ÎN SFÂRȘIT, A FOST LINIȘTE ȘI DE 15 MARTIE: TRANSILVANIA,
DUPĂ ASIGURĂRILE LUI VICTOR ORBAN, VA FI, CÂNDVA, MAGHIARĂ! CHIAR?

Autor: Ion Cismaș , Ziarul „Cuvantul Nou” Tg,Mures

Multe gogoși am înghițit noi, românii, în acești ultimi 30 de ani, despre multiplele sărbători naționale ale maghiarilor, și mai ales în legătură cu 15 martie, considerată Ziua maghiarilor de pretutindeni. Faptul se datorează în primul rând ignoranței politicienilor noștri ajunși la guvernare, care, repetenți la istorie și în goana după putere, cu orice preț, n-au avut răgazul să stea și să rumege ceea ce le-au oferit pe tavă în această materie. Sunt prietenii lor de coaliție, care erau aceeași, și continuă să fie aceeași, atât pentru cei din stânga sau din dreapta eșichierului politic, cu condiția să dețină frâiele puterii. În acest fel s-a reușit să se formeze și să se împământenească cutume, cu privire la viața acestei minorități, care pare a fi mai importantă decât cea a românilor, ce constituie substanța statului și a națiunii. Fără a mai vorbi de rostul celorlalte minorități din țară, care au și ele dreptul lor de a fi băgate în seamă, dar care, în opinia maghiară, nu contează.

Anul acesta a fost liniște. A trebuit să vină peste noi Coronavirus, ca să se renunțe la cele două modalități de umilire a românilor, prin marșul secuilor de 10 martie și adunarea de la monumentul secuilor martiri, din cartierul 7 noiembrie al municipiului Târgu-Mureș, din 15 martie, prilej de a aduce, pentru a nu știm câta oară, injurii românilor și statului român, și de a reaprinde flacăra separatismului, așa, doar ca să nu fie liniște în Ardeal. Mergând pe firul tupeismului dus până la extreme, să ne aducem aminte de propunerea de acum câțiva ani a reprezentanților UDMR de a introduce în calendarul marilor sărbători naționale ale românilor, și ziua de 15 martie, la același nivel cu ziua de 1 Decembrie.!!

De ce se insistă atât pentru introducerea acestei zile în calendarul românesc și mai ales la același nivel cu 1 Decembrie? Nu atât pentru faptul că ea vizează procentul de sub 7 la sută din populația de altă etnie a României, ci pentru că, și una, și alta, privesc destinul aceluiași teritoriu, adică al Transilvaniei, în două epoci istorice total diferite și cu direcții absolut contrarii. Privit de către unii ca un fel de spațiu de complementaritate, care în concepția lor, ar putea fi când al unuia, când al altuia, aceștia consideră, probabil, că sunt la fel de îndreptățiți, și în aceeași măsură să sărbătorească, „pe același picior”, încercarea de alipire a Transilvaniei la Ungaria, la 15 martie 1848 (fapt realizat samavolnic, doar cu prilejul instaurării dualismului austro-ungar la 1867), cu unirea românilor de la 1 Decembrie 1918, consfințită apoi prin tratatul de Pace de la Trianon din iunie 1920, cu consimțământul firesc al marilor puteri.

Numai că aparențele înșeală amarnic. Între momentul 15 martie 1848 și 1 Decembrie 1918 este o diferență ca de la cer la pământ.

Se vorbește deseori, ca argument, în cercurile maghiare, că Transilvania n-ar fi fost niciodată a României până la 1918. N-a fost a României, pentru că ea însăși este România. Ba chiar inima României, așa cum numea Transilvania marele Titulescu. Daca n-a fost a României, atunci nici a Ungariei, pentru că ea a fost tot timpul pe propriile picioare, chiar și în vremuri de restriște. Așa de pildă, după desființarea Ungariei, la 1541, Transilvania a devenit voievodat vasal Turciei, apoi din 1699 până hat în 1867, numirea principilor Transilvaniei era un apanaj exclusiv al Vienei. Faptul că ea a avut recunoaștere românească și în vremurile mai de demult amintim că însăși împărăteasa imperiului Habsburgic, celebra Maria Tereza (1717-1780) vorbea cu mândrie despre Transilvania, ca de „ principatul nostru românesc”. Mai mult decât atât, cu prilejul vizitei de două luni în Transilvania, la 1773, a urmașului la tronul acesteia, Iosif al II-lea, la adunarea organizată cu românii de pe plaiurile Bistriței și Năsăudului a adresat acestora proverbialele cuvinte: „Salva Romuli Parva Nepos!” (Salut mică nepoată a lui Romulus !), Sunt civinte rămase adânc întipărite în istoria locului prin denumirile celor patru localități din zonă, păstrate și azi: Salva, Romuli, Parva și Nepos.

