând încetarea războiului și au reușit să închidă fabricile și să oprească transportul public. Armata italiană a fost nevoită să intre în Milano cu tancuri și mitraliere pentru a înfrunta bolșevicii și anarhiștii, care au luptat violent până pe 23 mai când armata a preluat controlul orașului. Aproape 50 de persoane (inclusiv trei soldați italieni) au fost ucise și peste 800 de persoane au fost arestate.
Odată cu Imperiul Rus ieșit din război, România s-a trezit singură pe Frontul de Est și a semnat Tratatul de la București cu Puterile Centrale în mai 1918. În condițiile tratatului, România a cedat teritoriu Austro-Ungariei și Bulgariei și a închiriat rezervele sale de petrol Germaniei. Termenii includeau însă și recunoașterea de către Puterile Centrale a unirii Basarabiei cu România. România preluase controlul Basarabiei din aprilie 1918.
Deși Tratatul a fost aprobat de Parlament, regele Ferdinand I a refuzat să il semneze, în speranța unei victorii aliate în vest.
România a reintrat în război la insistentele generalul;ui Berthelot in ultima zi a razboiului, la10 noiembrie 1918 de partea aliaților, iar Tratatul de la București a fost anulat oficial prin armistițiul din 11 noiembrie 1918.
Prăbușirea Puterilor Centrale a venit rapid, Bulgaria a fost prima care a semnat un armistițiu, Armistițiul de la Salonic la 29 septembrie 1918.Wilhelm al II-lea, într-o telegramă către țarul Ferdinand I al Bulgariei, a descris situația astfel: „Rușinos! 62.000 de sârbi au decis războiul!”. În aceeași zi, Comandamentul Suprem al Armatei Germane ia informat pe Wilhelm al II-lea și pe cancelarul imperial, contele Georg von Hertling, că situația militară cu care se confruntă Germania este fără speranță.
Odată cu slăbirea armatei și cu pierderea pe scară largă a încrederii în kaiser, Germania s-a îndreptat către capitulare. Prințul Maximilian de Baden a preluat funcția de cancelar al Germaniei pe 3 octombrie. Negocierile cu președintele Wilson au început imediat, în speranța că va oferi condiții mai bune decât britanicii și francezii. Wilson a cerut o monarhie constituțională și control parlamentar asupra armatei germane.
Revoluția germană din 1918–1919 a început la sfârșitul lunii octombrie 1918. Unitățile marinei germane au refuzat să plece pentru o operațiune de amploare într-un război pe care l-au considerat a fi la fel de bun ca pierdut. Revolta marinarilor, care a urmat apoi în porturile navale Wilhelmshaven și Kiel, s-a răspândit în întreaga țară în câteva zile și a dus la proclamarea unei republici la 9 noiembrie 1918, la scurt timp după aceea la abdicarea lui Wilhelm al II-lea și capitularea germanilor.
Revoluția germană din 1918–1919, cunoscută și sub numele de Revoluția din noiembrie a fost o revoltă începută de muncitori și soldați în ultimele zile ale Primului Război Mondial. A doborât rapid și aproape fără sânge Imperiul German, apoi, în cea de-a doua etapă mai violentă, susținătorii unei republici parlamentare au fost victorioși asupra bolsevicilor care doreau o republică în stil sovietic. Înfrângerea forțelor extremei stângi a deschis calea pentru înființarea Republicii de la Weimar.
După 123 de ani, Polonia a reapărut ca țară independentă. Regatul Serbiei și dinastia sa, ca „națiune minoră a Antantei” și țara cu cele mai multe victime pe cap de locuitor au devenit coloana vertebrală a unui nou stat multinațional, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, redenumit ulterior Iugoslavia. Cehoslovacia, combinând Regatul Boemiei cu Slovacia, a devenit o nouă națiune.
România a unit toți oamenii de limbă română sub un singur stat, ducând la România Mare.
În urma războiului, au dispărut imperiile german, austro-ungar, otoman și rus. Numeroase națiuni și-au recâștigat independența anterioară și au fost create altele noi. Ca urmare a războiului au căzut patru dinastii: Romanov, Hohenzollern, Habsburgi și Otomani.
Revolta bolsevică Spartacistă, cunoscută și sub numele de revolta din ianuarie sau, Săptămâna sângeroasă, a fost o revoltă armată care a avut loc la Berlin între 5 și 12 ianuarie 1919. A avut loc în legătură cu revoluția germană care a izbucnit chiar înainte de sfârșitul Primului Război Mondial.
