În căutarea partizanilor din Făgăraș
12 iulie 2022|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
Public amintirile din copilărie stârnite de domnul Victor Grigor prin afirmația sa din ultimul său comentariu pe site despre „Etnia celor care au tras”:

„Nu cunosc afirmatiile lui Paul Goma cu privire la masacrul de la Fantana Alba. Nu cunosc etnia granicerilor si NKVD-istilor care au deschis focul impotriva conationalilor nostri ce voiau sa fuga din Raiul Sovietic (la 1 aprilie 1941 in localitatea Fantana Alba) pentru a se refugia in România; asa cum nu cunosc in amanunt nici etnia soldatilor care i-au impuscat pe partizanii anticomunisti din muntii nostri pana prin 1959. In mod sigur, multi dintre acestia din urma erau militari in termen apartinand minoritatii maghiare, pentru ca majoritatea „eroilor trupelor de securitate”, ucisi in aceste lupte de catre partizani, au fost unguri.”

Amintirile mele:

În vara anului 1955 fratele meu a dat examen la facultatea de medicină din Cluj, la concurență de 9 pe un loc, și a reușit al 3-lea dintre sutele de candidați! În septembrie, la deschiderea anului școlar, directorul liceului, domnul Zaharia, a pomenit această performanță a lui Coja Aurel, absolvent al Liceului Mircea cel Bătrân! Venind acasă în prima sa vacanță studențească, fratele meu mi-a povestit despre partizanii din munți, despre care aflase de la colegii săi ardeleni povești minunate, adevărate basme. M-a învățat și cum să caut pe unde scurte postul de radio al partizanilor. Era un post care începea cu Deșteaptă-te, Române! și continua cu știri și mesaje pentru combatanții din munți. După câteva zeci de minute emisiunea se întrerupea și ascultătorii erau invitați să caute pe alte lungimi de undă, pentru a deruta încercarea securității de a localiza postul de emisie! După 1990 am aflat de la dl Radu Ciuceanu că acel post de radio emitea din Jugoslavia.

Despre partizanii din munți mai știam câte ceva de la unul din frații Bucur care făcuse armata la securitate la trupele din munți! Relatări extrem de spectaculoase, una dintre ele era despre un partizan pe care securiștii l-au prins, dar în drum spre satul cel mai apropiat rolurile s-au inversat și cel arestat a ajuns să-i someze pe securiști și să-i dezarmeze, trimițându-i la cazarmă fără tehnica militară din dotare… Dar vii și nevătămați!

În vara anului 1956, ca pionier fruntaș la învățătură și sport, am mers la o tabără de pionieri la Sibiu, timp de trei săptămâni. S-au făcut două excursii în munții Făgăraș, la cabanele Suru, Bâlea Lac și Bâlea Cascadă. La fiecare cabană era găzduită o grupă de militari, toți vorbitori de maghiară, nu prea știau românește. Numai șeful lor ce mai rupea câteva vorbe. Eu am înțeles imediat care era rostul acelor militari și într-o zi m-am dus prin pădure ceva mai departe, m-am răzlețit de cabană și am început să fluier cu foc Deșteaptă-te Române! Poate aveam norocul să mă audă vreun partizan și să-mi iasă în cale! N-a fost să fie!

Prezența militarilor maghiari avea o explicație simplă: securitatea era sigură că nu vor pactiza cu partizanii! Conta pe loialitatea lor, nefiind de aceeași etnie cu luptătorii din munți!