În consecință, Ungaria și Transilvania au avut același statut, de principate autonome, în cadrul imperiului habsburgic.Dar niciodată n-a fost parte administrativă a Ungariei ca țară, ci doar ca imperiu, pe care ei l-au botezat într-un mod fals si cu totul original … „ Ungaria Mare”. Atunci, de unde atatia unguri în Transilvania cand ei , fara secui, nu erau nici macar o patrime ?? Ca toate populațiile turanice care au năvălit în Europa, ungurii nu s-au mulțumit doar cu Panonia unde au descălecat, la 896, ci au făcut incursiuni în împrejurimi, auto-adjudecându-și teritorii străine, pe care le-au inseminatici-colo cu populație tribala maghiară sau de altă etnie ( sași, secui etc.,) , dar și cu o stapanire dură, pentru dominarea și dispersarea băștinașilor, și pe care, apoi, i-au considerat triburi de-ale lor. Cu aceste cuceriri teritoriale s-a ajuns la un apogeu pe vremea viteazului Matei Corvin (1458-1490), neam de-al nostru din Cluj,nepotul lui Iancu de Hunedoara , perioada când imperiul a ajuns la cea mai mare prosperitate si întindere. Era posibil ca istoria să fi decurs în favoarea lor, dacă socotelile nu le-ar fi fost stricate de alți turanici,( de turci, bunăoară!), care în ofensiva lor prin Europa, i-au înfrânt definitiv si umilitor în batalia de la Mohacs, la 1526, desființându-le statalitatea și transformându-i ,aproape doua secole, în pașalâc turcesc. În aceste condiții fosta Ungarie, aflată în situație de avarie, a funcționat economic prin cei doi plămâni (straini) ai imperiului: Slovacia și Transilvania, timp de aproape 175 de ani !! De aici și pretenția actuala a unor iredentisti de a considera ca …”proprii” aceste două infloritoare teritorii cumva salvatoare pentru ideea fixa a Ungariei Mari…doar pe hartile proprii !!. Eliberarea lor, la 1699, de către austrieci de sub îndelungatul jug turcesc a constituit unica gură de oxigen pentru unguri. Dar satisfacția lor n-a fost deplină pentru că , ieșind de sub o ocupație (turcească), au intrat sub o altă ocupație (austriacă), într-adevăr mai confortabila , dar tot lipsiți de posibilitatea valorificarii roadelor imperiului, înghețat la 1526. Așa că, încă din a doua zi, din 1700, gândul le-a fost mereu la a învăța cât mai multe de la austrieci pentru a putea fi pe picioarele lor, urmărind necontenit momentul în care să se desprindă de aceștia, adjudecându-și partea de imperiu aflat în mâinile habsburgilor.

Momentul desprinderii a fost anul 1848, când Austria slăbise prin pierderea războiului cu Franța, de unde a venit și valul revoluțiilor care bântuiau Europa. Astfel, ca să sune mai bine epocii, toate acțiunile lor au fost îmbrăcate în haina revoluției, care ascundeau de fapt gândurile și faptele lor meschine. Adică, de ce să fie austriecii, și nu ei, beneficiarii imperiului constituit pe vremea lui Matei Corvin și înghețat la 1526, în urma cuceririlor turcești. Numai că sensul adevărat al acțiunilor lor așa-zis revoluționare, de redare a libertății popoarelor de sub austrieci, a fost repede demascat de conținutul proclamației în 12 puncte a lui Kosuth, ținută la 15 martie 1848, moment în care a și fost demarată revoluția, care la punctul 12 prevedea … alipirea necondiționată a Transilvaniei și Slovaciei la Ungaria. De aici și refuzul românilor sub Avram Iancu și ceilalți revoluționari de a merge alături de ei,URMAREA A FOST un crâncen război civil în Transilvania, (unguri contra români și sași), și care prin lupta lor au făcut ca „Uniunea” sub unguri să nu mai aibă loc atunci. Ea s-a întâmplat totuși !!, In mod samavolnic, după 19 ani, la 1867, prin votul unguresc Dietei de la Cluj, Wiena si …imparateasa SISI a „cedat” in fața „presiunii” premierului Budapestei și a acceptat dualismul, Altfel spus, transformarea imperiului habsburgic în imperiu austro-ungar, cu consecințele pe care le știm: habsburgii în vest, cu Cisleithania, iar ungurii în estul râului Leitha, cu Transleithania.

Iată deci ce „zi importantă”… pentru români au propus parlamentarii maghiari, spre aprobarea Parlamentului de la Bucuresti:15 martie sa fie sărbătorită ca zi națională pe teritoriul României. Este un proiect care, deși neaprobat rămâne ca permanență, în ideea că, poate odată și odată, îi vor găsi pe dragii noștri parlamentari pe picior greșit!; fapt ce s-a mai întâmplat … în acești 30 de ani. O batjocură și o obrăznicie cum nu se mai poate. Să sperăm că imprevizibilii parlamentari ai PSD, PNL, ALDE și care or mai fi, din arcul guvernamental vor avea atâta discernământ și nu vor face istorica greșeală, de a transforma într-adevăr o zi de doliu pentru români într-un moment de bucurie pentru cei care nici acum nu renunță la ideea că : „Transilvania, după asigurările lui Victor Orban, va fi, cândva, în maghiară” .