Revolta a fost în primul rând o luptă pentru putere între susținătorii guvernului provizoriu condus de Friedrich Ebert din Partidul Social Democrat Majoritar din Germania, care a favorizat o social-democrație, și bolsevicii care au susținut poziția Partidului Comunist din Germania condus de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, care dorea să înființeze o republică consiliară similară cu cea instituită de bolșevici în Rusia. Forțele guvernamentale au fost insă victorioase în lupte.
Revolta a început cu demonstrații în masă și greve convocate de partidele de stânga radicală pentru a protesta împotriva demiterii șefului poliției din Berlin. Luați prin surprindere de mărimea prezenței la vot și de ocuparea spontană de către protestatari a sediilor de ziare și a companiilor de tipografie, liderii de stânga nu au reușit să se pună de acord cu privire la modul de a proceda. Drept urmare, revolta a rămas în mare parte fără direcție. Guvernul a răspuns cu forță militară, inclusiv mai multe unități paramilitare Freikorps, a reluat clădirile care fuseseră ocupate și a suprimat violent revolta.
Numărul morților a fost de aproximativ 150-200, mai ales în rândul insurgenților bolsevici. Cele mai importante decese au fost cele ale lui Liebknecht și Luxemburg, care au fost executati extrajudiciar pe 15 ianuarie1919.
Anularea revoltei a permis ca alegerile pentru Adunarea Națională să aibă loc așa cum era programat la 19 ianuarie 1919. Adunarea a continuat să scrie Constituția de la Weimar care a creat prima democrație națională germană.
Republica Weimar a fost o perioadă istorică a Germaniei între 9 noiembrie 1918 și 23 martie 1933. În primii ei ani, probleme grave au afectat Republica, cum ar fi hiperinflația și extremismul politic, inclusiv crimele politice și două tentative de preluare a puterii de către paramilitari rivali; pe plan internațional, a suferit izolare, scăderea statutului diplomatic și relații litigioase cu marile puteri.
Anii ’20, de aur ai Germaniei au fost o scurtă perioadă cand economia tării si-a revenit temporar, efuziunea a devenit generală, iar derapajele morale, sociale si politice au devenit incontrolabile ducand la abuzuri si excese ale clasei dominante financiar, incat depresia din ’29 nu a surprins pe multi care au văzut in ea o pedeapsă a divinitătii pentru decăderea morală in care intrase tara.
Marea Depresiune a afectat grav progresul slab al Germaniei si a dus la o creștere a șomajului. La 30 ianuarie 1933, Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar la conducerea unui guvern de coaliție; Partidul său nazist a ocupat două din zece locuri de cabinet. Von Papen, în calitate de vicecancelar și confident al lui Hindenburg, urma să servească drept eminența gri care avea să-l țină sub control pe Hitler; aceste intenții au subestimat sever abilitățile politice ale lui Hitler.
Până la sfârșitul lunii martie 1933, Decretul de incendiu al Reichstagului și Actul de abilitare din 1933 au fost utilizate în starea de urgență percepută pentru a acorda efectiv noului cancelar o putere largă de a acționa în afara controlului parlamentar.
Intreaga istorie de la crestinism încoace este o succesiune de tentative nereusite de dominatie a unei grupări sectariene, care încearcă prin orice modalități si culte satanice să-si stabilească dominația financiară si de putere.
Apreciez mult continutul direct si concentrat al materialului!
Poate soarta noastra ar fi fost alta daca nu erau unele tradari!
„Constantin Crăiniceanu, ofițer român, comandant al Regimentului 25 Infanterie în timpul Primului Război Mondial, executat pentru trădare în calitate de complice al colonelului dezertor Alexandru D. Sturdza.”
„Petre Otu (mi-a fost profesor) şi Maria Georgescu au publicat Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, o lucrare extrem de bine documentată şi care luminează multe dintre cotloanele obscure ale acestui caz.”
Petre Otu si alti cativa au prima carte cenzurata si topita din epoca post revolutionara!
https://ioncoja.ro/carte-interzisa-in-1994-si-trimisa-la-topit-cum-a-fost-salvata-totusi/
As fi foarte bucuros daca ati dori sa raspundeti la cateva întrebari:
1- Cum vedeti situatia din UKR post acord de incetarea focului, acord de pace si de demilitarizare pe aliniamentul actual de contact? Includeti si Pen, Crimeea in acest acord/tratat?