Tot la Sibiu aflându-mă, m-am dus în Rășinari să caut ceva rude de-ale maică-mii, alde Licoi sau Iliuț, familii înrudite cu părinții maică-mii, plecați din Rășinari după 1900. Am dat de o familie Licoi, care știau de existența unor rude în Dobrogea. M-au oprit la masă. Așa l-am cunoscut pe vărul Oprea Licoi, proaspăt lăsat la vatră. Am deschis cu el discuția despre partizani. A fost bucuros că mai știam și eu câte ceva despre ei. M-a dus în fundul curții, care dădea direct în pădure, și a căutat într-o cutie fixată în gardul curții, din care a scos o trăistuță cu merinde. Erau merinde puse pentru partizani, dacă treceau pe acolo știau unde să caute. Le-a luat în casă și la masa unde m-au poftit am mâncat din cașul și pita pregătite pentru partizanii din munți. A fost emoționant! Pe seară urma să pună alte merinde, proaspete… Era un obicei ținut de tot satul Rășinari. Fiecare gospodărie avea o asemenea tainiță. Probabil că toate satele de sub munte practicau această formă de susținere a partizanilor! Și cine mai știe ce alte aranjamente vor mai fi funcționat…

Mai apoi, în 1960 am intrat student la Litere. La cămin, în Drumul Taberei, într-un dormitor cât un hangar, s-a ajuns repede la povești despre partizanii din munți. Colegii ardeleni, câțiva din Făgăraș, ne-au fermecat cu informații de la sursă. Se vorbea că ar mai fi câțiva luptători. Mulți ar fi fost lichidați cu ajutorul unor trupe de militari chinezi, aduși special ca să nu aibă nici o șansă de a pactiza cu dușmanul de clasă!

În timp, am înțeles că rezistența armată din munți a fost o ispravă a poporului român care ne singularizează în contextul tratatului de la Varșovia. Este un capitol onorant din istoria anti-comunismului românesc! O istorie pe care încă nu a scris-o nimeni, cât de cât …exhaustivă(!). E prea bogată și menită să ne dea încredere în forțele regeneratoare ale Neamului românesc. Ceea ce nu convine politicii oficiale anti-românești de după 1990!

După 1990 a apărut în public persoana fascinantă a Elisabetei Rizea, țăranca din Argeș care a luptat alături de partizanii din Făgăraș! O bogăție de om! La ideea lui frate-meu am dus-o la Mangalia, la sanatoriul Siemens, unde a stat vreo șase luni să-și oblojească reumatismele. A fost pelerinaj la sanatoriu, cu constănțenii care s-au bucurat s-o audă povestind! Corespondentul României Libere i-a luat interviuri, dar la insistența doctorului Aurel Coja nu a scris nimic despre persoanele care se îngrijiseră de șederea bătrânei într-un sanatoriu de mare ținută medicală.

S-a făcut prea puțin caz de rezistența in munți. Unul dintre motive a fost că majoritatea luptătorilor au făcut parte din mișcarea legionară, din frățiile de cruce.

După 1990, l-am cunoscut pe George Petre, venit din Australia, plecat din România în ianuarie 1941, în grupul de legionari care s-au refugiat în Germania după lovitura de stat anti-legionară a lui Ion Antonescu. Era încă elev în ianuarie 1941. Mi-a povestit multe din exilul legionarilor. Printre altele despre legionarii care au fost parașutați în munți ca să-i ajute pe partizani. A fost o acțiune organizată de americani, de CIA. Din partea legionarilor șeful operațiunii a fost Traian Puiu, fostul primar legionar al Constanței, bun prieten al lui George Petre. Acesta a colaborat cu reprezentantul CIA, celebrul Kim Philby. La una din discuțiile cu acesta, constănțeanul nostru și-a dat seama că britanicul trăda, că era persoana prin care se afla în România tot ce puneau la cale legionarii ca să-i ajute pe partizani, în primul rând datele privind parașutările de legionari. Din păcate, Kim Philby și-a dat și el seama că Traian Puiu l-a descoperit. Urmarea: Kim Philby dispare din lumea lui anglo-saxonă și apare după câteva luni la Moscova, în uniformă de general al URSS! Iar Traian Puiu este răpit din Berlinul de Vest și adus la București, legat fedeleș!

