In memoriam: Raoul Volcinschi

Încă o despărțire care mă ia pe nepregătite… Cu temele nefăcute…
Am tot amânat o discuție lungă și cuprinzătoare, pe care s-o înregistrez în beneficiul eternizării temeinice a numelui celui care a fost năzdrăvanul profesor Raoul Volcinschi. L-am cunoscut la Marcel Petrișor. Puține au fost momentele de delectare în spirit pur ardelenesc pe care să le asemui celor trăite ascultându-i pe cei doi depănând amintiri din temnițele comuniste sau continuând dispute intelectuale atunci și acolo începute și nici până azi încheiate…
Când cei doi se întâlneau și se apucau în fața unui intrus și neavenit ca mine să învie amintiri de la Jilava ori Aiud, povestea lor ocolea durerile și umilințele detenției și, dintr-un soi de bună creștere, aminteau aproape numai întâmplări hazlii din beciurile securității, din desfășurătorul anchetelor, din zilele petrecute la Zarcă… Doamne, ce am mai rîs toți trei!…
Întămplări hazlii din beciurile securității?!…
Numai pe Aurel Șeitan l-am mai auzit povestind episoade vesele din Gulagul românesc. Mi-am dat astfel seama că, pe lângă credință, pe românii încarcerați de uneltele Diavolului i-a mai ajutat și umorul să supraviețuiască. Umorul ca stare de spirit accesibilă celui care se știe și se simte superior adversarului pe toate planurile ființării în absolut. În mai multe rânduri i-am rugat, insistent, să nu lase uitării acele momente când rîsul celui suferind ori chiar schingiuit îl lăsa perplex pe torționar! Ce putea fi de rîs sau comic într-o bătaie soră cu moartea?!…
Dacă mai are avântul necesar, acum, că a rămas singur de domnul Volcinschi, numai Marcel mai poate face ceva… Dar nu insist.
Atâta doar mă bucur că am insisitat cu ani în urmă și nu m-am lăsat până când nu mi-a relatat în scris, înscrisă cu mâna sa, mărturia pe care o public mai jos. O auzisem de mai multe ori și abia după 1990 am simțit nevoia să salvez această mărturie. Auzisem zeci altele, înainte de 1990, dar cine le-ar fi dat vreo atenție?! Era plină „piața” de asemenea mărturii. Abia când purtătorii mărturiilor, ai adevărului trăit în chip nemijlocit, s-au împuținat serios, drastic, nemernicii au scos capul pentru a lansa ansamblul de minciuni nerușinate din care se constituie materia scorniciunii numită Holocaustul din România, genocidul, pogromul etc.
Mărturia profesorului Raoul Volcinschi am publicat-o imediat în volumul Holocaust în România?, ca Anexa nr.10, precum și cu alte ocazii.
Intelectual complex, care a pus fapta, făptuirea mai presus de orice, profesorul Raoul Volcinschi lasă în urma sa o legiune de tineri care îi vor duce dorul. Pe toți care l-am cunoscut ne-a făcut captivi ai luminii și căldurii sufletești pe care le iradia pripit și fără odihnă, neobosit, gata oricând să pună umărul pentru a mai ridica o stavilă dinaintea AntiCristului. Nu a descurajat nicio inițiativă, nicio acțiune inspirată de credința sa în Neam și Dumnezeu. Pe cât de profund, pe atât de picaresc, Raoul Volcinschi a fost una din marile „figuri” ale legendarei rezistențe anti-comuniste, anti-bolșevice!
Să ne bucurăm că am avut parte de un asemenea camarad! Un asemenea model!
Dumnezeu să-l odihnească după o viață plină de neastâmpăr și demnitate.

Ion Coja

Mărturia profesorului RAOUL VOLCINSCHI

Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în faţa d-lui profesor Ion Coja :
Sunt originar din Cernăuţi unde, în 1940, am trăit drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la liceul Aron Pumnul şi făceam parte din echipa de fotbal Dragoş Vodă. Jucam la pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. Ne cunoşteam bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere diferite.
În seara zilei de 27 iunie la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s–a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai…Nimic despre ultimatum ! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi „de ăia” ! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12–15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov,Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.
În grupul amintit se afla şi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat.
Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ !”
Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.

Raoul Volcinschi