2- Forta de mentinere a pacii europeana mult trambitata de Macron, de 30 000 militari (cam 5-6 Brigazi de lupta) este suficienta pentru misiuni de observare, monitorizare, descurajare prin prezenta?
Sau rolul ei (francezii vad misiunea asta ca un fel de retea de siguranta, dislocand cate o mini forta (companie/batalion) in localitati importante, in raioane strategice, pe elemente din infrastructura critica si aici fac trimitere fara ekivoc la posibilul haos de pe timpul viitoarei demobilizari a armatei UKR (cam 118 Brigazi de lupta cu mare experienta)?
3- Luati in calcul posibilitatea unor cedari teritoriale din partea UKR, altele decat oblasturile actuale, intrate juridic si unilateral in compunerea Federatiei Ruse?
*Eu intrevad:
– o vadita crestere si agitatie infractionala majora pe granita cu noi, fosti combatanti isi vor cauta de lucru spre Vest, odata cu incetarea ostilitatilor si lipsa obiectului muncii; asa au fost cam toate perioadele post razboi!
– ROU, tara de granita NATO, va fi afectata cumva? Tinand cont ca singura baza militara reală (la aceasta data) NATO/ US din ROU, Scutul de la Deveselu va ramane sau va fi retras conform solicitarilor lui Putin? Dar ”Baza militara” de la Mihail Kogalniceanu (care este in extindere planificata, acum ea avand statutul de hub si antrenament rotațional, cum sunt si altele din ROU) va continua?
E greu de făcut vreun pronostic. Sper doar ca ucrainenii să învețe ceva din această tragedie: să învețe omenia! Sper și schimbări în soarta românilor, inclusiv în retrocedarea teritoriilor care ne aparțineau la 1 ianuarie 1940. Doamne, ajută!
CHESTIUNEA EVREIASCĂ UN RĂSPUNS INEFICIENT LA ATACURILE DIRECTE SI ODIOASE
De CD
De-a lungul secolelor, numeroși scriitori și observatori au căutat să înțeleagă problema evreiască, prezentând adesea argumente legitime și convingătoare pe care mass-media sionistă se luptă să le respingă pe motive raționale.
De-a lungul timpului, aceste argumente au devenit mai puternice, în mare parte datorită acțiunilor regimului israelian, influenței lobby-ului israelian în Statele Unite și în țările europene și sprijinul necondiționat pe care o mare parte din Occident l-a oferit politicilor de genocid ale Israelului.
In timp ce Goim-ii dezbat academic probelma evreiască, evreii duc pe fată un atac direct si murdar impotriva crestinismului, a bisericii, a religiei si a goim-ilor in general, fără crutare. Protejati cu o imunitate coborată din marile sfere financiare, intelectualitatea evreiască iese la atac cu toate armele in cel mai odios si mai criminal mod.
Originea chestiunii evreiești nu s-a bazat niciodată pe rasă sau determinism biologic. Mai mult decât atât, conform creștinismului, evreii își pot respinge sistemul diabolic acceptând Logosul întrupat sau supunându-și viețile ordinii morale și politice.
Dacă cartea lui Ioan are dreptate în a afirma că Hristos este Logos întrupat și dacă Logos înseamnă ordine, armonie și rațiune, concluzia logică este că o respingere categorică și deliberată a acestui principiu duce la opoziția de ordine, armonie și rațiune.
Paul, Nicholas Donin, Mortimer Adler, miile și miile de evrei „inteligenti” s-au convertit la creștinism de-a lungul secolelor într-un mod aparent onest.
Ephraim Isaac a raportat recent că, conform tradiției etiopiene, când creștinismul a apărut pentru prima dată acolo, „jumătate din populație era evreiască și… majoritatea s-au convertit la creștinism”.
Acest lucru nu se limitează la Etiopia, o cantitate substanțială de date arată că și un număr considerabil de evrei din Europa s-au convertit la creștinism.
Convertirea evreiască nu s-a oprit niciodată de-a lungul secolelor. Asta nu înseamnă că nu au existat o mulțime de conversii false sau că cripto-evreii nu au existat. În secolul al XV-lea, de exemplu, știm că unii evrei din Spania și-au permis să fie botezați, purtându-se în exterior ca creștini. În secret, insă au reușit să-și mențină identitatea evreiască și multe dintre practicile evreiești.