Final cu totul neprevăzut: Traian Puiu este anchetat și condamnat la moarte. Sentința nu a fost însă executată niciodată, iar în 1964 Traian Puiu este pus în libertate odată cu toți ceilalți deținuți politici. Trăiește retras la Constanța, cunoscut de puțină lume, printre care și de prietenul meu doctorul Corneliu Dida, care îl face personaj în romanul samizdat Valea Nistrei, apucă anul 1990, când începe o colaborare asiduă la ziarul „Telegraf” din Constanța, cu amintiri legionare. Într-una din zile, în drum spre redacție, suferă un accident, este călcat de o mașină, iar autorul accidentului dispare luând cu dînsul și servieta pe care o avea în mână bătrânul legionar. Întrebare de concurs: cine l-a ucis pe Traian Puiu? Cine după 1990 era deranjat de amintirile sale?

Mai am de povestit ceva în legătură cu Rășinari. La un moment dat pornește Albin Marinescu o campanie de presă împotriva primarului sibian Klaus Werner Johannis pe tema abuzurilor și fărădelegilor acestuia. Îmi cere să-l sprijin și o fac cu toată ardoarea. M-a intrigat cel mai mult activitatea nemernicului de samsar de copii, aveam o slăbiciune pentru acest subiect! Cazul celor trei copilași din Rășinari m-a stârnit cel mai mult, am plătit câteva sute de euro ca să pot să apar la Nașul TV și să prezint în fața întregii țări crima profesorului de fizică! Abia într-un târziu am luat aminte la numele copiilor: frații Iliuț! Iliuț?! O familie cu care maică-mea știa că suntem rude și m-a îndemnat, în 1956, când am fost la Sibiu, să-i caut! Acum aveam de la Albin Marinescu numărul de telefon al mătușei copiilor, am sunat-o și am întrebat-o, la un momnt dat, dacă este rudă cu familia Licoi din Rășinari. Da, se țineau de rude. Oprea Licoi mai trăiește? Mai!…

Pot consemna povestea de mai sus pe lista mirabundelor de care am avut parte în viața mea! O mirabundă tristă, căci nu-mi trece dezamăgirea că pentru publicul românesc nu a contat prea mult dezonoranta activitate extrașcolară a Johanului, negustor de ființe umane. Nu și-a luat nicio măsură de prevedere pentru ca copiii înfiați și scoși din țară pe mâna lui să nu ajungă traficați în comerțul criminal de organe umane. O secătuă de om! Nu om!

Și o ultimă mențiune despre Petre George. A revenit în țară după mai bine de o jumătate de secol de exil. A venit să moară aici, la Bușteni, unde și-a trăit ultimii ani de viață. De mai multe ori mi-a vorbit de fiul său, Daniel Petre, rămas în Australia, unde era o somitate, consultat de toți prim miniștrii țării în problemele financiare ale guvernării. Prieten și tovarăș de afaceri cu Bill Gates… Mi-a clocit mintea un plan, cu care domnul Petre George a fost de acord. Așa că am alcătuit un mic dosar despre Daniel Petre, trimis primului ministru de la București, adică lui Adrian Năstase, în care îi propuneam să-i facă o invitație lui Daniel Petre să vină în România, ocazie cu care să i se confere și un titlu de doctor honoris causa sau altul. Totul putând fi legat de posibilitatea ca prin Daniel Petre să fie adus în România și Bill Gates, care, la data aceea, nu era compromis de poveștile urîte în care a fost ulterior amestecat! Desigur, argumentația mea a fost mai bogată, dar fără niciun succes! Nici măcar onor prim ministrul nu mi-a trimis un semn că a primit propunerea mea! Cine știe?! Poate că nu i-a ajuns pe birou!

Ion Coja

Post scriptum – Voi republica și textul despre fostul meu coleg Nicu Lascu, în aceeași idee: ecoul pe care l-au avut în anii 1950 faptele de eroism ale partizanilor din munți, sprijinul pe care românii l-au arătat față de lupta lor anti-comunistă, fără pereche în lagărul comunist.