Constantin POPESCU, preot militar,

erou la Cotul Donului…

Ieri, 07.09.19, am postat pe FB o fotografie cu chipul unui bărbat argeșean, care în timpul Bătăliei de la Stalingrad a fost preot militar, dar care în primele câteva zile după 19 noiembrie 1942 a fost luat prizonier de către ruși… Am postat fiind convins că cineva din cititori va recunoaște chipul acestui preot care deja a devenit legendă chiar dacă s-a stins din viață acum 16 ani…

Profesorul Ion Coja după ce a citit cartea „Cotul Donului 1942” a scris și publicat o carte întitulată „Preoți cu crucea în fruntea Neamului” (Editura SEMNE, București-2017) în care a înserat un fragment despre acest Om și Preot, care se numește Constantin Popescu, despre eroismul căruia am auzit împreună cu radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe 27 septembrie 2012 de la medicul veteran de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu. Iată un fragment din textul scris de prof. Ion Coja despre Preotul Popescu și publicat prima dată pe saitul său, cu scuzele de rigoare, desigur, pentru că sunt vizat, chiar lăudat, în acest text.

Preoți cu crucea-n frunte…

(…)

Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu ușuratec despre preoții noștri ortodocși, cum că lungesc prea mult slujba, fie la biserică, fie în afara ei… Alții, catolicii bunăoară, sunt mai …expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am știut bine cum s-o fac, cu ce argumente! Deunăzi am primit însă de la inimosul român care este domnul Vasile Șoimaru o cărticică despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numește opusculul tipărit la Chișinău, 2012… Text dens în revelații și consemnări dintre cele mai interesante. Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie culeasă de domnul Șoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este următoarea: „A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles că era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: „Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!” N-a vrut să plece și l-au luat prizonier, stând ani și ani la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria.” (pag. 20) Episodul este încă o dată povestit la pagina 30-31: „Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri lățime. Acolo au fost îngropați morții de la divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!” Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!” Era un om conștiincios. Și l-au luat rușii prizonier. A murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit, era nițel mai în vârstă ca mine.” (Mărturie luată în 2010…)

E greu să pui ordine în mulțimea de gânduri pe care le stârnește povestea acestui popă Popescu… Aleg pe cel mai puternic: gest de martir, atins de aripa sfințeniei va fi fost acest popă Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre autorul unui asemenea gest: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!…”

Așadar, rușii au atacat exact când românii se pregăteau să-și îngroape morții! Copleșitori prin număr, rușii erau de neoprit, iar trupa de militari români, împuținată după lupte grele, nu mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor morți în luptele din zilele anterioase. Și trupa a început să se retragă, numai că popa Popescu de la Ștefănești de Argeș nu putea să părăsească linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfîntă a Bisericii. A stat sub ploaia de „obuze și șrapnele” să-și termine toate rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate și odihna sufletelor celor căzuți pe câmpul de onoare al datoriei față de Țară și Neam… Putea să vină și un Tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe prea preotul Popescu!

Teribilă priveliște! Cumplit moment!

E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldații ruși! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea datinei creștine până la capăt. Vor fi înțeles semnificația a ceea ce vedeau?…

Dar noi? Noi am înțeles-o?…

Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de eroism creștinesc a rămas complet necunoscut și uitat în negura indiferenței noastre!… Norocul nostru cu Vasile Șoimaru! A venit tocmai de la Chișinău ca să recupereze în inima Țării mărgăritarele frumuseții creștinești, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată creștinătatea! Pentru orice om demn de această categorisire!

Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru recuperarea semnificațiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă moștenire neștiută acest veritabil preot cum cruce in frontem!

(…)

Ion COJA

12 ianuarie 2014

https://ioncoja.ro/preoti-cu-crucea-n-frunte-ii/

De atunci au trecut cinci ani de zile, perioadă în care am colindat câteva orașe și sate până am găsit Biserica unde a slujit Preotul și mormântul unde și-a găsit locul de veci. Am găsit-o și pe fiica sa, bucureșteanca, care mi-a permis să-i văd toată viața tatălui ei în fotografiile familiei lor.

Am selectat mai multe fotografii doar câteva din ele le postez mai jos… Dar și câteva imagini „proaspete” din cimitirele de la Gromki și Golovski, locuri unde Popa Popescu a sprijinit/susținut moralul eroilor noștri.

P.S. – În vara anului trecut, 2018, în stanița Verhnecerenski de lângă Golovski am descoperit o bătrână bolnavă, de 91 de ani, care a fost botezată în toamna anului 1942, la vârsta de 15 ani, de către preotul militar român care slujea în acele locuri… Și pentru că eram convins că acel preot român era chiar al nostru Popa Popescu, acum trei săptămâni am luat fotografia preotului și am mai vizitat odată acele locuri pline de tragism, inclusiv stanița respectivă ca să-i arăt bătrânei fotografia Preotului Popescu și să mă conving că anume el a botezat-o… Numai că n-am mai găsit bătrâna în sat și nici n-am aflat dacă-i vie; au luat-o copiii ei în altă parte a Rusiei. Dar am găsit în staniță o altă familie cu doi bătrâni de 85 și 89 de ani, doi cazaci de pe Don, ortodocși de rit vechi, care având alte tradiții creștineși atunci n-au fost botezați și nu aveau cum să recunoască preotul nostru… După opt zile am revenit acasă cu eceeași convingere că Preotul Popescu a fost cel care boteza, cununa, înmormânta în toamna lui 1942 și creștini ruși din Câmpia Donului, care nu văzuse un preot viu de 24-25 de ani, ei fiind aruncați și îngropați de vii de către criminalii bolșevici în gropile de cretă de pe malul drept al Donului…

 

Vasile ȘOIMARU