Doar unii evrei, câțiva dintre ei, de-a lungul secolelor s-au convertit cu adevărat la creștinism și vor continua să facă acest lucru, deoarece docilitatea față de adevăr și îmbrățișarea lui este o chestiune de voință rațională.
O examinare realistă a înregistrărilor istorice cu privire la problema evreiască ne conduce la Wilhelm Marr, un jurnalist și activist german care a inventat termenul de antisemitism în jurul anului 1879.
Problema lui Marr nu a fost lipsa de perspicacitate sau abilități de observare. De fapt, Albert S. Lindemann de la Universitatea din California susține că observațiile lui Marr despre activitățile evreiești din timpul său au fost corecte. În mod similar, biograful Moshe Zimmermann admite că Marr „este inteligent, analitic, universal și învățat, un om care a luptat fanatic pentru opiniile sale” și că „există o originalitate reală în opiniile sale”.
Marr a încercat să evalueze problema evreiască, excluzând în mod deliberat dimensiunea religioasă din care provine problema centrală. El a evitat să examineze modul în care a început conflictul dintre Isus Hristos și liderii evrei, care au ajuns să domine o mare parte din viața evreiască prin doctrina lor fariseică. Această doctrină a modelat în cele din urmă cadrul politic și ideologic al chestiunii evreiești timp de secole pană in prezent.
Ostilitatea evreiască față de creștini era atât de cunoscută încât până și Tertulian s-a referit la sinagogi ca fiind „fântânile persecuției”. Și evreii aveau o legătură bună prin care să câștige urechea lui Nero, și anume soția sa Poppea, care, potrivit lui istoricului evreu romanizat Iosifus, simpatiza cu religia evreiască și îl implora pe soțul ei în numele evreilor.
O perspectivă interesantă este modelată de lectura cărtii lui Ludwig Feuerbach “Viitorul religiei” și lucrările altor gânditori contemporani. Proiectul intelectual al lui Feuerbach a început cu afirmația că religia, în special creștinismul, este o invenție umană – un produs al minții fără o bază concretă în realitate.
Potrivit lui Feuerbach, dacă cineva dorește să existe paradisul, pur și simplu îl imaginează. Dacă cineva dorește să scape de suferință, se inventează concepte precum raiul.
Aceasta, a susținut Feuerbach, este esența creștinismului, o premisă pe care a explorat-o în cartea sa “Esența creștinismului”. Conform acestei logici, creștinismul își are rădăcinile în împlinirea dorințelor. Această idee fusese deja propusă de figuri precum baronul Paul-Henri Thiry d’Holbach, Thomas Hobbes în “Leviathan” și mai târziu de Sigmund Freud în “The Future of an Illusion”.
Feuerbach afirmă: „Orice impresionează puternic un om, orice produce un efect neobișnuit asupra minții sale, dacă este doar un sunet sau o notă deosebită, inexplicabilă, el o personifică ca pe o ființă divină.” Din acest principiu rezultă că „Diavolii, vrăjitoarele, fantomele, îngerii au fost adevăruri sacre atâta timp cât spiritul religios a stăpânit nedivizat asupra omenirii”.
De asemenea, se poate argumenta că teoria împlinirii dorințelor nu poate explica rațional interdicțiile morale precum „Să nu comiti adulter”, „Să nu poftești la soția aproapelui tău” și „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”. Aceste porunci impun limite stricte pe care mulți, inclusiv personalități precum Bertrand Russell, Aldous Huxley, H.G. Wells, Jean-Paul Sartre, Margaret Sanger, Oscar Wilde, Percy Shelley, Sigmund Freud, Carl Jung, marchizul de Sade, Krauss și chiar Stephen Hawking, le-ar respinge, în special, interzicerea adulterului. Ce persoană, motivată de simpla împlinire a dorințelor, ar inventa astfel de legi fără compromisuri și restrictive?
Poziția lui Feuerbach era în mod clar neîntemeiată din punct de vedere intelectual. Cu toate acestea, ideile sale au fost adoptate de figuri precum Wilhelm Marr și Sigmund Freud. Freud a dus afirmațiile lui Feuerbach un pas mai departe, afirmând că ideile religioase – în special cele creștine – nu sunt doar împliniri ale dorințelor, ci și „nevroze infantile” care trebuie depășite prin maturitatea intelectuală. Religia, spune Freud în “Viitorul iluziei”, este „nevroza obsesională universală a umanității; ca și nevroza obsesională a copiilor, ea a apărut din complexul lui Oedip, din relația cu tatăl.”
Freud a scris “Viitorul unei iluzii” în 1927, doi ani mai târziu, a părut mai frustrat de religie, deoarece era dezamăgit că nu a văzut niciun indiciu că aceasta este în declin sau că marea majoritate a oamenilor din întreaga lume erau dispuși să renunțe la ea. El a spus în “Civilization and Its Discontents”, care a fost scris în 1929: „Totul este atât de evident infantil, atât de incongru cu realitatea, încât pentru cineva a cărui atitudine față de umanitate este prietenoasă este dureros să creadă că marea majoritate a muritorilor nu se va putea ridica niciodată peste această viziune asupra vieții”.
Profesorul Thomas Szasz de la Universitatea din New York a declarat în “Mitul psihoterapiei” că „Unul dintre cele mai puternice motive ale lui Freud în viață a fost dorința de a se răzbuna pe creștinism pentru antisemitismul său tradițional. Această idee a fost sugerată de Freud însuși și a fost făcută aluzie si de către alții.”
Freud nu avea nevoie de o metodă științifică sau academică riguroasă, care este unul dintre motivele pentru care oamenii din diferite perspective au etichetat de atunci psihanaliza, un domeniu pe care Freud a ajutat să-l creeze, ca „știință evreiască” – lipsit de o investigație științifică sau empirică autentică care ar putea fi investigată în mod corespunzător.
Întrucât Freud ataca în esență creștinismul, nici el nu l-a cruțat pe fondatorul acestuia. El a spus: „Hristos este moștenitorul unei fantezii pline de dorințe care a rămas neîmplinită”.
Rodney Stark și William Bainbridge de la Universitatea din Washington sugerează că unul dintre motivele principale pentru care Freud a folosit ideea de împlinire a dorințelor pentru a explica creștinismul a fost faptul că Freud însuși încerca să stabilească psihanaliza ca teorie științifică, chiar dacă era în esență „un cult al clientului, care se străduia să se stabilească la granița religiei.
Psihanaliza s-a transformat într-un cult religios.
Psihanaliza Freudiană Ortodoxă persistă, în ciuda a 75 de ani de eșec de a furniza dovezi empirice convingătoare în favoarea afirmațiilor sale despre natura psihicului și a datelor sumbre care indică eșecul tehnicii de a vindeca.
Freud a dovedit în cele din urmă acest aspect atacând obiceiurile sexuale ale creștinismului, nu numai că înființează un cult, ci și contribuie la normalizarea a ceea ce este acum considerat pe scară largă drept perversiune sexuală.
Pentru a realiza acest lucru, Freud a trebuit să îmbrățișeze o mentalitate similară cu cea găsită în tradițiile mistice evreiești, cum ar fi Cabala și Zoharul.
Freud a mers chiar mai departe, opera sa preferată de literatură a fost Faust de Goethe, în care „Mefistofel oferă eroului un elixir magic care îi conferă atât măiestrie sexuală, cât și intelectuală… Figura doctorului Faust, care își riscă sufletul pentru eliberarea de constrângerile etice care fac experiența altor muritori atât de sărăcită, avea să devină centrală pentru concepția sa de sine ulterioară ca fondator al unei științe anti-creștine care ar putea pătrunde în tărâmuri interzise.
Freud a ajuns să încheie un pact faustian, care i-a garantat „biletul său către succesul lumesc”.
Freud și Feuerbach s-au grăbit să facă afirmații generalizatoare cu puțină implicare în creștinismul istoric. Cu toate acestea, Freud, în special, a găzduit o animozitate personală față de creștinism, făcându-i mai ușor să-și mânuiască instrumentele – în special psihanaliza – în încercarea de a deconstrui ordinea sexuală.
În acest sens, Freud împărtășea o asemănare ciudată cu orice sistem care urmărea să răstoarne ordinea morală sau sexuală. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Freud a găsit un spirit înrudit în Nietzsche.
Psihanaliza este „producția ideologică” a lui Freud, pe care el a folosit-o, în termeni nietzscheeni, pentru a realiza „transevaluarea valorilor” – un sistem care „a delegitimizat dihotomia creștină dintre spirit și pasiune sexuală.
In numele nemensiei se prolifereaza concupiscenta in arta dintre cele doua razboaie cu daune immense in detrimental Moralei cat si al Artei.
Evreii au fost emancipați, în anii 1920, evreii au fost văzuți ca contribuind masivla corupția sexuală în Germania, în special în Berlin, pe care unii savanți l-au numit „Târfa Babilonului”.
În 1878, Marr a scris Victoria iudaismului asupra germanismului, dar nu a fost publicat decât un an mai târziu, cu subtitlul „Din punct de vedere non-religios”.
Theodor Fritsch, moștenitorul lui Marr în mișcarea antisemită și „discipolul antisemit” al lui Marr, părea să fi crezut că Marr era un laș intelectual în sensul că Marr nu era dispus să-și urmeze argumentele până la destinația sa logică.
Fritsch a propus că, dacă Darwin are dreptate și dacă evreii sunt considerați „paraziți” în sens rasial, atunci cea mai bună modalitate de a rezolva problema evreiască ar fi eliminarea paraziților. „Faptul că evreii erau mai puternici decât nemții „buni” a fost explicat prin compararea lor cu grâul și buruienile, cei răi fiind întotdeauna mai puternici.”
Marr a fost împietrit de idee, dar Marr a trebuit să înghită astfel de idei pentru a rămâne în ziarul lui Fritsch, de care depindea traiul lui. Marr era atât de deprimat în momentul în care a scris “Victoria iudaismului asupra germanismului”, încât s-a gândit să se sinucidă „și a analizat posibilitatea cianurii”. Oare de ce?
Poziția catolică susține că evreii sunt ceea ce sunt nu din cauza unui imperativ biologic, ci pentru că au respins metafizic Logosul întrupat și au codificat acea respingere în Talmud, ceea ce o demonstrează afirmând că Hristos arde în iad în excremente.
Dacă pedeapsa este comensurata cu pericolul social al actiunii, atunci trebuie să ne intrebăm: cat de mare era pericolul Cuvantului pentru religia iudaică/mozaică ca să se ajungă la o asemenea expresie dezgustatoare, de altfel pe gustul evreiesc, asa cum o expune Talmudul?
În primul rând, trebuie reiterat că atât David Duke, cât și Kevin MacDonald au scris pe larg despre problema evreiască, iar argumentele lor nu sunt ușor infirmate de mass-media sau de ceea ce Duke însuși se referă ca „suprematism evreiesc”, în special în Europa și America.
Cu toate acestea, atât Duke, cât și MacDonald fac apel la moralitate pentru a-și prezenta argumentul, în ciuda faptului că îmbrățișează darwinismul – însuși sistemul care separă moralitatea de fundația sa intelectuală.
Ruse spune că moralitatea este ceva care a fost „făurit în lupta pentru existență și reproducere, ceva modelat de selecția naturală. Este o adaptare umană naturală la fel de mult ca urechile, nasul, dinții, penisul sau vaginul. Funcționează și nu are nicio semnificație în afară de asta.”
Totuși, acesta este genul de contradicție internă cu care darwinistul este forțat să trăiască. Ei trebuie să facă apel la moralitate, chiar dacă sistemul lor de bază o subminează. Darwinistul, prins adesea în astfel de contradicții, trebuie să lupte să mențină simultan declarații opuse.
Primii creștini au fost toți evrei care au fost persecutați mai târziu de acei evrei care L-au respins pe Hristos. Pavel, un fost fariseu, declară că evreii „l-au ucis pe Domnul Isus și pe proprii lor profeți și ne-au persecutat. Ei nu sunt pe plac lui Dumnezeu și sunt împotriva tuturor oamenilor” (1 Tesaloniceni 2:15).
Ceea ce este interesant este că fariseii au încercat să-i prezinte lui Hristos această problemă a „rasei”, pretinzând că ei sunt sămânța lui Avraam. Hristos a respins acea premisă rasială, afirmând că dacă ei ar fi fost cu adevărat sămânța lui Avraam, ei L-ar fi ascultat și L-ar fi acceptat ca Mesia. În cele din urmă, Hristos le-a spus fariseilor că tatăl lor este Satana, iar când a fost scrisă cartea Apocalipsa, evreii erau cunoscuți ca „sinagoga lui Satana”.
Atlanta 02/22/2025